ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4748/2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, reclamanții A. și B. au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de garanție reală imobiliară de rang I autentificat sub nr. x din 6 aprilie 2011 de BNP C. și a oricăror acte subsecvente acestuia; radierea din cartea funciară nr. x a orașului Crevedia a tuturor înscrierilor privind contractul de garanție reală imobiliară de rang I autentificat sub nr. x din 6 aprilie 2011 de BNP C.; constatarea nulității absolute a Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, autentificate sub nr. x din 2 iulie 2012 de BNP C. și a oricăror acte subsecvente acesteia; radierea din cartea funciară nr. x a orașului Crevedia a înscrierii privind Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare sub nr. x din 2 iulie 2012 de BNP C..

Prin sentința nr. 1454 din 27 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a fost respinsă cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții S.C. D. S.R.L., E., F., G., H.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții B. și A.

Prin decizia nr. 1895 din 19 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a fost admis apelul declarat de reclamanții B. și A. împotriva sentinței civile nr. 1454 din 27 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă și, în consecință, a fost anulată sentința apelată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Recursul declarat de pârâții G., H., E. și F. împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casație și justiție, secția a II-a civilă prin decizia nr. 1459 din 21 septembrie 2016 și, în consecință, a fost casată decizia nr. 1895 din 19 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă prin decizia nr. 1443 din 29 iunie 2017 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții B. și A., împotriva sentinței civile nr. 1454 din 27 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă și a luat act că intimații G., H., E., F. și I. S.R.L. vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva deciziei nr. 1443 din 29 iunie 2017 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă au declarat recurs reclamanții B. și A. întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs invocat, după o prezentare detaliată a situației de fapt, a parcursului judiciar al cauzei și a unor fragmente din considerentele deciziei atacate, recurenții au arătat, în esență, că în decizia atacată, cu aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse la art. 966-968 vechiul C. civ. și la art. 1235-1238 din Noul C. civ., se reține în mod nelegal faptul că cele două contracte deduse judecății sunt valabile, neavând o cauză ilicită și nefiind incidente dispozițiile legale privitoare la frauda la lege.

Recurenții consideră că atât instanța de fond cât și instanța de apel, în mod greșit au apreciat asupra legalității cauzei contractului de garanție dedus judecății, nesocotind argumentele întemeiate ale reclamanților expuse în sens contrar, cu aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse la art. 966-968 vechiul C. civ.

Recurenții susțin că nu are nicio relevanță faptul că cererea de chemare în judecată nu are un capăt de cerere distinct prin care să pretindă suma de 87.500 euro, așa cum a reținut instanța de apel, în contextul în care dreptul de creanță subzistă încă de la momentul efectuării plății în contul avansului pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobil.

După o prezentare a persoanelor care au dobândit calitatea de creditori ipotecari și a situației altor imobile din ansamblul imobiliar, recurenții susțin că referitor la argumentele în susținerea înțelegerii existente între intimații-pârâți, instanța de apel în mod greșit a apreciat că prima instanță în mod corect le-a analizat și le-a respins, reținând că relațiile de prietenie nu probează conivența și, pe cale de consecință, nici existența unei cauze ilicite.

Instanța de apel, susțin recurenții, nu a făcut altceva decât să reitereze mențiunile instanței de fond, fără însă a analiza incidența prevederilor legale de drept material incidente în speță prin raportare la probatoriul complex administrat în cauză și care demonstrează fără putință de tăgadă intenția fraudării intereselor reclamanților B. și A.

În opinia recurenților, instanța de apel a procedat la interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor legale referitoare la cauza ilicită a contractului de garanție întrucât acestea trebuiau analizate și aplicate în strânsă legătură cu cauza contractului de împrumut încheiat la data de 16 decembrie 2007, chiar și în condițiile în care instanța de judecată nu a fost învestită cu analizarea valabilității acestuia.

De asemenea, recurenții susțin că instanța de apel în mod greșit a interpretat și aplicat dispozițiile cuprinse la art. 34 din Antecontract, reținând că acestea confereau intimaților-pârâți E. și F. dreptul de a greva cu sarcini imobilul în litigiu pentru finanțarea finalizării întregului proiect dezvoltat, constituit din 58 de vile.

