ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 860/2013

Asupra recursului de

față,

Prin Sentința penală nr. 349 din 13

septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală,

în Dosarul nr. 6221/2/2012 în baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen., s-a

respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuentul N.M.

Pentru a dispune

astfel, s-au reținut următoarele:

La data de 02 august

2012 pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, sub nr.

6221/2/2012, a fost înregistrată cererea formulată pentru revizuentul N.M. de

soția sa, N.I., întemeiată pe dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc. pen.

În motivarea cererii,

revizuentul a solicitat revizuirea Sentinței penale nr. 505 din 04 noiembrie

2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă

prin Decizia penală nr. 1601 din 16 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 5900/2/2011, pe motiv că faptele și

împrejurările noi constau în starea de sănătate psihică a acestuia, în sensul

că nu ar avea discernământ. Totodată, la momentul audierii soției

revizuentului, aceasta a solicitat și administrarea probei testimoniale, constând

în audierea martorei S.M. și a revizuentului pentru a se dovedi motivul de

revizuire.

Curtea analizând

actele și lucrările dosarului a constatat ca inadmisibilă cererea de revizuire

pentru următoarele considerente:

Prin Sentința penală

nr. 505 din 04 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

II-a penală în Dosarul nr. 5900/2/2011, în baza art. 26 C. pen. raportat la

art. 255 alin. (1)C. pen. raportat la art. 6 și 7 alin. (2) din Legea nr.

78/2000, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen. și

art. 33 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul N.M. (cunoscut cu

antecedente penale) la 2 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 26 C.

pen. raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și 7 alin. (1) din

Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și art. 41 alin. (2) C.

pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. b) C. pen., a fost condamnat

inculpatul N.M. la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 33 lit.

a) - 34 lit. b) C. pen. s-a stabilit ca inculpatul să execute pedeapsa de 3 ani

și 6 luni închisoare.

În baza art. 83 C.

pen. s-a dispus revocarea pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin Sentința

penală nr. 174 din 30 martie 2007 a Judecătoriei Buftea, rămasă definitivă prin

nerecurare, pedeapsă care se adaugă la cea de 3 ani și 6 luni închisoare

aplicată prin prezenta sentință, urmând ca inculpatul să execute în final

pedeapsa cumulată de 6 ani și 6 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe toată

durata executării pedepsei principale.

I s-a aplicat

inculpatului pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a și

lit. b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 350 C.

proc. pen. s-a menținut arestarea preventivă a inculpatului N.M.

Conform dispozițiilor

art. 88 C. pen. s-a dedus reținerea și arestarea preventivă din data de 05 mai

2011 la zi.

S-a dispus

restituirea către martora denunțătoare P.E. a sumei de 5000 de RON, consemnată

la CEC pe numele inculpatului N.M. cu recipisa nr. 284424 din 10 mai 2011.

A fost obligat

inculpatul la 4500 RON cheltuieli judiciare statului.

Sentința penală nr.

505/F din 04 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

II-a penală a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 1601 din 16 mai 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Cu privire la

împrejurarea pe care revizuentul o invocă, faptul că la momentul săvârșirii

faptei ar fi fost lipsit de discernământ ca urmare a unei boli psihice,

instanța a apreciat că nu este o circumstanță nouă, câtă vreme la momentul

soluționării cauzei condamnatul avea cunoștință de ea întrucât singurul act

medical depus în susținerea cererii datează din anul 2009, anterior pronunțării

hotărârii de către prima instanță. Pentru a duce la revizuirea unei hotărâri

definitive, fapta sau împrejurarea trebuie să fi fost necunoscută la momentul

soluționării cauzei atât instanței de judecată, cât și revizuentului, care nu

poate alege o cale extraordinară de atac pentru a invoca o împrejurare

cunoscută anterior, dar pe care nu a adus-o la cunoștința instanțelor care s-au

pronunțat cu privire la temeinicia acuzației și stabilirea vinovăției.

Fată de

considerentele expuse, instanța a apreciat că în raport de acest motiv nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru ca cererea de revizuire să fie

admisibilă în principiu: împrejurarea nu este nouă, fiind cunoscută de

revizuent la momentul soluționării cauzei, iar probele strânse în cursul

cercetării efectuate de procuror nu confirmă situația invocată (tulburarea

anxios-depresivă atestată de actul medical depus nu este de natură a duce la o

posibilă constatare a lipsei totale de discernământ care să poată atrage o soluție

de achitare, fiind o patologie psihică minoră).

Față de

considerentele expuse, instanța a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă

în baza art. 403 C. proc. pen.

S-a considerat că

respingerea revizuirii ca inadmisibilă când nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de lege pentru motivele prevăzute expres de art. 394 C. proc. pen.

sau în concret nu se invocă astfel de motive, nu constituie o ingerință

nejustificată cu privire la liberul acces la justiție. Potrivit jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru instanțele interne

odată cu ratificarea Convenției de către România) cu privire la art. 6 din

Convenție, dreptul de acces la o instanță (parte esențială a dreptului la un

proces echitabil) are două trăsături fundamentale: el trebuie să fie un drept

efectiv, fără a fi, însă, un drept absolut.

În hotărârea Golder

c. Marii Britanii, Curtea a arătat că: «pot fi aduse restricții exercițiului

acestui drept întrucât dreptul de acces, chiar prin natura sa, cere o

reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp și

spațiu în funcție de resursele comunității și de nevoile indivizilor».

