ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1940/2020

HOTĂRÂRE

06.10.2020

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1940/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 6 octombrie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 24.07.2019 pe rolul Judecătoriei Gura Humorului sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat desfacerea căsătoriei încheiată sub nr. x/22.08.1990 în registrul stării civile al Primăriei comunei Cacica, din culpa pârâtului, revenirea la numele purtat anterior căsătoriei, anume Poleacec, exercitarea autorității părintești asupra minorului C., în comun de către ambii părinți, stabilirea locuinței minorului la mamă, stabilirea unei pensii de întreținere în favoarea minorului.

În motivare, reclamanta a arătat că pârâtul locuiește și lucrează în Germania și că nu se mai înțeleg.

În drept, reclamanta a invocat disp. art. 373 lit. b), art. 383, art. 397, art. 400, art. 401, art. 496, art. 499, art. 507 C. civ.

Prin sentința nr. 1550 din 24 decembrie 2019, Judecătoria Gura Humorului a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de instanță din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., dacă nici reclamantul și nici pârâta nu au locuința în țară, părțile pot conveni expres să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.

Întrucât în prezent reclamanta locuiește în Irlanda de Nord, iar pârâtul în Germania, luând în considedare și că părțile nu au stabilit de comun acord instanța competentă să judece prezenta cauză, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Gura Humorului și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.

Prin sentința nr. 3218 din 9 iulie 2020, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de instanță din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Gura Humorului. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a-l soluționa.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că din probele administrate în cauză rezultă că reclamanta are reședința în străinătate, iar pârâtul are domiciliul în județul Suceava. Se mai arată că reclamanta a susținut în cuprinsul cererii de chemare în judecată că soții au locuit împreună în Marea Britanie, iar ulterior pârâtul s-a mutat în Germania, fără însă a exista la dosar vreo dovadă în acest sens.

Au fost avute în vedere prevederile art. 915 alin. (2) C. proc. civ. și s-a arătat că potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. "Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanței și pot pune concluzii".

Instanța a reținut că la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate și puteau pune concluzii - 12.11.2019, Judecătoria Gura Humorului, verificându-și din oficiu competența, conform art. 131 alin. (1) C. proc. civ., s-a considerat competentă general, material și teritorial să judece pricina, având în vedere dispozițiile art. 915 C. proc. civ.

Cauza a fost amânată la data de 03.12.2019, termen la care Judecătoria Gura Humorului a invocat din oficiu excepția necompetenței sale teritoriale, justificându-și repunerea în discuție a competenței teritoriale prin aceea că la termenul din 12.11.2019 nu s-a adus la cunoștința instanței că reclamanta și pârâtul au reședința în străinătate. Din cuprinsul încheierii din 12.11.2019 reiese că reprezentantul convențional al reclamantei a învederat că reclamanta este plecată în străinătate, aspect care rezulta de altfel și din cuprinsul cererii de chemare în judecată, unde se menționează de asemenea că pârâtul ar locui tot în străinătate.

Instanța a apreciat că la termenul din 03.12.2019 instanța nu se mai putea dezînvesti și nici nu mai putea reveni asupra încheierii de ședință din data de12.11.2019, prin care s-a constatat competentă să soluționeze cauza, încheierea având caracter interlocutoriu și dobândind autoritate de lucru judecat de la pronunțare cu privire la chestiunea tranșată, în raport de dispozițiile art. 430 din C. proc. civ.

În plus, s-a arătat că din probatoriul administrat reiese că ultima locuință a soților a fost în străinătate, împrejurare care poate fi asimilată situației în care soții nu au avut o locuință comună în România, astfel încât judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, conform art. 915 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin prezentul demers judiciar instanța de judecată a fost învestită a se pronunța asupra unei cereri de divorț și a cererilor accesorii acesteia.

Potrivit art. 129 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetența este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; 2) în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura". Alin.(3) al aceluiași articol prevede că, în toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată.

C. proc. civ. cuprinde reglementări potrivit cărora necompetența materială și teritorială, atât cea de ordine publică cât și cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene și în anumite condiții.

Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ.:

"necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe", iar alin. (3) al aceluiași articol prevede că:

"necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe."

Din interpretarea textului de lege sus-menționat rezultă că, atât timp cât excepția nu a fost invocată în condițiile stipulate de art. 130 C. proc. civ., soluționarea cauzei rămâne dobândită instanței pe rolul căreia se află înregistrată și aceasta rămâne competentă teritorial a o soluționa, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competența teritorială a altei instanțe. O astfel de interpretare se impune și în considerarea faptului că, în actuala reglementare, legiuitorul a urmărit o reformare a sistemului excepțiilor de necompetență în scopul declarat de asigurare a celerității soluționării cauzelor.

Dispozițiile art. 915 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul.

De asemenea, potrivit prevederilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., dacă nici reclamantul și nici pârâta nu au locuința în țară, părțile pot conveni expres să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.

Competența prevăzută de art. 915 C. proc. civ. nu are un caracter facultativ, ci absolut, astfel că nesocotirea prevederilor legale anterior menționate trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Din actele dosarului rezultă că excepția nu a fost invocată în condițiile stipulate de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., luând în considerare că la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate și puteau pune concluzii, anume 12.11.2019, Judecătoria Gura Humorului, verificându-și competența, conform art. 131 alin. (1) C. proc. civ., s-a considerat competentă general, material și teritorial să judece pricina. Cauza a fost amânată la data de 03.12.2019, termen la care Judecătoria Gura Humorului a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale a instanței.

În consecință, în aplicarea dispozițiilor legale menționate, constatând că în prezenta cauză operează o competență de ordine publică, iar aceasta putea fi pusă în discuție doar de către părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Gura Humorului.