Contrar celor apreciate de instanța de apel, susțin recurenții, încheierea contractului accesoriu de ipotecă se justifica în mod logic și era permisă din punct de vedere convențional numai până la finalizarea construcției, nu și ulterior acestui moment.

În opinia recurenților nu poate fi reținut considerentul instanței de apel, potrivi căruia, nu prezintă nicio relevanță denumirea diferitelor operațiuni care apar pe extrasul de cont, fiind esențial, în opinia instanței de apel, doar probarea împrejurării existenței unor transferuri de sume.

Recurenții arată că își mențin opinia, potrivit căreia, transferurile făcute între intimații-pârâți în această perioadă nu erau de fapt realizate în considerarea existenței vreunui împrumut, ci se efectuau în considerarea calității acestora de asociați în cadrul dezvoltării ansamblului imobiliar din care făcea parte și imobilul promis reclamanților, iar semnarea contractului de împrumut a fost făcută pur formal, pro causa, pentru a găsi în timpul procesului o justificare încheierii contractului de ipotecă nul.

Contrar argumentelor instanței de apel, susțin recurenții, caracterul simulat al presupusei garanții a fost probat de reclamanți prin administrarea unui probatoriu complex în cauză.

Recurenții consideră că instanța de apel a soluționat apelul prin aplicarea greșită a prevederilor legale de drept material și în ceea ce privește analizarea legalității Promisiunii bilaterale de vânzare - autentificată sub nr. x din 2 iulie 2012 de BNP C..

Reiterând reținerile instanței de fond referitoare la buna-credință a pârâților, recurenții susțin că încheierea Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare în mod valabil din punct de vedere formal, nu implică buna-credință a părților semnatare, atât timp cât ceea ce contează din perspectiva fraudei la lege este scopul în care a fost încheiat contractul.

Recurenții apreciază că instanța de apel a dispus o greșită aplicare și interpretare a prevederilor legale referitoare la frauda la lege, reținând că promisiunea a fost încheiată după ce o instanță judecătorească a constatat că neperfectarea contractului s-a datorat exclusiv reclamanților.

Contrar susținerilor instanței de apel, consideră recurenții că, în cazul unei neexecutări culpabile din partea reclamanților, era normal să se facă aplicarea răspunderii civile contractuale, iar nu să se eludeze antecontractul prin semnarea unei noi promisiuni și grevarea imobilului cu o ipotecă.

Recurenții susțin că soluția de respingere a apelului cu privire la cheltuielile de judecată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor cuprinse la art. 451 C. proc. civ.

În opinia recurenților, sumele acordate cu titlu de cheltuieli de judecată sunt nejustificate și disproporționate în raport de munca depusă de avocații angajați în cauză și de gradul de complexitate al pricinii care nu a fost unul atât de ridicat față de natura obiectului litigiului dedus judecății.

Pentru aceste considerente, recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate cu consecința trimiterii acesteia spre rejudecare la instanța de apel.

Prin întâmpinarea depusă la data de 13 octombrie 2017, intimații-pârâți G., H., E. și F. au invocat pe cale de excepție inadmisibilitatea recursului față de împrejurarea că niciunul din motivele invocate de recurenți nu se încadrează în dispozițiile expres și limitativ prevăzute de legiuitor la art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimaților, depus la 30 octombrie 2017, recurenții au solicitat înlăturarea susținerilor acestora ca nefondate și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 22 noiembrie 2017, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 24 noiembrie 2017, intimații-pârâți depunând la 4 decembrie 2017 punct de vedere asupra raportului solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 15 februarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1443 din 29 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă și a acordat termen la data de 8 noiembrie 2018, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul reclamanților A. și B. este nefondat și va fi respins, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimații-pârâți prin întâmpinare, prin care se susține că motivele invocate de recurenți nu se încadrează în dispozițiile expres și limitativ prevăzute de legiuitor la art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că această susținere vizează de fapt excepția nulității recursului, iar din analiza motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a apreciat că recursul poate fi analizat, fiind declarat admisibil în principiu.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărârii se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, context în care, recurenții susțin că în speță decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse la art. 966-968 vechiul C. civ. și la art. 1235-1238 din noul C. civ., reținându-se în mod nelegal faptul că cele două contracte deduse judecății sunt valabile, neavând o cauză ilicită și nefiind incidente dispozițiile legale privitoare la frauda la lege.

