ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2172/2020

Ședința publică din data de 21 octombrie 2020

Analizând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea depusă la data de 10 mai 2019, pe rolul Curții de Apel Cluj, secția I civilă, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 43 din data de 13 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 16 mai 2019 și repartizat aleatoriu spre soluționare completului de filtru CF x.

Prin cererea de recurs, recurentul - reclamant a susținut că hotărârea este nelegală pentru motivele prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește petitul 1 al acțiunii, recurentul a arătat că soluția instanței de apel este nelegală, fiind rezultatul unei interpretări greșite a dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., întrucât acțiunea nu poate fi considerată ca fiind o acțiune în constatarea unei stări de fapt fără a se aduce atingere esenței instituției exproprierii de fapt.

Recurentul a învederat că prezenta acțiune este, asemenea unei acțiuni în revendicare, menită să restabilească dreptul de proprietate prin restituirea bunului sau, în măsura în care nu mai este posibilă restituirea, cum este cazul în speță, să se dispună plata unor despăgubiri reprezentând contravaloarea bunului și, eventual, lipsa de folosință.

Totodată, a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 2502 alin. (1), art. 2517 și art. 2523 C. civ., atunci când a reținut că dreptul de a solicita despăgubiri este un drept de creanță prescriptibil în termenul general de prescripție de 3 ani, care curge de la data comunicării certificatului de urbanism nr. x din 27 septembrie 2013.

În opinia recurentului, prezenta acțiune se prezintă ca o acțiune în revendicare imprescriptibilă, întrucât finalitatea este aceeași, și anume restabilirea dreptului de proprietate.

Concluzionând, recurentul a solicitat să se constate că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile și, în consecință, să dispună casarea hotărârii, respingerea excepțiilor inadmisibilității petitului 1 al cererii și a prescripției dreptului la acțiune, respingerea apelului incident și trimiterea cauzei Curții de Apel Cluj în vederea soluționării apelului principal privind fondul cererii de chemare în judecată.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-pârât Municipiul Cluj-Napoca la data de 22 iulie 2019, care, în termen legal, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a căii de atac.

Prin raport s-a reținut că, în opinia raportorului, recursul nu îndeplinește condițiile de admisibilitate, fiind declarat împotriva unei hotărâri definitive, care pune în discuție intervenirea exproprierii de fapt.

Totodată, s-a reținut că, în subsidiar, în ipoteza în care completul de filtru va aprecia că nu sunt incidente dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul art. 493 C. proc. civ. va dispune asupra admisibilității în principiu a recursului și va aprecia cu privire la încadrarea criticilor formulate de recurentul- reclamant în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Completul de filtru C10, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la 23 ianuarie 2020.

La data de 31 martie 2020, recurentul-reclamant a depus punct de vedere asupra raportului, prin care a învederat că acțiunea introductivă nu este o veritabilă cerere în materie de expropriere, motiv pentru care recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 01 aprilie 2020, completul de filtru a dispus continuarea procedurii de filtru și întocmirea unui supliment la raport, în cuprinsul căruia să fie analizate și celelalte condiții subsumate admisibilității în principiu a căii de atac, prin prisma modalității în care instanța de apel a dat o calificare proprie cadrului procesual obiectiv, constatând că a fost învestită cu două capete de cerere principale, cu temeiuri de drept distincte.

Prin suplimentul la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizată admisibilitatea în principiu a recursului și din perspectiva declarării în termen și a legalității căii de atac, prin raportare la obiectul pricinii.

Suplimentul la raport a fost comunicat părților la 11 iunie 2020, potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs.

Părțile nu au depus punct de vedere la suplimentul al raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Examinând recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepția inadmisibilității recursului reținută prin raport, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege, sunt supuse recursului".

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel in cazurile în care legea prevede ca hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

În conformitate cu dispozițiile art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.:

"(1) Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.

