ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2458/2008
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2458/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 21 septembrie 2005
pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta
SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Internelor și Reformei
Administrative, Inspectoratul General al Poliției Române - Direcția de Ordine Publică,
Direcția Generală de Poliție a Municipiului București și Serviciul Român de Informații,
anularea actului nr. RR din 12 aprilie 2005, constatarea refuzului de emitere a
avizului S.R.I. și obligarea pârâților la emiterea licenței de funcționare a societății,
în temeiul Legii nr. 333/2003 și H.G. nr. 1010/2004.
În motivarea acțiunii
reclamanta a arătat că prin adresa nr. DD/2005 a Inspectoratului General al Poliției
Române, Direcția de Ordine Publică i-a comunicat faptul că nu poate să-i acorde
licență de funcționare întrucât nu a obținut avizul SRI, iar în urma procedurii
administrative prealabile efectuate, pârâții și-au menținut refuzul de emitere a
licenței de funcționare.
Prin cererea de chemare
în judecată, reclamanta a invocat și excepția de nelegalitate a prevederilor
art. 3 din H.G. nr. 1010/2004, în raport de dispozițiile Legii nr. 333/2003, arătând
că prin normele metodologice s-a creat în mod nejustificat posibilitatea ca S.R.I.
să nu-și motiveze refuzul de acordare a avizului.
Reclamanta a mai arătat
că nu se încadrează în dispozițiile legale privitoare la siguranța națională, nu
există motive pentru a putea fi considerată că aduce atingere siguranței naționale
și a solicitat să se constate că refuzul S.R.I. de a emite avizul și refuzul Direcției
Generale de Poliție a Municipiului București de a emite licența de funcționare sunt
nelegale.
În ședința publică de
la 14 decembrie 2005 prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale
pasive invocată de pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Direcția
Generală de Poliție a Municipiului București, a constatat că aceștia nu au calitate
procesuală în cauză și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată
de pârâtul S.R.I.
La termenul de judecată
din 14 aprilie 2006 instanța a respins excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1010/2004
ca neîntemeiată, iar prin decizia nr. 1679 din 10 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație
și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respins recursul
declarat de SC A. SA București împotriva încheierii respective, ca nefondat.
Totodată, Curtea de Apel
București, prin încheierea din 13 decembrie 2006, a admis în parte cererea reclamantei
de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a
art. 20, 21 și art. 22 din Legea nr. 333/2003 și a respins capătul de cerere privind
sesizarea cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor H.G. nr. 1010/2004,
dispunând totodată suspendarea cauzei.
Prin Decizia nr. 384 din
17 aprilie 2007 a Curții Constituționale excepția invocată a fost respinsă.
La termenul din 6 iunie
2007 instanța, din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere
privind constatarea nelegalității refuzului S.R.I. de a emite avizul, în raport
cu dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 20 din
Legea nr. 182/2002, iar reclamanta a solicitat suspendarea soluționării cauzei în
temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ.
Prin sentința civilă
nr. 1780 din 20 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea de suspendare a cauzei. Totodată
instanța a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea
nelegalității refuzului de emitere a avizului de către pârâtul S.R.I., respingând
acest capăt de cerere. Celelalte capete de cerere au fost respinse ca neîntemeiate.
Pentru a pronunța această
hotărâre instanța a reținut, în esență, că în speță nu se impune suspendarea, întrucât
nu există o altă judecată cu privire la un drept de care atârnă dezlegarea pricinii.
În ceea ce privește excepția
invocată, instanța a apreciat că refuzul nemotivat de acordare a avizului de către
S.R.I., deși este act administrativ asimilat potrivit art. 2 alin. (2) din Legea
nr. 554/2004, acesta, în raport cu prevederea art. 5 alin. (2) din același act normativ,
nu poate fi atacat în contencios administrativ, întrucât Legea nr. 182/2002, lege
organică, prevede o altă procedură judiciară pentru modificarea sau desființarea
acestuia.
Instanța a mai reținut
că adresa nr. DD/2005 a fost emisă de Inspectoratul General al Poliției Române în
mod legal, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 333/2003,
legea condiționând acordarea licenței de existența avizului S.R.I., ce în speță
nu a fost obținut.
Față de faptul că reclamanta
nu a parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 182/2002 cu privire la refuzul S.R.I.
de acordare a avizului, instanța a respins și celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.
