ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1890/2019

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată sub număr x/2015 la Judecătoria sectorului 1 București, la data de 22 aprilie 2015, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare, pentru suprafața de teren de 277 mp și construcția existentă pe acesta la momentul cumpărării terenului de 24,40 mp, situat în mun. București, str. x.

Prin Sentința civilă nr. 15487 din 10 septembrie 2015 pronunțată în Dosar nr. x/2015, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

După declinare, dosarul a fost înregistrat la Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub număr x/2015.

Prin Sentința civilă nr. 841 din 29 iunie 2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția dreptului material la acțiune invocată de pârâtul C. și a respins acțiunea civilă formulată de reclamantele A. și B., împotriva pârâților C. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.

Prin Decizia civilă nr. 169A din data de 22 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie: a respins apelul declarat de apelantul pârât C. împotriva Sentinței civile nr. 841 din 29 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele reclamante A. și B. și intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a admis apelul formulat de apelantele - reclamante A. și B., a schimbat în parte sentința apelată, a admis în parte cererea și a constatat intervenită vânzarea cumpărarea între pârât, în calitate de succesor al promitentului vânzător, și reclamante, în calitate de succesoare ale promitentului cumpărător, cu privire la imobilul teren în suprafață de 244,50 mp (înscris în C.F. nr. x UAT București, sector 1) din măsurători 280 mp potrivit expertizei completate, întocmite de expert topo D., situat în București, str. x, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Litigiul de față este generat de încheierea, în anul 1968, a unei chitanțe sub semnătură privată între autorii persoanelor fizice litigante cu privire la un teren și construcție, situate în București, str. x, când legislația în vigoare la acel moment, respectiv Decretul nr. 144/1958, prevedea forma autentică ca o condiție de validitate a actelor de înstrăinare a terenurilor intravilane, cu sau fără construcții, prin acte între vii, sancțiunea nerespectării acestei forme fiind nulitatea absolută.

În anul 2014, când pârâtul C. a dobândit moștenirea de la mătușa sa și s-a înscris în evidențele fiscale ale statului cu imobilul în litigiu, a început să curgă un nou termen de prescripție, de trei ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 158/1967, această împrejurare determinată de pârât echivalând cu o contestare a dreptului moștenitorilor promitentului cumpărător E..

Or, acțiunea de față a fost promovată de reclamante la data de 22 aprilie 2015, adică anterior împlinirii termenului de prescripție de 3 ani, ceea ce face ca excepția prescripției dreptului de a mai cere constatarea vânzării cumpărării, respectiv pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, să nu fie fondată.

La ultimul termen de judecată, apelantul pârât a depus la dosarul cauzei Încheierea nr. 5210 din 22 ianuarie 2018, emisă de Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară sector 1 București, prin care s-a dispus admiterea cererii cu privire la imobilul cu număr cadastral x, înscris în cartea funciară sub același număr U.A.T. sector 1 București, având ca proprietari C., în cotă de 3/4 și Statul Român în cotă de 1/4, fiind îndreptată eroarea materială cuprinsă în Încheierea nr. 49046 din 13 iunie 2017 și al cărții funciare, în sensul că numele corect al proprietarului tabular este C. și nu F..

Or, de vreme ce din probatoriile administrate a rezultat că obiectul chitanței sub semnătură privată reprezentat de teren aflat la adresa din str. x, ce a fost vândut în data de 30 octombrie 1968 de către vânzătorul G., cumpărătorului E., a putut fi identificat, fiind delimitat în teren, potrivit înțelegerii foștilor coproprietari și a vecinătăților și laturilor înscrise în anexa la raportul de expertiză tehnică, Curtea de apel a apreciat că în mod greșit instanța de fond s-a oprit la soluția în sensul că nu este îndeplinită condiția privind determinarea obiectului, cerință prevăzută de art. 948 C. civ.

Curtea de apel a reținut că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți întrunește condițiile generale de validitate ale unui act juridic, respectiv cele referitoare la capacitatea de a contracta, consimțământul valabil, obiectul determinat și cauza licită prevăzute de art. 1179 din noul C. civ., fiind obligatoriu între părțile contractante în baza art. 1270 din noul C. civ.

În ceea ce privește refuzul pârâtului de încheia contractul în forma prevăzută de lege, s-a reținut că prin antecontractul de vânzare - cumpărare autorii părților au stabilit să încheie actul în formă autentică ulterior, atunci când legislația va permite întocmirea acestor acte de înstrăinare.

S-a mai reținut și faptul că reclamantele și-au îndeplinit obligația contractuală de a plăti prețul, achitând încă de la încheierea antecontractului întreaga sumă înscrisă în acesta, respectiv 22.000 de RON, astfel cum rezultă din conținutul chitanței.

Obligația de a face, de a îndeplini toate îndatoririle de care depinde transferul dreptului de proprietate asupra imobilului, nu este o obligație alternativă având ca efect fie executarea în natură a lucrului promis, fie despăgubiri pentru neexecutare. Acest lucru rezultă cu evidență atât din prevederile art. 1073 C. civ., cât și din prevederile art. 1075 ale aceluiași cod, care cer ca obligația asumată să fie executată în natură specifică, plata despăgubirii fiind admisă numai în caz de neexecutare.

Aceasta este situația ori de câte ori este posibilă executarea în natură, anume când obligația poate fi executată de debitor în persoană, de către creditor în locul debitorului, sau printr-un mijloc direct de constrângere juridică, cum este pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să consfințească convenția părților, atunci când, pe lângă acordul lor de voință, este necesară și îndeplinirea unei alte condiții legale, privind forma autentică.

