ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1015/2018

HOTĂRÂRE

22.03.2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1015/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sebeș la data de 04.12.2017, creditoarea SC A. SRL a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu debitoarea B. (B. SA) - Grecia - Sucursala București, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună instituirea popririi asiguratorii asupra conturilor debitoarei până la concurența sumei de 805.676.85 RON, compusă din 132.789 RON, reprezentând debit principal și 672.887,85 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 22.11.2017.

Pârâta nu a formulat întâmpinare.

Prin Încheierea nr. 1.693/CC/15.12.2017 Judecătoria Sebeș a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând în motivarea acestei soluții următoarele considerente:

Potrivit art. 971 C. proc. civ. raportat la art. 954 din același cod, cererea de poprire asigurătorie se adresează instanței care este competentă să judece procesul în primă instanță.

Conform art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., judecătoriile judecă cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, iar potrivit art. 99 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.

Raportat la pretențiile din capetele principale de cerere formulate de creditoare în cererea de chemare în judecată vizând ordonanța de plată, instanța a reținut că acestea respectă cerința art. 99 alin. (2) C. proc. civ., de a fi întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură.

Valoarea celor două capete principale de cerere atrag competența de soluționare a unor instanțe de grad diferit, respectiv primul capăt de cerere în valoare de 132.789 RON, fără a lua în considerare accesoriile pretenției principale, conform art. 98 alin. (2) C. proc. civ. este de competența judecătoriei, iar al doilea capăt de cerere, în valoare de 345.996 RON, a fost formulat de reclamant tot ca un capăt principal, creanța rezultând din penalitățile de întârziere, este de competența tribunalului.

Raportat la art. 99 alin. (2) C. proc. civ., instanța de grad mai înalt este tribunalul.

Prin urmare, cererea de ordonanță de plată este în competența de judecată în primă instanță a tribunalului, prin urmare, potrivit art. 971 C. proc. civ., raportat la art. 954 C. proc. civ. și cererea de poprire asigurătorie este în competența de judecată în primă instanță a tribunalului.

Prin încheierea din 30.01.2018 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București, reținând în motivarea acestei soluții că, întrucât valoarea penalităților este sub pragul de 200.000 RON, acțiunea având ca obiect emiterea unei ordonanțe de plată este de competența de judecată în primă instanță a judecătoriei, astfel că și acțiunea având ca obiect poprire asigurătorie este de competența judecătoriei.

Având în vedere că părțile au inserat în cap. XIV din contractele încheiate o alegere a instanței competente să soluționeze litigiile în legătură cu aceste contracte, respectiv instanța competentă din București, precum și faptul că pârâta are sediul în București, sector 6, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București.

Prin Sentința civilă nr. 1.147/14.02.2018, Judecătoria Sectorului 6 București a declinat competența în favoarea Judecătoriei Sebeș și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând în motivarea soluției sale următoarele considerente:

Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie emiterea unei ordonanțe de plată, în această materie, competența fiind atribuită, conform art. 1016 C. proc. civ., instanței competente pentru judecarea fondului cauzei în primă instanță.

Instanța a reținut că pentru soluționarea fondului cauzei competența teritorială a fost aleasă de părți, conform art. 126 alin. (1) C. proc. civ., în favoarea instanțelor judecătorești competente din București.

Totuși, instanța a reținut că prevederile art. 126 alin. (1) C. proc. civ. nu atrag o competență teritorială exclusivă a instanței, astfel că o eventuală necompetență teritorială în cauza de față nu poate fi valorificată decât în condițiile și termenele prevăzute de lege, respectiv doar de către pârât prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanței, conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Atât timp cât pârâtul nu invocă excepția de necompetență sau o face, însă cu încălcarea limitei temporale prevăzute de lege, instanța sesizată de reclamant devine în mod exclusiv competentă să soluționeze acțiunea.

În acest caz, întrucât excepția necompetenței teritoriale nu a fost invocată de către debitoare în condițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., instanța a constatat că competența este și rămâne câștigată în mod definitiv, atât timp cât procesul se desfășoară în continuare, instanței sesizate de creditoare.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În conformitate cu dispozițiile art. 130 C. proc. civ., excepția necompetenței se invocă în mod diferit, în funcție de forma necompetenței, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competență încălcate.

Necompetența este de ordine publică în situațiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv când sunt încălcate normele privind competența generală a instanțelor judecătorești, competența materială și competența teritorială exclusivă, când procesul este de competența unei alte instanțe de aceiași grad și părțile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetența este de ordine privată.

Este de reținut că în toate cazurile de competență teritorială alternativă, alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente aparține reclamantului (art. 116 C. proc. civ.), iar, în situația în care acesta ar sesiza o instanța necompetentă, doar pârâtul este cel care ar putea să invoce necompetența teritorială.

În acest sens, art. 130 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Așadar, rezultă că și în situația în care reclamantul a sesizat o altă instanță decât cea competentă potrivit legii, numai pârâtul ar putea cere declinarea competenței la una dintre instanțele competente potrivit legii, instanța neputând invoca, din oficiu, excepția de necompetentă.

Litigiul de față are ca obiect instituirea popririi asiguratorii, competența aparținând în această materie, conform dispozițiilor art. 1016 C. proc. civ., instanței competente pentru judecarea fondului cauzei în primă instanță, în speță, emiterea unei ordonanțe de plată, introdusă pe rolul Judecătoriei Sebeș

Pentru soluționarea fondului cauzei competența teritorială a fost aleasă de părți, conform art. 126 alin. (1) C. proc. civ., în favoarea instanțelor judecătorești competente din București.

Prevederile art. 126 alin. (1) C. proc. civ. nu atrag însă o competență teritorială exclusivă a instanței, astfel că o eventuală necompetență teritorială nu poate fi valorificată decât în condițiile și termenele prevăzute de lege, respectiv doar de către pârât prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanței, conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

În cauză, pârâta nu a invocat excepția necompetenței teritoriale, iar instanța nu putea să o invoce din oficiu, desesizându-se în favoarea unei alte instanțe.

Așa fiind, întrucât instanța inițial sesizată nu putea invoca necompetența de ordine privată, iar pârâta nu a invocat această excepție, conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., cum reclamanta a înțeles să introducă acțiunea la Judecătoria Sebeș, în aplicarea art. 116 C. proc. civ., acestei instanțe îi revine competența să soluționeze cauza.

În consecință, având în vedere dispozițiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în primă instanță în favoarea Judecătoriei Sebeș.