Tot în același context, recurenții susțin că nu are nicio relevanță faptul că cererea de chemare în judecată nu are un capăt de cerere distinct prin care să se pretindă suma de 87.500 euro, așa cum a reținut instanța de apel.

Această critică nu poate fi primită, întrucât motivele de recurs vizând soluția pronunțată în apel cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de garanție reală imobiliară de rând I autentificat sub nr. 651/06.04.2011 de BNP C., sunt nefondate.

În speță, se susține că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit dispozițiile evocate, deși din analiza considerentelor hotărârii recurate nu rezultă acest aspect, de fapt recurenții contestă interpretarea probatoriului și stabilirea situației de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanța de fond, aspecte care nu pot face obiectul recursului, în raport cu caracterul nedevolutiv al acestei căi de atac.

În ceea ce privește invocarea faptului că recurenții ar fi fost titularii unui drept de creanță în valoare de 87.500 euro, acest aspect nu prezintă relevanță, întrucât aceștia au refuzat în mod culpabil încheierea contractului de vânzare-cumpărare la data de 23 noiembrie 2008, iar prin recursul formulat recurenții recunosc că scopul acestora este de a recupera dublul arvunii, neavând niciun interes asupra imobilului care a făcut obiectul antecontractului, context în care nu se poate vorbi despre fraudarea intereselor acestora.

Lipsa de relevanță privind lipsa capătului distinct prin care să fie pretinsă creanța de 87.500 euro rezultă din faptul că acest drept de creanță a fost invocat pentru prima dată în susținerea acțiunii, prin intermediul răspunsului la întâmpinare, ori atâta vreme cât nu a fost cuprins în acțiunea inițială și nici într-o modificare de acțiune, instanța de fond nu avea cum să analizeze acest aspect, iar instanța de apel a valorificat corect această situație de fapt, sens în care a apreciat că recurenții nu pot invoca ca motiv în prezenta cauză, creanța de 87.500 euro.

Critica recurenților privind legăturile de prietenie dintre părți, se constată că este nefondată, având în vedere că în mod corect, instanța de apel a apreciat ca temeinice considerentele instanței de fond referitoare la lipsa unei relevanțe asupra cauzei ilicite a legăturilor de prietenie dintre părți, instanța de apel ajungând la aceeași concluzie, în urma propriei analize în baza probatorului administrat în cauză.

De asemenea, sunt neîntemeiate motivele recurenților în privința contractului de împrumut din data de 16 decembrie 2007 și a dovezilor care atestă acordarea acestuia, având în vedere că între G., în calitate de împrumutător și E., F., în calitate de împrumutați s-a perfectat contractul de împrumut în vederea obținerii de fonduri pentru desfășurarea activității de edificare a ansamblului rezidențial, împrumutătorul obligându-se să pună la dispoziția împrumutaților suma de 200.000 euro, restituirea acestor sume urmând a se realiza până la 31 decembrie 2015, conform extraselor de cont, până la momentul finalizării edificării imobilului în cauză fiind împrumutați cu 125.000 euro - 1 februarie 2008, până la momentul constituirii garanției imobiliare fiind împrumutați cu 221.350 euro.

Astfel, contrar susținerilor reclamanților, împrumutul acordat viza edificarea întregului complex nu numai a vilei promise acestora, faptul că restul ansamblului nu-i privea pe recurenți nu înseamnă că antreprenorul nu putea face împrumuturi în acest scop, acest aspect rezultând din dispozițiile art. 34 și art. 35 din antecontractul nr. x din 23 noiembrie 2007, ce atestă faptul că recurenții au fost de acord ca promitenții-vânzători să aibă libertate în obținerea de finanțare pentru finalizarea lucrărilor ansamblului rezidențial "J." de 58 de vile, desfășurat pe terenul în suprafață de 35.010 mp din Crevedia.

