ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1392/2017

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 17.04.2014, sub nr. x/3/2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele E. și SC B. SRL, pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune de părți sociale căruia i s-a acordat dată certă prin încheierea notarială nr. 4 din 21.05.2013 a notarului public C. și constatarea nulității absolute a Hotărârii Adunării generale a Asociaților B. SRL din data de 05.09.2013 prin care a fost aprobat acest contract de cesiune de părți sociale. Constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de părți sociale a fost solicitată pentru lipsa prețului și lipsa cauzei.

Prin sentința civilă nr. 7172 din 17.12.2015 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele E. și B. SRL.

respins cererea reconvențională formulată de pârâta E. în contradictoriu cu reclamantul A. și pârâta D. împotriva sentinței tribunalului au declarat apel atât reclamantul A., cât și pârâta SC B. SRL.

Prin decizia nr. 964/2016 din 6 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a admis excepția lipsei de interes a apelantei SC B. SRL și, în consecință, s-a respins apelul declarat de către apelanta pârâta SC B. SRL împotriva sentinței civile 7172 din 17.12.2015 pronunțată de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca fiind lipsit de interes. S-a respins apelul declarat de către reclamantul A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, precum și obligarea intimatelor - pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea cauzei.

Cu privire la pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., recurentul - reclamant consideră că instanța de apel a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune fără a stabili în mod clar, pe bază de probe, valoarea de piață a părților sociale ce fac obiectul Contractului nr. x.

Susține că soluționarea pe fond a unor capete de cerere fără a administra în acest sens nici un probatoriu, încalcă în mod vădit normele de drept procesual civil prevăzute la art. 22 C. proc. civ.

Astfel, prin respingerea probei cu expertiza și invocarea din oficiu de către instanță a unei norme de ordine privată ce are ca efect restrângerea probatoriului administrat într-o cauză, instanța de apel a încălcat principiul aflării adevărului. Totodată, arată ca instanța de apel a încălcat principiul disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. civ. întrucât s-a pronunțat cu privire la inexistența unui acord simulatoriu, deși nu a fost învestită în nici un moment cu o asemenea chestiune și, de asemenea, s-a pronunțat asupra existenței consimțământului reclamantului la încheierea Contractului nr. x, deși niciuna dintre părțile litigante nu a supus spre soluționare un asemenea aspect.

Referitor la motivul încadrat în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul - pârât consideră că instanța de apel a încălcat și aplicat eronat normele de drept material cu privire la sancțiunea aplicabilă contractului de vânzare - cumpărare, deoarece prețul derizoriu/neserios echivala practic cu o lipsă a obiectului contractului de vânzare -cumpărare, însă instanța de apel, deși a reținut neseriozitatea prețului a aplicat normele corespunzătoare sancțiunii nulității relative.

Mai arată și faptul că aplicarea normelor ce reglementează leziunea (art. 1303 C. civ. de la 1864) este în mod vădit greșită din moment ce prețul Contractului nr. x nu este doar "inferior valorii de piață", ci este atât de scăzut încât practic nu există (de 184 de ori mai mic).

De asemenea, apreciază recurentul că aplicarea greșită a dispozițiilor privind întreruperea prescripției la o situație de fapt dată constituie un motiv care se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Un alt motiv se referă la aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 132 din Legea nr. 31/1990, apreciind că în cauză ar fi aplicabile dispozițiile alin. (2) ale articolului menționat. Recurentul consideră că această interpretare este eronată, în speță fiind aplicabile prevederile alin. (3) ale art. 132 din Legea nr. 31/1990, care nu fac distincție în ceea ce privește calitatea celui care atacă Hotărârea AGA cât timp este vorba de motive de nulitate absolută.

Mai susține și faptul că, referitor la neînceperea cursului prescripției dreptului de a solicita constatarea nulității absolute a Hotărârii AGA din 05.09.2013, instanța a interpretat normele de drept material în mod greșit, apreciind că Hotărârea AGA din 05.09.2013 nu se află în raport de accesorialitate în raport de Contractului nr. x - act ce a stat la baza adoptării hotărârii în discuție.

