ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1023/2018

Analizând recursul în condițiile art. 496 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, Înalta Curte reține următoarele:

Împotriva încheierii din data de 12 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, petentul A. a declarat, în termen legal, recurs.

Cererea de recurs nu a fost motivată în drept, însă aspectele invocate de recurentul-petent pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul-petent arătând că încheierea recurată este nulă întrucât în mod nelegal în considerentele acesteia a fost soluționată pe lângă cererea de recuzare și cererea de strămutare.

De asemenea, apreciază că cererea de recuzare a fost respinsă nelegal întrucât petentul nu a depus probe din care să rezulte bănuiala legitimă, în condițiile în care a solicitat ca mijloc de probă atașarea dosarelor de fond.

Învestită cu soluționarea recursului la data de 9 octombrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la comunicarea cererii de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

La data de 31 octombrie 2017 intimatul B. a depus la dosar întâmpinare, în termenul prevăzut de lege, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 23 noiembrie 2017 a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, dispunându-se comunicarea acestuia părților.

Prin încheierea din data de 18 ianuarie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017/a2, Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. proc. civ., formulată de petentul A.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., completul de filtru a analizat admisibilitatea, în principiu, a recursului și a stabilit termen de judecată la data de 22 martie 2018, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat împotriva încheierii din data de 12 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Examinând încheierea atacată, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Fundamentul instituțiilor prevăzute de dispozițiile art. 41 - 44 C. proc. civ., este acela al respectării dreptului la judecarea cauzei de către o instanță independentă și imparțială, care să analizeze obiectiv circumstanțele cauzei, fiind o cerință ridicată la nivel de principiu constituțional prin dispozițiile art. 124 alin. (2) din Constituție, care prevede că justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

Prin încheierea din data de 12 septembrie 2017, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins cererea de recuzare formulată de petentul A., completul învestit cu soluționarea cererii de recuzare reținând că în cauză nu există motiv de incompatibilitate, respectiv că nu este incident niciunul dintre cazurile de recuzare expres și limitativ prevăzute de lege, respectiv de dispozițiile art. 44 C. proc. civ. - text care face trimitere la cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 41 și art. 42 din același cod.

Într-un prim motiv de recurs, recurentul-petent își arată nemulțumirea față de faptul că în cuprinsul încheierii prin care s-a soluționat cererea de recuzare, instanța a reținut că "susținerile petentului din cererea de recuzare constituire critici ce nu pot face obiectul unei cereri de recuzare și nici al unei cereri de strămutare, mai ales că petentul nu a adus probe din care să rezulte bănuiala legitimă".

Faptul că instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare, în considerentele încheierii prin care a soluționat recuzarea, a făcut referire la cererea de strămutare ce face obiectul dosarului-mamă (în cadrul căruia s-a formulat cererea de recuzare), nu poate conduce, astfel cum pretinde recurentul-petent, la concluzia că "s-a pronunțat nelegal și asupra cererii de strămutare". De altfel, această instanță nici nu se putea pronunța asupra cererii de strămutare, obiectul analizei fiind limitat la motivele de recuzare formulate de petent.

"Pronunțarea" - în termeni strict juridici - presupune existența unei minute (dispozitivul hotărârii) în cuprinsul căreia să fie consemnată soluția instanței, astfel cum prevăd dispozițiile art. 401 C. proc. civ.: după ce a fost luată hotărârea, se va întocmi de îndată o minută care va cuprinde soluția și în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflați în minoritate.

De altfel, art. 461 C. proc. civ. dispune: (1) Calea de atac se îndreaptă împotriva soluției pronunțate în dispozitivul hotărârii. (2) Cu toate acestea, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv al cererii de recurs, recurentul-petent arată că încheierea prin care s-a soluționat cererea de recuzare este lovită de nulitate absolută deoarece prin aceasta i-a fost respinsă nelegal cererea de recuzare întrucât nu a depus probe din care să rezulte bănuiala legitimă, în condițiile în care a solicitat atașarea dosarelor nr. x/2017 și nr. x/2015 ale Tribunalului Dâmbovița.

Contrar susținerilor recurentului-petent, Înalta Curte constată că motivele pentru care completul învestit cu soluționarea recuzării a respins cererea de recuzare formulată de petentul A. au fost consemnate în cuprinsul încheierii din data de 12 septembrie 2017, instanța reținând că în cauză nu există un motiv de incompatibilitate, de natura celor expres și limitativ prevăzute de legiuitor, care să impună admiterea cererii și că din actele dosarului nu rezultă că există motive care să conducă la susținerea că magistratul care judecă cererea de strămutare ar fi imparțial.

Acestea au fost, în esență, considerentele pentru care a fost respinsă cererea de recuzare, și nu așa cum precizează recurentul-petent, faptul că nu a depus probe din care să rezulte bănuiala legitimă.

Examinând motivele invocate de petent în susținerea cererii de recuzare, în vederea exercitării controlului legalității încheierii recurate, Înalta Curte constată că nemulțumirile părții au vizat, în principal, aspecte ce țin de anumite măsuri procedurale pe care, în opinia petentului, instanța nu le-a încuviințat în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile în speță.