(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

Termenul prevăzut la art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 a fost prorogat succesiv prin O.U.G. nr. 62/2015, respectiv prin O.U.G. nr. 95/2016, până la 1 ianuarie 2019.

În speță, prin cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca să se constate că a fost expropriat în fapt, pentru cauză de utilitate publică locală, de terenul în suprafață totală de 365 mp, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca având nr. topo. x, categoria de folosință intravilan, situat administrativ în Mun. Cluj- Napoca, Str. x, Jud. Cluj, în conformitate cu prevederea cuprinsă în art. 44 alin. (3) din Constituția României, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, în favoarea Municipiului Cluj-Napoca, cu titlu de expropriere, precum și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de 372.300 RON, compuse din valoarea reală a imobilului la data exproprierii în fapt, la care se adaugă prejudiciul cauzat acestuia prin mecanismul exproprierii în fapt, în conformitate cu prevederea cuprinsă în art. 26 din Legea nr. 33/1994, cu obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculată din momentul intervenirii cauzei de expropriere în fapt și până în prezent și a cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 44 alin. (3) și art. 148 alin. (2) din Constituția României, art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 555 C. civ.

Din considerentele deciziei civile nr. 43/A/2019 din 13 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, rezultă că scopul acțiunii este acela al obținerii de despăgubiri pentru privarea reclamantului de toate atributele dreptului de proprietate, privare echivalată cu o expropriere de fapt, iar constatarea existenței exproprierii în fapt are drept consecință, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de reclamant în susținerea acțiunii, acordarea de despăgubiri. Astfel, Curtea a apreciat că petitul vizând acordarea de despăgubiri în urma exproprierii de fapt are valoarea unui capăt de cerere principal.

Înalta Curte reține că scopul urmărit de reclamant, prin ambele petite ale acțiunii introductive, este constatarea exproprierii de fapt și obținerea de despăgubiri ca urmare a intervenirii acestei exproprieri. Soluțiile pronunțate în cauză s-au subsumat acestui obiect, dovadă fiind și cererea de apel, prin care reclamantul a susținut, contrar considerentelor instanței de fond, că a fost supus unei exproprieri de fapt, învederând că întrunirea condițiilor exproprierii de fapt va fi analizată în funcție de condițiile stabilite jurisprudențial de Curtea de la Strasbourg.

Din perspectiva celor ce preced, față de natura pretenției deduse judecății, respectiv litigiu având ca obiect expropriere de facto, Înalta Curte reține că pretenția dedusă judecății se circumscrie dispozițiilor prevăzute de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., conform cărora hotărârile pronunțate în materie de expropriere nu sunt supuse recursului.

Prin reglementarea căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunțate în materie de expropriere, legiuitorul nu a făcut distincție între exproprierile în fapt (cum este cea în speță), exproprierile în care s-a urmat procedura prevăzută de lege ori cele în care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamant în cadrul acestei proceduri.

Ca atare, în aplicarea principului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus ("unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă"), Înalta Curte constată că hotărârile pronunțate în fond, în materia exproprierii, introduse după data intrării în vigoare a C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv 15 februarie 2013, nu sunt susceptibile de recurs. Or, astfel cum s-a arătat, în cauză, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 06 septembrie 2017.

Astfel, coroborând dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care stipulează că sunt hotărâri definitive cele date în apel, fără drept de recurs, precum și cele ale art. 483 alin. (2) C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 2/2013, conform cărora nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în materie de expropriere, rezultă că decizia civilă nr. 43/A/2019 din data de 13 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, este definitivă, nefiind supusă căii de atac a recursului.

Cu referire la împrejurarea că în dispozitivul hotărârii atacate s-a menționat că hotărârea este susceptibilă de recurs în termen de 30 zile de la comunicare, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează principiul legalității căilor de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol:

"Mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege."

Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu pot folosite alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție reținând că împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

Pentru considerentele expuse, având în vedere dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 43/A/2019 din 13 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 43/A/2019 din 13 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, ca inadmisibil.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2020.