Recurentul critică modul în care curtea de apel a justificat (fără temei legal) neseriozitatea prețului unui contract de vânzare, prin prisma elementului intuitu personae din cadrul societăților cu răspundere limitată, aprecierea instanței vizând chestiuni ce țin de modul de aplicare și interpretare a dispozițiilor normative ce au în vedere caracterul profund patrimonial al părților sociale.

Totodată, consideră că instanța de apel a interpretat eronat și normele ce vizează instituția simulației, reținând în mod greșit că în cauză nu există un acord simulatoriu întrucât părțile nu au încheiat două acte distincte, ca instrumentum.

Ori, arată recurentul, condiția încheierii a două acte materiale distincte pentru existența simulației nu este prevăzută de nici un text normativ.

Criticile încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea instanței de apel nu este motivată cu privire la lipsa cauzei Contractului nr. x, nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce privește încercarea intimatei - pârâte E. de a eluda o serie de dispoziții normative și cuprinde motive contradictorii întrucât, deși inițial a reținut că cele statuate de tribunal cu privire la existența acordului simulatoriu exced naturii cauzei, după ce a înlăturat considerentele în discuție, s-a pronunțat în sensul inexistenței cauzei simulate, soluționând practic aceeași problemă de drept cu privire la care statuase că instanța de fond nu a fost învestită.

Intimata - pârâtă SC B. SRL a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, excepția tardivității recursului, excepția nulității recursului, iar pe fond respingerea acestuia, ca nefondat și menținerea, ca legală și temeinică, a hotărârii instanței de apel.

Intimata - pârâtă E. a formulat întâmpinare, solicitând admiterea excepției nulității recursului și pe fond, respingerea acestuia ca nefondat, cu obligarea reclamantului A. la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul - reclamant A. a depus răspuns la întâmpinări.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul întrunește cerințele de admisibilitate.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 1 februarie 2017, în unanimitate, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

Intimata - pârâtă SC B. SRL a depus un punct de vedere asupra raportului întocmit, reiterând excepțiile și susținerile din întâmpinare.

Prin încheierea din 24 mai 2017, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurentul - reclamant A.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. este nefondat, întrucât respingerea cererii în probațiune s-a făcut de către instanța de apel în condiții de legalitate, nefiind încălcat nici principiul aflării adevărului prevăzut de art. 22 C. proc. civ. și nici principiul disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) din același cod.

Respectarea principiului aflării adevărului în procesul civil, consacrat de art. 22 C. proc. civ., include, printre altele, îndatorirea instanței de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc și de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

De asemenea, conform principiului disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. civ., instanța va statua în limitele obiectului stabilit prin cererea de chemare în judecată, pronunțându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut.

Dispozițiile legale evocate consacră principii fundamentale ale procesului civil - principiul aflării adevărului și principiul rolului activ al judecătorului -aflate în conexiune și nu în conflict cu principiul disponibilității procesuale, în scopul justei soluționări a cauzei.

Înalta Curte constată că modalitatea de administrare a probatoriului în cauză nu a condus la încălcarea principiilor evocate, utilitatea și relevanța probelor fiind analizată în raport de ansamblul probatoriului, a argumentelor avansate în acest litigiu și ținând cont de rigorile procedurale pentru o bună administrare a justiției.

De altfel, instanțele de fond sunt suverane în aprecierea pertinenței și utilității probelor solicitate de părți, conform art. 258 raportat la art. 255 alin. (1) C. proc. civ., acestea fiind aspecte ce nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, limitată doar la analizarea aspectelor de legalitate.

Nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia, prin respingerea probelor instanța ar fi dat dovadă de lipsă de rol activ, atâta vreme cât utilitatea, concludenta și pertinența acestora a fost pusă în discuția părților, în ședință publică, în cadrul unei dezbateri ample, în care fiecare parte și-a expus argumentele și contraargumentele, soluția de respingere pronunțată de judecător fiind rezultatul evaluării și aprecierii acestuia asupra oportunității și necesității unor asemenea probe.

Aprecierea și administrarea probatoriului sunt atribute ale instanței de judecată care se circumscriu principiului rolului activ al acesteia, incluzând însă și posibilitatea respingerii, înlăturării sau neluării în considerare a anumitor probe, fără ca prin aceasta să fie încălcat sau cenzurat dreptul la apărare.

Față de considerentele expuse, urmează a fi înlăturate criticile referitoare la greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1191 alin. (2) C. civ.