De asemenea, trebuie reținut aspectul pe care îl omit recurenții, în sensul că numai dacă aceștia își respectă propriile obligații, promitenții-vânzători sunt obligați ca la momentul realizării transferului proprietății imobilul în discuție să fie liber de sarcini, un astfel de moment neexistând din culpa exclusivă a recurenților, ceea ce înseamnă că actele perfectate de pârâți în scopurile menționate nu pot fi reținute ca fiind realizate în frauda acestora.

În ceea ce privește critica recurenților, prin care consideră că cele două instanțe, în mod greșit au apreciat asupra legalității cauzei contractului de garanție imobiliară nr. 651 din 6 aprilie 2011, se constată că aceasta este nefondată, întrucât, contrar susținerilor recurenților, acestui contract nu îi lipsește cauza.

Cauza actului juridic reprezintă motivul determinant al hotărârii de a încheia actul, adică reprezentarea scopului concret în vederea realizării căruia se consimte la asumarea obligației. În speță, cauza contractului de garanție este tocmai asigurarea restituirii împrumutului de 221.350 euro la momentul perfectării actului, respectiv 303.009,50 euro în total, din care 125.000 euro fiind împrumutați la 1 februarie 2008.

Acest contract nu are o cauză ilicită, aspect probat prin înscrisurile aflate la dosar, cauza perfectării actului există, este reală, licită și morală, fiind dovedită existența contractului de împrumut din 16 decembrie 2007, achitarea efectivă a împrumutului și necesitatea acestuia pentru edificarea a 58 de vile, printre care și cea obiect al antecontractului încheiat cu soții A..

În privința cauzei licite și morale, trebuie observat că însăși recurenții au consimțit prin antecontract o astfel de posibilitate - art. 34 - iar în contractul de garanție se menționează existența antecontractului încheiat cu soții A..

Cu referire la motivele de recurs vizând soluția de constatarea nulității absolute a promisiunii bilaterale autentificată sub nr. 1327 din 2 iulie 2012 de BNP C., se constată că frauda la lege este nedovedită de recurenți, deoarece legea permite încheierea unei promisiuni de vânzare-cumpărare, iar în privința cauzei ilicite sau a lipsei cauzei, motivele recurenților sunt nefondate, întrucât cauza juridică există, respectiv găsirea unor terți cumpărători astfel încât vânzătorii, care au suportat costurile edificării imobilului, să-și poată recupera investiția.

În cauză nu poate fi vorba de o cauză ilicită, falsă, atâta vreme cât încheierea acestui antecontract este acceptată de reclamanți în virtutea art. 35 din antecontractul semnat în 2007, or, prin soluționarea definitivă și irevocabilă a dosarului nr. x/2010 s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare s-a datorat exclusiv culpei reclamanților, caz în care prin art. 35, aceștia și-au exprimat acordul pentru promiterea și oferirea spre vânzare a imobilului.

Prin urmare, este evident că nu există motive de nulitate a contractului de garanție imobiliară, fiind respectate condițiile de fond și formă pentru perfectarea sa, iar relațiile de amiciție dintre pârâții persoane fizice nu au relevanță sub aspectul nulității.

Referitor la critica recurenților, potrivit căreia, onorariul avocațial este disproporționat în raport cu munca depusă, se constată că și acest motiv a fost analizat de instanța de apel, reținând în mod corect că este nefondat, întrucât munca efectiv prestată de avocatul pârâților care a participat la toate termenele dosarului, la administrarea probatoriului sunt proporționale cu durata și complexitatea cauzei, fiind totodată dovedite cu documente justificative, astfel că nu se impune a fi redus.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat corect asupra normelor legale incidente și a făcut o corectă aplicare a acestora la situația de fapt stabilită și că motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor în ceea ce privește fondul cauzei, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Altfel spus, situația de fapt stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar criticile reclamanților nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate.

Din această perspectivă, criticile susținute doar în mod formal și circumscrise prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu corespund exigențelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanței de apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1443 din 29 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

În temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenții la plata sumei de 3.273,98 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimaților-pârâți G. și H., conform facturii fiscale aflate la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1443 din 29 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Obligă recurenții la plata sumei de 3.273,98 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimaților-pârâți G. și H.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2018.