ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1945/2020

HOTĂRÂRE

06.10.2020

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1945/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 6 octombrie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la nr. x/2019 la Tribunalul București, secția a IV -a civilă reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții: C., D., E. S.A., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Sănătății și Ministerul Justiției au solicitat obligarea în solidar a acestora la plata daunelor materiale în sumă de 7.000.000 euro (vătămare corporală și omor) și a daunelor morale și conexe acestora în sumă de 10.000.000 euro, toate în echivalent în RON la data plății, parte din ele succesive.

În motivarea cererii au arătat că la 13.02.2017, în urma unui accident, a decedat unicul lor copil B. în vârstă de 22 ani, un alt ocupant al autoturismului condus de pârâtul C. (al cărui proprietar este pârâtul D.), anume numitul F., fiind grav rănit însă despăgubit.

Au arătat actele și omisiunile care s-au săvârșit de către prepuși ai pârâților în perioada imediat următoare accidentului (angajați ai Ministerului Administrației și Internelor și au Ministerului Sănătății indicați și în petitul cererii introductive) și a decesului care în opinia lor constituie fapte ilicite.

Au susținut că au formulat plângeri la Colegiul medicilor și Ministerul Sănătății, dar și plângeri penale pentru favorizare infractor și dispariție de probe aflate în lucru la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați și cel de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și că nu au fost primiți în audiență la Ministerul Justiției și Ministerul Sănătății.

Cererea a fost întemeiată în drept pe disp.art. 1391 și 1349 C. civ., art. 252 și art. 95 C. proc. civ., art. 96 pct. 6 din Legea nr. 303/2004 privind răspunderea procurorilor și judecătorilor, Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, Legea nr. 95/2006 în domeniul sănătății, Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto.

Tribunalul București, prin sentința nr. 249 din 22 mai 2020 a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, potrivit prevederilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, competența de soluționare a litigiilor privind erorile judiciare revine exclusiv tribunalului de la domiciliul reclamantului.

Tribunalul a mai reținut în cauză incidența dispozițiilor art. 123 alin. (3) C. proc. civ., care statuează că, atunci când instanța este exclusiv competentă pentru una dintre părți, ea va fi competentă exclusiv pentru toate părțile.

S-a arătat că în cauză nu se poate vorbi despre incidența art. 111 C. proc. civ., întrucât acesta din urmă reglementează competența aplicabilă în general în litigiile îndreptate împotriva statului. Prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004 sunt dispoziții speciale în raport cu prevederile de drept comun ale C. proc. civ., astfel că s-a apreciat că în cauză devin aplicabile în ceea ce privește competența teritorială, dispunându-se declinarea competenței de soluționare în favoarea Tribunalului Vrancea.

Prin sentința nr. 325 din 3 septembrie 2020, Tribunalul Vrancea a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența în favoarea Tribunalului București. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că că dispozițiile Legii nr. 303/2004 stabilesc prin prisma art. 123 alin. (3) C. proc. civ. o competență în favoarea reclamantului și care devine exclusivă pentru toate celelalte părți din proces fără a o putea contesta, însă nu exclude alegerea de către reclamant a unei instanțe deopotrivă competentă cu referire la art. 111 și 116 C. proc. civ.

S-a apreciat că la sesizarea Tribunalului București cu toate temeiurile juridice indicate în cerere este de presupus că reclamanții au avut în vedere dispozițile art. 111 și 112 alin. (1) C. proc. civ., dar și ale disp. art. 116 C. proc. civ., alegând sediul statului și autorităților centrale, persoane juridice de drept public, astfel că s-a dipus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București reclamanții A. și B. au solicitat obligarea în solidar a pârâților C., D., E. S.A., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Sănătății și Ministerul Justiției la plata daunelor materiale în sumă de 7.000.000 euro (vătămare corporală și omor) și a daunelor morale și conexe acestora în sumă de 10.000.000 euro, toate în echivalent în RON la data plății, parte din ele succesive.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1391 și 1349 C. civ., art. 252 și art. 95 C. proc. civ., art. 96 pct. 6 din Legea nr. 303/2004 privind răspunderea procurorilor și judecătorilor, Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, Legea nr. 95/2006 în domeniul sănătății, Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto.

Art. 96 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, indicat de reclamanți ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, face parte din Titlul IV al actului normativ indicat, intitulat Răspunderea judecătorilor și procurorilor.

Potrivit art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004:

"Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare", iar potrivit alin. (5):

"Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Competența soluționării acțiunii civile revine tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază reclamantul". Conform alin. (6) al aceluiași articol:

"Plata de către stat a sumelor datorate cu titlu de despăgubire se efectuează în termen de maximum un an de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive".

Această competență în favoarea tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul reclamantul, prevăzută într-o normă specială, este una exclusivă, de la care nu se poate deroga prin convenția părților.

Așa fiind, în cauză nu își găsesc aplicabilitatea regulile de competență prevăzută de art. 111 și 112 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la cererile îndreptate împotriva persoanelor juridice de drept public și pluralitatea de pârâți, fiind aplicabile prevederile anterior menționate din Legea nr. 303/2004, luând în considerare și dispozițile art. 123 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, când instanța este exclusiv competentă pentru una dintre părți, ea va fi exclusiv competentă penru toate părțile.

Având în vedere că domiciliul reclamanților se află în circumscripția teritorială a Tribunalului Vrancea, luând în considerare temeiul de drept invocat de către reclamanți și în aplicarea dispozițiilor legale menționate, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.