Totodată, instanța de apel nu și-a depășit limitele învestirii, ci a analizat cauza sub toate aspectele invocate de reclamant și nu a invocat din oficiu viciul de consimțământ, ci în baza rolului activ și cu respectarea principiului disponibilității și al aflării adevărului în cauză.

Sunt nefondate și criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. care se referă nemotivarea sau motivarea contradictorie a deciziei recurate și la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel.

Înalta Curte constată că, în cauză, nu subzistă motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., decizia atacată cuprinzând pe larg considerentele care au condus instanța de apel la pronunțarea deciziei atacate, de o manieră clară și precisă de natură a înțelege integral silogismul instanței.

Nu subzistă niciun temei real pentru a considera motivarea instanței ca fiind contradictorie sau străină cauzei, recurentul criticând în realitate pe fond argumentarea soluției din apel.

Criticile privind greșita soluționare a excepției prescripției extinctive a dreptului de a solicita constatarea nulității contractului de cesiune de părți sociale nr. 4 din 21.05.2013 pentru preț neserios și a excepției prescripției dreptului de a solicita constatarea nulității hotărârii AGA B. SRL din 5.09.2013 nu pot fi reținute.

Instanța de apel în mod corect a reținut ca fiind prescris dreptul la acțiunea în constatarea nulității contractului de cesiune de părți sociale nr. 4 din 21.05.2013 în susținerea căreia s-a invocat prețul neserios, sancțiunea aplicabilă în cazul unui contract cu preț neserios fiind anularea.

Prin urmare, fiind în prezența unei sancțiuni care se putea aplica doar în cei trei ani următori încheierii actului juridic contestat, instanța de apel în mod legal a apreciat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor referitoare la termenul general de prescripție extinctivă, acțiunea în declararea nulității relative fiind prescriptibilă.

Doctrina și practica judiciară au statuat, ca principiu, că prețul nu poate fi caracterizat ca neserios, dacă, raportat la ansamblul clauzelor convenite și la calitatea părților, el apare ca o cauză suficientă a obligației asumate de vânzător.

Interpretarea dată prețului neserios este însă mult mai nuanțată și este lăsată la aprecierea instanței, deoarece prețul serios trebuie să poată constitui obiectul obligației cumpărătorului și o cauză suficientă a obligației asumate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate.

Calificarea nulității pentru prețul neserios invocat de reclamant ca fiind o nulitate relativă s-a făcut cu aplicarea corectă a legii, instanța de apel raportându-se la natura interesului ocrotit prin norma juridică pretins încălcată.

Astfel, faptul că recurentul-reclamant a înțeles să solicite anularea contractului de cesiune părți sociale abia în anul 2014, deși acesta s-a încheiat în 2008, precum și faptul că intimata-pârâtă E. nu s-a prevalat de contractul încheiat nu determină întreruperea cursului prescripției pentru nulitatea relativă a contractului de cesiune, ci o confirmare a presupusei cauze de nulitate relativă constând în neseriozitatea prețului făcută de către reclamant.

Totodată, contrar susținerilor recurentului instanța de apel nu își motivează hotărârea pe instituția leziunii, ci doar explică faptul că pretinsul dezechilibru invocat de reclamant ar putea constitui conținutul viciului de consimțământ.

Nulitatea absolută a vânzării poate fi dispusă pentru preț neserios doar atunci când prețul este atât de mic încât lipsește vânzarea de cauză, nu și când acesta ar fi lezionar.

Recurentul, susținând că prețul la care a primit părțile sociale este excesiv de mic în raport de valoarea de piață tinde la a argumenta că prețul primit este modic, mult inferior valorii, situație juridică definită ca vilitatea prețului în sens de preț lezionar, situație în care vânzătorul major nu poate exercita acțiunea în resciziune potrivit art. 1165 C. civ.

Totodată, conform dispozițiilor art. 1303 C. civ., aplicabile cu privire la contractele de cesiune cu titlu oneros, serioziatea prețului implică o echivalență valorică relativă, raportată atât la valoarea lucrului vândut, cât și la subiectivismul părților contractante, care, prin efectul voinței lor sunt libere să aprecieze întinderea valorii ce se plătește ca preț.

