ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1813/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 27.04.2015, sub nr. x/299/2015, reclamanta C.N.C.F. C.F.R. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Centrul Național de Calificare și Instruire Feroviară - CENAFER, a solicitat să se constate dreptul de superficie al CENAFER asupra unei suprafețe totale de 5.152,40 mp teren aflat în proprietatea privată a statului și în administrarea C.N.C.F. C.F.R. S.A., cu consecința obligării pârâtului la plata contravalorii dreptului de superficie pe toată durata existenței construcției, începând cu data de 26.10.2014.

Prin sentința civilă nr. 113 din 31.01.2017 (urmare a admiterii excepției de necompetență materială a Judecătoriei sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 13568 din 8 iulie 2015), Tribunalul București, secția III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantă.

Prin Decizia nr. 900/A din 3 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței pronunțate de tribunal.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C.N.C.F. C.F.R. S.A., solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 teza I C. proc. civ., privind încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

După prezentarea situației de fapt, recurenta a susținut că, în mod eronat, primele instanțe au reținut faptul că reclamanta nu invocă un drept de proprietate propriu-zis asupra terenului, ci un drept de administrare și că nu a făcut dovada că terenurile au rămas în proprietatea sa.

A solicitat a se observa că din documentele depuse ca probe la dosar rezultă fără echivoc că reclamanta este proprietara terenurilor ce fac obiectul judecății. A arătat astfel că a depus certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x cu privire la terenul din sector 1, București, ce face parte din "Complex Gara de Nord ", drept de proprietate înscris în extrasul de carte pentru CF X și în extrasul de carte funciară pentru CF X. Totodată, cu privire la aceleași aspecte, a învederat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nr. x include și terenul din sector 1, București.

Mai mult, a susținut că legiuitorul a statuat prin prevederile H.G. nr. 1663/2004 faptul că se transferă doar imobilul "Clădire", ținând să sublinieze prin aceasta că nu transmite drepturi asupra terenurilor, ci doar drepturi asupra construcțiilor edificate pe terenurile aflate în proprietatea reclamantei.

A solicitat a se constata îndeplinite condițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ținând cont de faptul că instanța de apel a interpretat în mod eronat nomele legale incidente în cauză ce privesc drepturile reale, și anume H.G. nr. 3/2001, ce stă la baza emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, a înlăturat susținerile reclamantei și probatoriul administrat în cauză și nu a aplicat prevederile art. 22 alin. (2) din cod, pronunțând o soluție prin care se încalcă dreptul de proprietate al recurentei.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul - pârât Centrul Național de Calificare și Instruire Feroviară - CENAFER a solicitat respingerea recursului și menținerea, ca legală și temeinică, a deciziei atacate.

Înalta Curte a procedat, la data de 14 martie 2018, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din 18 aprilie 2018 recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen de judecată cu citarea părților la data de 16 mai 2018.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Principala critică formulată de recurentă constă în faptul că instanțele de fond au reținut că reclamanta nu invocă un drept de proprietate, ci un drept de administrare și că nu a făcut dovada proprietății asupra terenurilor. De asemenea, se impută instanței de apel că nu a respectat principiul procesual al rolului activ, reglementat de art. 22 alin. (2) din cod, în scopul aflării adevărului.

Nu va fi reținută o astfel de critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care recurenta reclamantă își invocă, prin motivele de recurs, propria culpă în conduita procesuală urmată.

Astfel, chiar în motivarea cererii introductive de instanță referitoare la constatarea dreptului de superficie al pârâtului, reclamanta a arătat că este titulara unui drept de administrare asupra terenurilor pe care sunt amplasate construcțiile în care pârâta își desfășoară activitatea, terenuri care, susține ea, sunt în proprietatea statului.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel, citând din cererea introductivă, a apreciat că reclamanta nu s-a prevalat de un potențial drept de proprietate în solicitarea recunoașterii unui dezmembrământ în favoarea pârâtei, ci de un drept de administrare, despre care a făcut, în mod explicit, vorbire.

Solicitarea Curții de Conturi, în raportul de control ce a declanșat prezentul litigiu, de a se clarifica situația juridică a terenurilor, nu are relevanța juridică apreciată de reclamantă și nu reprezintă o confirmare a unui anumit tip de drept real pe care aceasta îl are asupra terenului.

În plus, astfel cum s-a constatat în apel, deși reclamanta a depus la dosar, la solicitarea instanței, certificate de atestare a dreptului de proprietate, nu a făcut dovada identității dintre terenul cuprins în certificat și cel ce constituie obiect al litigiului, dată fiind lipsa de corespondență a elementelor de identificare a imobilelor din certificatul de atestare a dreptului de proprietate cu cele din extrasul de Carte funciară și cele din declarațiile de impunere.

În acest sens se constată că la dosar nu s-au depus schițele anexă ale certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, pentru ca terenurile să poată fi identificate și nici nu s-a efectuat o expertiză tehnică de specialitate topografică, expertiza construcții de evaluare a dreptului de superficie nefiind în măsură să stabilească aceste aspecte, situație ce nu poate fi imputată instanței, pe motiv că nu ar fi avut un rol activ, astfel cum susține recurenta.

Rolul activ nu se poate substitui principiului disponibilității potrivit căruia reclamantul este cel care impune cadrul procesual și categoria de argumente de fapt și juridice pe care înțelege a le deduce analizei jurisdicționale, și care nu îngăduie instanței să analizeze alte categorii de raporturi juridice, cu depășirea limitelor învestirii.

Cum calitatea de proprietar asupra terenului reprezintă premisa analizei modului de constituire a unui drept de superficie iar reclamanta nu a pretins inițial și nici nu a dovedit, ulterior, existența acestui drept, nu se poate reține, din această perspectivă, o greșită interpretare și aplicare, din partea instanței de apel, a normelor de drept material, ci doar incapacitatea reclamantei de a argumenta și demonstra justețea pretențiilor deduse judecății. Din această perspectivă apare ca nerelevantă analiza dispozițiilor H.G. nr. 1663/2004 cu privire la bunurile ce au făcut obiectul preluării de către pârâtă și titlul cu care acestea au fost preluate.

Față de aceste considerente, în limita criticilor exprimate în recurs, Înalta Curte constată că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.N.C.F. C.F.R. S.A. împotriva Deciziei nr. 900/A din 3 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 mai 2018.