Împotriva acestei sentințe
a declarat recurs în termen legal reclamanta SC A. SA, invocând dispozițiile
art. 304
1
C. proc. civ.
În esență, recurenta combate
soluția Curții de Apel sub următoarele aspecte:
Nelegala aplicare a
prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Recureta arată că acest text
nu este incident în cauză întrucât Legea nr. 333/2003 nu este o lege organică și
nici nu reglementează o altă procedură judiciară de contestare.
Greșita calificare
a capătului de cerere privind anularea actului nr. RR din 12 aprilie 2005 ca fiind
accesoriu. În realitate, susține recurenta, acesta este capătul de cerere principal,
care poate exista de sine - stătător. Acest act prezintă toate elementele definitorii
pentru a fi calificat act administrativ.
Încălcarea principiilor
fundamentale ale procesului civil: al dreptului la apărare și al contradictorialității.
În ședința publică instanța a acordat cuvântul numai pe excepție, dar, cu toate
acestea, a respins capetele de cerere subsecvente ca neîntemeiate.
Pe de altă parte, mai
arată recurenta, soluția pronunțată nu este coerentă și nici logică. Dacă cererea
considerată principală era inadmisibilă, aceeași rezolvare trebuiau să o primească
și cererile accesorii.
Pe fondul cauzei, refuzul
emiterii licenței de funcționare, bazat pe lipsa avizului S.R.I. este nelegal și
abuziv.
Nu există niciun element
care să conducă la ideea că vreuna dintre persoanele care reprezintă societatea
comercială constituie o amenințare pentru siguranța națională a României. Acestea
nu au fost și nu sunt cercetate penal pentru nicio infracțiune iar administratorul
societății comerciale, C.A., deține permis de port armă vizat la zi. Or art. 15
alin. (1) lit. f) din Legea nr. 295/2004 stabilește că autorizația de procurare
a armelor letale se poate acorda numai persoanelor care „nu prezintă pericol pentru
ordinea publică, siguranța națională, viața și integritatea corporală a persoanelor,
conform datelor și informațiilor existente la organele competente”.
Prin întâmpinarea formulată
intimatul Inspectoratul General al Poliției Române (I.G.P.R.) a solicitat respingerea
recursului ca nefondat, arătând că nu putea emite autorizația prevăzută de art.
20 alin. (2) din Legea nr. 333/2003, în condițiile existenței avizului negativ de
la S.R.I., ceea ce, de altfel, a și comunicat recurentei prin adresa nr. DD din
12 aprilie 2005.
Și intimatul S.R.I., prin
întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Acest intimat a arătat
că instanța de fond a calificat în mod just cererea de anulare a unui aviz conform
ca fiind capăt de cerere principal.
Deși avizul în discuție
nu este un act administrativ propriu-zis, el constituie o operațiune administrativă
foarte importantă.
În ceea ce privește nemotivarea
avizului, intimatul a susținut că o asemenea restrângere a dreptului la informație
este în acord atât cu reglementările naționale cât și cu cele internaționale.
În speță nu se invocă
existența unor infracțiuni la regimul siguranței naționale, ci doar a unor amenințări,
astfel că, în opinia intimatului, refuzul său nu este abuziv.
Examinând sentința atacată
prin prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în întâmpinări, precum și
potrivit art. 304
1
C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul este
fondat, pentru următoarele motive:
Funcționarea societăților
de pază și protecție este reglementată de Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor,
bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, modificată și completată, precum
și de H.G. nr. 1010/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice și a documentelor
prevăzute la art. 69 din Legea nr. 333/2003.
În acest context legislativ,
recurenta-reclamantă SC A. SA a solicitat intimatului-pârât Inspectoratul General
al Poliției Române, Direcția Poliției de Ordine Publică să-i emită licență de funcționare,
în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 333/2003. Potrivit acestui text: „Societățile
specializate de pază și protecție funcționează în baza licenței eliberate de Inspectoratul
General al Poliției Române, cu avizul prealabil al S.R.I., pentru cel puțin unul
dintre obiectivele de activitate prevăzute (…), care poate fi reînnoită la fiecare
3 ani. Retragerea avizului prealabil al S.R.I. poate constitui temei pentru anularea
licenței de funcționare”.
Cu actul nr. RR din 12
aprilie 2005, intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliției Române i-a comunicat
recurentei-reclamante că „nu se acordă licență de funcționare”, cu motivarea că
„nu s-a obținut avizul S.R.I.”.