Mai mult, în privința cesiunii de părți sociale sunt perfect legale cesiunile sau vânzările de părți sociale la valoarea nominală.

În acest context, în mod corect instanța de apel a reținut sancțiunea nulității relative pentru prețul neserios invocat de reclamant, având în vedere că această sancțiune se află la dispoziția părții al cărei interes este ocrotit sau lezat, aceasta fiind singura în drept s-o exercite sau să renunțe la ea, un contract lovit de nulitate relativă fiind susceptibil de confirmare.

Înalta Curte constată că în mod legal curtea de apel a statuat și cu privire la excepția prescripției extinctive a dreptului de a solicita nulitatea Hotărârii A.G.A. B. S.R.L. din 5.09.2013.

Astfel, în mod corect s-a reținut faptul că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora hotărârile AGA se atacă în termen de 15 zile de la data la care asociatul a lut cunoștință de hotărârea adunării generale pe care o atacă, respectiv de la data de 5.09.2013, având în vedere că la data adoptării hotărârii AGA evocate, reclamantul a participat la adunarea generală a asociaților și a votat împotriva adoptării hotărârii, în calitate de asociat al S.C. B. S.R.L.

întrucât cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței de judecată la data de 17.04.2014 a fost depășit cu mult termenul de 15 zile prevăzut de lege.

S-a constatat cu justețe de către instanța de apel faptul că recurentul nu invocă niciun motiv de nulitate a hotărârii AGA, ci solicită să se constate nulitatea acesteia, motiv pentru care, pe de o parte nu pot fi incidente dispozițiile art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 pentru a fi imprescriptibil acest capăt de cerere, iar pe de altă parte o astfel de hotărâre nu are caracter accesoriu unui alt act juridic.

Nu pot fi reținute nici susținerile recurentului conform cărora hotărârea AGA are caracter accesoriu contractului de cesiune, iar motivul nulității absolute a hotărârii AGA se naște în momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive de anulare a contractului de cesiune, ceea ce duce la neînceperea cursului prescripției.

Nulitatea este sancțiune care intervine pentru nerespectarea unor condiții de valabilitate a actului juridic, cauzele de nulitate existând la încheierea actului, iar nu ulterior, nulitatea presupunând un act nevalabil încheiat.

Prin urmare, contrar afirmațiilor recurentului nu se poate solicita anularea unui act pentru cauze de nulitate inexistente la momentul încheierii acestuia.

Pe fondul cererii de constatare a nulității contractului de cesiune de părți sociale, soluția instanței de apel este, de asemenea, legală și temeinic motivată.

Potrivit art. 966 C. civ., obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea niciun efect, contractul fără cauză este sancționat cu nulitatea absolută și conduce la lipsirea actului juridic de efectele în vederea cărora s-a încheiat.

Cauza, ca o condiție esențială a oricărui act juridic, constă în scopul urmărit prin încheierea unui asemenea act, iar printre condițiile de validitate ale acesteia este și aceea ca aceasta să existe la momentul încheierii actului juridic, deoarece, cât privește această condiție, art. 966 C. civ. prevede că "obligația fără cauză... nu poate avea nici un efect".

În speța, instanța de apel în mod corect a constatat că toate contractele de cesiune de părți sociale, atât cele prin care reclamantul a dobândit părți sociale la S.C. B. S.R.L, cât și cel prin care a recesionat părțile sociale primite deținătorului inițial s-au făcut la valoarea nominală a părților sociale, practic acesta primind pețul pe care îl plătise, la rândul său, pe părțile sociale cesionate.

Or, contractul de cesiune are o cauză valabilă, reală, licită și morală, existentă la momentul încheierii lui, întrucât cesionarea unor părți sociale din cadrul unei societăți are prin ea însăși un scop: pentru cedent, acela de a se retrage din societate prin încasarea unui preț, iar pentru cesionar, acela de a dobândi părți sociale.

Prin urmare, cesionarea între asociați de părți sociale la valoarea nominală a acestora, nu numai că nu este lipsită de cauză, așa cum în mod eronat susține recurentul-reclamant, ci în raport de faptul că această transmitere se poate efectua atât cu titlu oneros, cât și cu titlu gratuit, este legală și morală, câtă vreme au existat prestația și contraprestația cedentului și cesionarului, nefiind încălcate dispozițiile art. 966 C. civ.