Or, faptul că instanța a refuzat să dispună atașarea unor dosare, la solicitarea petentului A., nu se poate constitui într-un veritabil motiv de recuzare, nici măcar în sensul dispozițiilor art. 42 alin. (13) C. proc. civ., instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare reținând, în mod corect, că din actele dosarului nu rezultă că există motive care să conducă la susținerea că magistratul care soluționează cererea de strămutare ar fi imparțial.

De altfel, dispozițiile art. 142 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că la primirea cererii de strămutare, instanța competentă să o soluționeze va putea să solicite dosarul cauzei.

Așa cum a menționat și recurentul-petent în cuprinsul punctului de vedere înregistrat la dosar la data de 15 decembrie 2017, cu referire la cererea de strămutare ce a făcut obiectul dosarului în care a fost formulată cererea de recuzare, legiuitorul a lăsat la aprecierea instanței posibilitatea de a solicita sau nu dosarul cauzei, respectiv dosarul a cărui strămutare se solicită.

Rezolvarea anumitor solicitări ale părților, în condiții conforme cu cele impuse de C. proc. civ., reprezintă o prerogativă a judecătorului care este îndrituit să încuviințeze acele cereri sau să dispună administrarea acelor probe pe care le consideră necesare în soluționarea cauzei. Respingerea unei anumite cereri, inclusiv neîncuviințarea administrării unei anumite probe sunt măsuri procedurale ce pot fi dispuse în condiții legale, fără a induce vreunei părți concluzia că judecătorul și-a exprimat deja o opinie asupra modului în care va soluționa în final cauza sau că există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.

Al treilea motiv din cuprinsul cererii de recurs reiterează aspectele prezentate în motivul al doilea de recurs, fiind, de asemenea, neîntemeiat, pentru considerentele anterior dezvoltate.

În finalul cererii de recurs, recurentul-petent arată că cererea de chemare în judecată din dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Găești este lovită de nulitate absolută, ca de altfel și toate actele de procedură ulterioare, întrucât nu este semnată de reclamant, ci de apărătorul acestuia, care nu ar fi avut drept de reprezentare.

Aceste aspecte țin de soluționarea unei alte cauze care, chiar și dacă ar avea legătură cu dosarul a cărui strămutare se solicită, nu ar putea fi supusă analizei în fața instanței învestite cu soluționarea recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare formulată în dosarul având ca obiect cererea de recuzare.

Ca o ultimă chestiune ce se impune a fi lămurită în cauza dedusă judecății, se constată că în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar la data de 29 ianuarie 2018 recurentul-petent susține că încheierea din data de 18 ianuarie 2018 pronunțată de prezentul complet în dosarul nr. x/2017/a2 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a intrat în puterea lucrului judecat și produce efecte în cauza de față, fapt pentru care solicită să se constate că nu era de competența Curții de Apel Ploiești să soluționeze cererea de strămutare și nici cererea de recuzare.

Cu referire la această susținere, se constată că motivul respingerii ca inadmisibile a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. proc. civ. a fost dat de faptul că instanța de contencios constituțional se pronunțase deja asupra conformității cu legea fundamentală a dispozițiilor respective, reținând în cuprinsul Deciziei nr. 169 din data de 24 mai 2016 că prevederile art. 142 alin. (1) C. proc. civ. sunt constituționale în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de parte a curții de apel în raza căreia funcționează instanța învestită cu judecarea litigiului.

Or, în speță, curtea de apel nu a figurat efectiv ca parte nici în cererea de strămutare și, cu atât mai mult, nici în cererea de recuzare - obiect al analizei în prezentul recurs. Faptul că în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Găești - din care derivă pretențiile (reprezentând cheltuieli de judecată) ce fac obiectul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Dâmbovița, respectiv dosarului nr. x/2017 al aceleiași instanțe (ce a avut ca obiect apel - contestație în anulare împotriva deciziei pronunțate în dosarul nr. x/2015) - Curtea de Apel Ploiești a figurat ca parte, nu poate determina aplicarea directă, în cadrul recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare formulată în dosarul de strămutare, a ipotezei avută în vedere de decizia Curții Constituționale mai sus menționată. Cum în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Dâmbovița în care a fost pronunțată Decizia nr. 1.199 din data de 7 noiembrie 2016, ce face obiectul contestației în anulare din dosarul nr. x/2017 al aceleiași instanțe (dosar a cărui strămutare s-a solicitat) figurează ca părți contestatorul A. (care a preluat calitatea procesuală de la autoarea sa C.), respectiv intimatul B., susținerile recurentului-petent din cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar apar ca fiind neîntemeiate.

Față de argumentele anterior expuse, se constată că soluția pronunțată de instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare, bazată pe analiza motivelor invocate în cerere, este una legală, fiind fundamentată pe o corectă aplicare și interpretare a normelor legale incidente în cauză.

Pentru considerentele prezentate, constatând legalitatea încheierii recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 53 alin. (3) C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A. împotriva încheierii din data de 12 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 martie 2018.

Procesat de ED