Acest act îndeplinește
toate condițiile cerute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 pentru
a fi considerat act administrativ.
Pe de altă parte, avizul
prealabil al S.R.I. are natura juridică a unui aviz conform, întrucât emitentul
licenței de funcționare este obligat, potrivit legii, să îl solicite S.R.I. și să
țină seama de opinia exprimată la soluționarea cererii formulate de societatea specializată
de pază și protecție.
Din această perspectivă
apare ca fiind fondat cel de-al doilea motiv de recurs, în sensul că cererea de
chemare în judecată avea ca și petit principal anularea actului administrativ, în
timp ce legalitatea avizului conform trebuia examinată în condițiile art. 18
alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Chiar dacă raportul de interdependență dintre
avizul negativ al S.R.I. și actul administrativ prin care s-a soluționat cererea
recurentei-reclamante a fost corect sesizat de Curtea de Apel, dezlegarea dată nu
poate fi acceptată.
Obiectul acțiunii juridice,
formulat potrivit art. 8 alin. (1) din aceeași lege vizează anularea unui act administrativ
vătămător pentru recurenta-reclamantă și în cadrul procesual fixat de aceasta, urmează
a se examina, cum s-a arătat, legalitatea tuturor actelor sau operațiunilor care
au stat la baza emiterii acestuia, inclusiv a avizului conform în discuție.
Și critica expusă în cuprinsul
primului motiv de recurs este fondată, articolul 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004
nefiind incident în speță.
Potrivit acestui text
de lege: „nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative
pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă
procedură judiciară”.
Or, după cum s-a arătat
anterior, avizul negativ al S.R.I. (sau „refuzul S.R.I. de a emite aviz favorabil”)
nu este act administrativ, Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate
nu este o lege organică, fiindcă nu reglementează vreunul din domeniile indicate
la art. 73 alin. (3) din Constituție și în plus, acest act normativ nu prevede o
altă procedură judiciară pentru desființarea avizului conform în discuție sau pentru
obligarea S.R.I. la emiterea unui aviz favorabil.
Faptul că în litigiul
de față intimatul-pârât S.R.I. a invocat în apărare, între altele, și dispozițiile
Legii nr. 182/2002 pentru a justifica nemotivarea refuzului său nu este de natură
a o obliga pe recurentă să obțină, pe cale separată, declasificarea pretinselor
informații cărora li s-ar fi atribuit un nivel sau altul de secretizare, ci dimpotrivă,
creează în sarcina S.R.I., conform art. 1169 C. civ., obligația de a convinge instanța
de judecată de justețea apărării sale. Dreptul la un proces echitabil în sensul
art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului presupune un echilibru în plan
procesual, care, în speță, nu a existat fiindcă intimatul S.R.I. a refuzat să prezinte
dovezi care să justifice soluția pe care a adoptat-o.
În fine, și în ceea ce
privește al treilea motiv de recurs, se constată că criticile formulate sunt fondate.
Din practicaua încheierii
pronunțate la data de 6 iunie 2007, când instanța a rămas în pronunțare, rezultă
că părților li s-a solicitat să pună concluzii cu privire la incidența dispozițiilor
art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și „în consecință, privitoare la capetele
de cerere subsecvente”.
Părțile prezente: reclamanta
și pârâtul S.R.I. au arătat că textul de lege arătat nu este incident, refuzul eliberării
avizului fiind nelegal (reclamanta), respectiv legal (pârâtul).
Se constată astfel că,
deși formal părțile au avut posibilitatea să pună concluzii pe toate capetele de
cerere, totuși, în raport de modul în care acestea au fost calificate ca fiind principal
și accesorii recurentei-reclamante nu i s-a dat posibilitatea de a fi apărată corespunzător.
Pentru considerentele
expuse, constatând că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea
fondului și că împrejurările de fapt invocate de intimatul-pârât S.R.I. nu au fost
deplin stabilite, în temeiul art. 313 C. proc. civ., art. 312 alin. (1)-(3) și (5),
pentru motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și de modificare
prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., se va admite recursul și se va
casa sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Față de soluția adoptată
Înalta Curte a considerat că examinarea celui de-al patrulea motiv de recurs, care
vizează fondul cauzei, nu mai este posibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat
de SC A. SA București împotriva sentinței civile nr. 1780 din 20 iunie 2007 a Curții
de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată
și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 13 iunie 2008.