Limitările astfel aduse trebuie să respecte câteva principii. Ele trebuie să

urmărească un scop legitim și să nu afecteze substanța însăși a dreptului. De

asemenea, este necesară asigurarea unui raport rezonabil de proporționalitate

între scopul urmărit și mijloacele alese (cauza Guerin c. Franței).

Liberul acces la

justiție nu se opune existenței procedurilor extraordinare, însă necesitatea

respectării principiului siguranței raporturilor juridice cere ca folosirea

acestora să îmbrace un caracter excepțional atât în ceea ce privește termenul

în care pot fi promovate cât și motivele de admisibilitate.

Instanța constată că

prin limitarea cazurilor în care pot fi desființate hotărâri definitive și

obligatorii ale instanțelor judecătorești se urmărește un scop legitim:

necesitatea siguranței raporturilor juridice și dreptul de punere în executare

a acestor hotărâri fără a fi afectată substanța însăși a dreptului (nu este

interzis de principiu accesul la instanță, ci doar cu respectarea anumitor

condiții) și se respectă raportul rezonabil de proporționalitate între scopul

urmărit și mijloacele alese (cauzele Hornsby c. Greciei, Lunari c. Italiei,

Ouzoumis c. Greciei).

Împotriva acestei

sentințe, a declarat recurs revizuentul N.M., susținând că este admisibilă

cererea de revizuire formulată, fiind întrunite condițiile legale de

admisibilitate și se impune trimiterea cauzei instanței de fond pentru

administrarea probei cu expertiza psihiatrică.

Examinând motivele de

recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul

revizuentului N.M. este nefondat.

Potrivit

dispozițiilor art. 394 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. proc. pen., revizuirea

poate fi cerută atunci când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost

cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, iar acest caz constituie motiv de

revizuire, dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia

hotărârii de achitare, încetare a procesului penal ori de condamnare.

Astfel, revizuirea

întemeiată pe descoperirea de fapte sau împrejurări noi este dublu

condiționată, în sensul că trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau

împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, iar

faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de

achitare, încetare a procesului penal ori de condamnare.

Cu privire la prima

condiție a acestui caz de revizuire, expresia fapte sau împrejurări, semnifică

orice întâmplare, situație, stare care în mod autonom sau în coroborare cu alte

probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, încetare a

procesului penal sau condamnare. De asemenea, este necesar să fie noi faptele

sau împrejurările invocate, așadar faptele probatorii, iar nu mijloacele de

probă, căci în acest mod revizuirea s-ar transforma într-un nou grad de

jurisdicție în care s-ar putea continua probațiunea.

Nu pot fi considerate

fapte sau împrejurări noi, în sensul cerut de lege mijloacele de probă propuse

în completarea dovezilor deja administrate.

Descoperirea faptelor

sau împrejurărilor noi trebuie corelată cu necunoașterea acestora de către

instanța de judecată, indiferent dacă acestea au fost cunoscute de părți

înainte sau în timpul judecării cauzei.

Cu privire la cea

de-a doua condiție a cazului de revizuire și anume, faptele sau împrejurările

noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, încetare a procesului

penal ori de condamnare, trebuie ca invocarea elementelor noi să ducă la o

soluție diametral opusă celei pronunțate.

Așadar, în cazul în

care este atacată o hotărâre de condamnare, faptele sau împrejurările noi

trebuie să conducă la soluția achitării sau încetării procesului penal.

În cauză,

împrejurarea invocată de revizuentul N.M. - lipsa discernământului la data

săvârșirii faptei - nu constituie o faptă sau împrejurare nouă, în sensul

dispozițiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., avându-se în vedere că

actul medical depus în susținerea cererii datează din 22 octombrie 2009 (fiind

anterior pronunțării sentinței de condamnare - 4 noiembrie 2011).

Pe de altă parte,

înscrisul atestă o afecțiune medicală - tulburare anxios-depresivă - care nu

este în măsură să conducă la soluția achitării revizuentului, pe motiv că

există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei -

iresponsabilitatea, prev. de art. 48 C. pen.

Distinct de aceasta,

se reține că în revizuire nu se poate realiza o continuare a probatoriului prin

administrarea unei expertize psihiatrice, pe care revizuentul avea

posibilitatea să o solicite în cursul judecății.

Așa cum se arată,

revizuirea este prevăzută de legiuitor ca o cale extraordinară de atac ce are

menirea de a conduce la anularea unei hotărâri definitive care conține erori

esențiale de fapt puse în lumină de descoperirea unor fapte sau împrejurări

necunoscute instanței. Aceasta nu înseamnă că în revizuire se poate înfăptui o

completare a probatoriului administrat, cum se urmărește în fapt de apărare,

întrucât dispozițiile art. 394 și următoarele C. proc. pen. care permit

revizuirea unei hotărâri definitive exclude un asemenea procedeu de realizare.

Prin urmare, corect,

instanța de fond a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire a petentului și

pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct.

1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca

nefondat recursul declarat de revizuentul N.M. împotriva Sentinței penale nr.

349 din 13 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

În temeiul

dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de revizuentul N.M. împotriva Sentinței penale nr.

349 din 13 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul

revizuent la plata sumei de 700 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi, 12 martie 2013.

Procesat de GGC - GV