Cum în cauză, în aplicarea art. 969 din C. civ. și a normelor anterior evocate, nici pârâtul, care în calitatea de legatar a preluat obligația de a vinde asumată de autorul său prin chitanță, și nici autorul acestuia în calitate de promitent vânzător nu și-au executat culpabil această obligație, Curtea de apel a apreciat cererea reclamantelor de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare ca fiind fondată.

Împotriva Deciziei civile nr. 169A din data de 22 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a criticat decizia atacată, considerând că acțiunea cu care a fost investită instanța avea caracter personal, și anume dreptul de a cere încheierea contractului, acțiune căreia i se aplica termenul de prescripție de 3 ani din Decretul nr. 167/1968, fiind o acțiune prescriptibilă. Astfel, față de data încheierii chitanței de mână, 30 octombrie 1968, și data introducerii acțiunii, 22 aprilie 2015, recurentul este de părere că termenul de prescripție s-a împlinit, trecând o perioadă de 47 ani.

Recurentul a mai arătat că proprietari ai imobilului sunt C. și Statul Român, iar instanța nu a avut în vedere acest aspect. Consideră că instanța a ignorat încheierea de carte funciară din care reieșea că proprietar al imobilului în cauză este și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind necesar a se pronunța și cu privire la dreptul de proprietate al statului.

Recurentul a considerat că simpla constatare că a intervenit vânzarea-cumpărarea imobilului în contradictoriu doar cu pârâtul F., ignorând calitatea de proprietar a statului, este nelegală, fiind necesar ca instanța să țină cont de cota-parte din imobil deținută de Statul Român.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 8 mai 2018, fiind repartizat aleatoriu, spre soluționare, Completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fișa Ecris și din referatul de la dosar.

Prin Încheierea din camera de consiliu de la 14 noiembrie 2018, s-a dispus suspendarea judecării recursului, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluționarea sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care face obiectul Dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin rezoluția din data de 4 februarie 2019, cauza a fost repusă pe rol din oficiu și s-a dispus comunicarea cererii de recurs intimaților, cu mențiunea că au obligația de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile de la comunicare, precum și efectuarea celorlalte formalități de comunicare menționate în dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților-reclamanți A. și B. la data de 8 februarie 2019, iar intimatului-pârât F. la data de 12 februarie 2019 .

La data de 8 martie 2019, intimatul-pârât F. a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, casarea Deciziei civile nr. 169 A din 22 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În aplicarea prevederilor art. 490 alin. (2) raportate la cele ale art. 471 C. proc. civ. s-a constatat încheiată etapa comunicărilor prealabile, dispunându-se întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului

Prin raport s-a reținut că hotărârea atacată este susceptibilă de recurs, în raport de valoarea pretențiilor deduse judecății, că recursul este declarat în termen și că cererea de recurs nu cuprinde motive de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, cerință a cărei lipsă este sancționată cu nulitatea potrivit art. 486 alin. (3) din C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților pentru formularea unui punct de vedere cu privire la conținutul acestuia.

Părțile litigante nu au depus puncte de vedere la raport.

Examinând recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepția nulității recursului reținută prin raport, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Înalta Curte reține că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se motivează prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute de art. 470 alin. (5) din același cod, iar motivele de recurs sunt cele prevăzute expres și limitativ în art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Articolul 489 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică, iar în alin. (2) al aceluiași articol se arată că aceeași sancțiune, a nulității recursului, se aplică și în situația în care criticile dezvoltate nu sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pe lângă condiția încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., acestea trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În speță, prin Decizia nr. 169A din data de 22 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de apelantul pârât C. împotriva Sentinței civile nr. 841 din 29 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis apelul formulat de apelantele - reclamante A. și B., a schimbat în parte sentința apelată, a admis în parte cererea și a constatat intervenită vânzarea cumpărarea între pârât, în calitate de succesor al promitentului vânzător, și reclamante, în calitate de succesoare ale promitentului cumpărător, cu privire la imobilul teren în suprafață de 244,50 mp (înscris în C.F. nr. x UAT București, sector 1) din măsurători 280 mp potrivit expertizei completate, întocmite de expert topo D., situat în București, str. x, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței, instanța reținând, în esență, că cererea reclamantelor de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare este fondată, întrucât acestea și-au îndeplinit obligația contractuală de a plăti prețul, achitând încă de la încheierea antecontractului întreaga sumă înscrisă în acesta, respectiv 22.000 de RON, astfel cum rezultă din conținutul chitanței, însă nici pârâtul, care în calitatea de legatar a preluat obligația de a vinde asumată de autorul său prin chitanță, și nici autorul acestuia în calitate de promitent vânzător nu și-au executat culpabil această obligație.

Raportat la susținerile din memoriul de recurs, prin care pârâtul este de părere că termenul de prescripție a început să curgă de la data încheierii chitanței de mână și că proprietar era și Statul Român, instanța constată că recurentul nu formulează critici de nelegalitate cu privire la hotărârea atacată.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de apel a expus, pe larg, motivele pentru care a constatat fondată cererea reclamantelor de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, însă criticile recurentului nu vizează argumentele avute în vedere la pronunțarea deciziei atacate și nici soluția adoptată de către instanța de apel, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind invocate doar formal.

Prin urmare, față de cele anterior constatate și cum, în cauză, nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva Deciziei civile nr. 169A din data de 22 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 octombrie 2019.

GGC - CP