În mod corect instanța de apel a făcut și aplicarea prevederilor art. 202 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 conform cărora " părțile sociale pot fi transmise între asociați", statuând că transmisiunea de părți sociale nu este o simplă cesiune de creanță, ci este un contract special care implică nu numai elemente patrimoniale, ci și elemente personale nepatrimoniale subsumate caracterului intuitupersonae, care se opune la libera transferabilitate a părților sociale.

De asemenea, reținând principiul spiritului de affectio societatis, ca element definitoriu al societății cu răspundere limitată, precum și dispozițiile art. 203 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 31/1990, instanța de apel a concluzionat cu justețe că respectivul contract de cesiune de părți sociale nr. 4 din 1.05.2013 are o cauză reală, licită și morală, intimata-pârâtă E. neavând alt scop la încheierea contractului decât dobândirea părților sociale, mai precis redobândirea părților sociale pe care ea însăși le cedase apelantului reclamant A. pentru prețul de 6000 lei, la aceeași valoare nominală a părților sociale.

Totodată, faptul că recurentul-reclamant nu a urmărit la încheierea contractului de cesiune obținerea unui "preț derizoriu" stabilit de părți prin contractul de cesiune, nu denotă lipsa cauzei și nici nu schimbă natura contractului de cesiune într-una de contract de garanție, cum eronat afirmă aceasta.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel a apreciat legal și faptul că în speță nu există o "cauză simulată", deoarece nu există două acte încheiate între A. și E., unul aparent, contractul de cesiune de părți sociale, și unul ocult, ascuns.

Pe de altă parte, simulația în sine nu este sancționată cu nulitatea, care ar avea ca efect repunerea părților în situația anterioară, cu efect retroactiv, de la momentul încheierii actului, sancțiunea specifică simulației fiind inopozabilitatea față de terți a situației juridice reale care este consacrată printr-un contract secret.

Astfel, de principiu acțiunea în simulație poate fi introdusă de terțul pe care contractul aparent, public îl prejudiciază și care are interesul să invoce existența actului secret.

Pentru aceasta era necesar ca mai înainte sau concomitent cu actul aparent să fi fost încheiat și un act secret care să fi consemnat adevărata natură a operațiunii juridice încheiate, respectiv a "operațiunii de garantare", astfel cum a susținut recurentul-reclamant.

Deși recurentul-reclamant A. nu a invocat instituția simulației, a invocat însă faptul că, în realitate, contractul încheiat era un contract de garanție, ce ar fi fost impus de către pârâta E. odată cu transferul părților sociale deținute de aceasta către A., în anul 2008.

În mod corect instanța de apel a constatat că reclamantul nu a susținut, nici nu a probat că impunerea încheierii contractului de cesiune de părți sociale s-ar fi făcut de către intimata E. prin fraudă, doi, ori violență, recurentul semnând în cunoștință de cauză contractul de cesiune de părți sociale, fără a-i fi fost alterat în vreun fel consimțământul, astfel încât contractul încheiat reprezintă legea părților, fiind obligatoriu pentru acestea, în virtutea principiului pacta sunt servanda (art. 969-970 C. civ.).

În situația în care ar fi existat un act secret, proba acestuia trebuia făcută printr-un contraînscris întrucât în speță nu existau raporturi între părțile contractante de natură să constituie o imposibilitate morală pentru întocmirea unui înscris.

Prin urmare, sunt nefondate susținerile recurentului în sensul că instanțele fondului ar fi confundat lipsa cauzei cu lipsa obiectului actului juridic, atunci când au reținut că lipsa cauzei în contractele sinalagmatice desemnează situația în care lipsește contraprestația.

În concluzie, instanțele de fond, prin probele administrate au apreciat temeinic și legal că la încheierea contractului de cesiune de părți sociale nr. x din 1.05.2013, a cărui nulitate o solicită recurentul-reclamant, au fost respectate toate condițiile de validitate ale contractului.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a Cod procedură cvivilă, va respinge, ca nefondat, recursul.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită cererea intimatei-pârâte SC B. SRL privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuatum de 6000 lei, conform dovezilor de la filele 118-119 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 964/2016 din 6 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurentul - reclamant A. la plata sumei de 6.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă SC B. SRL. Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2017.<BR>