ÎCCJ, Secția a II-a civilă

Cheltuieli

de

judecată.

Natura

juridică. Incidența dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Hotărârile

Index alfabetic :

cerere de completare a hotărârii

cheltuieli de judecată

insolvență

C. proc. civ. din 1865, art. 129 alin. (1), art. 274

Legea nr. 85/2014, art. 75

În înțelesul art. 274 C. proc. civ. natura juridică a cheltuielilor de judecată este una bivalentă, acestea reprezentând, pe de o parte, prejudiciul cauzat de culpa procesuală, iar, pe de altă parte, despăgubirile pe care partea căzută în pretenții trebuie să le plătească celeilalte părți. Dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată este un drept patrimonial, de creanță, creditoarea având obligația de a dovedi, în condițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., existența unei creanțe certe, lichide și exigibile constituite din sumele pretinse cu acest titlu.

Cererea prin care creditorul a cerut obligarea debitoarei - societate aflată în insolvență - la plata cheltuielilor de judecată are natura unei acțiuni în realizarea unei creanțe asupra averii debitorului, astfel încât este corectă aplicarea de către instanță a prevederilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care se referă la suspendarea tuturor acțiunilor judiciare, extrajudiciare sau a măsurilor de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2323 din 12 noiembrie 2015

Prin sentința civilă nr. 592 din 16 octombrie 2013, Tribunalul Giurgiu a respins acțiunea reclamantei SC A. Giurgiu SA formulată  împotriva pârâtului Municipiul Giurgiu.

Prin sentința nr. 138 din 26 martie 2014, Tribunalul Giurgiu a respins cererea de completare a sentinței civile nr. 592 din 16 octombrie 2013 formulată de Municipiul Giurgiu, cu privire la obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței de completare s-a formulat apel de către pârâtul Municipiul Giurgiu care a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de completare și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea cauzei în fond.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 26 septembrie 2014, Tribunalul Giurgiu a admis cererea formulată de debitoarea SC A. Giurgiu SA și a deschis procedura generală a insolvenței debitoarei SC A. Giurgiu SA.

Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, prin încheierea pronunțată la data de 7 aprilie 2015, a suspendat în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014 judecata apelului formulat de apelantul-pârât Municipiul Giurgiu prin Primar.

A acordat termen la data de 5 mai 2015, Completul 2A, ora 9,00, asupra apelului formulat de apelanta-reclamantă SC A. Giurgiu SA prin administrator judiciar B. IPURL, pentru când se va cita apelanta-reclamantă.

A emis adresă către apelanta-reclamantă SC A. Giurgiu SA, prin administrator judiciar B. IPURL, cu solicitarea de a preciza care este obiectul acțiunii și izvorul creanței și, de asemenea, suma solicitată, printr-un tabel, iar în cazul în care această sumă se referă la datorii înregistrate de unitățile școlare Giurgiu la nivelul anului 2004, să menționeze care sunt acele unități școlare.

În fundamentarea acestei soluții instanța de apel a reținut, în esență, că în speță sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență:

Potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, „De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor. Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desființării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condițiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desființată sau, după caz, revocată, acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acțiunea judiciară sau extrajudiciară, cât și executările silite suspendate încetează.”

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâtul Municipiul Giurgiu solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate sub aspectul suspendării judecății apelului declarat de Municipiul Giurgiu și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

Recurentul-pârât își subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la următoarele aspecte:

Art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 se referă la acțiunile în realizarea creanțelor în general, pe când capătul de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată solicitate într-un proces civil are caracter special.

Astfel, din modul în care este formulat art. 274 alin. (1) C. proc. civ., (partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată) rezultă că:

- textul de lege are caracter imperativ;

- exclusiv judecătorul are dreptul și obligația de a obliga partea căzută în pretenții la plata cheltuielilor de judecată;

- creanța având ca obiect cheltuieli de judecată este reglementată de norme de drept procesual, iar nu de norme de drept material, precum creanțele vizate de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Instanța are un drept de apreciere asupra măsurii în care onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se afla în culpă procesuală, existând posibilitatea reducerii acestuia (art. 274 alin. 3 C. proc. civ.), neobligării la plată (art. 275 C. proc. civ.) ori compensării (art. 276 C. proc. civ.) sau împărțirii cheltuielilor de judecată (art. 277 C. proc. civ.).

Prin notificarea nr. 3054 din 26 noiembrie 2014, înregistrată la Primăria Municipiului Giurgiu sub nr. 38020 din 27 noiembrie 2014, administratorul judiciar a respins recurentului pârât declarația de creanță pe motiv că debitoarea nu a fost obligată de instanță la plata cheltuielilor de judecată, iar contestația acestuia împotriva tabelului preliminar a fost respinsă de judecătorul sindic prin sentința civilă nr. 99 din 2 martie 2015 a Tribunalului Giurgiu (dosar nr. xx96/122/2014/a3), hotărârea rămânând definitivă.

Consideră recurentul că norma specială reglementată de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. se aplică prioritar față de cea din art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Sub acest aspect recurentul precizează că în mod greșit a reținut instanța că a solicitat realizarea unei creanțe asupra debitorului când în realitate a cerut obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, deci stabilirea unei creanțe, astfel că art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care se referă la acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului, este inaplicabil în speță.

Recurentul-pârât arată că nu a formulat o acțiune în realizarea unei creanțe, ci, în cadrul unui proces civil, a cerut obligarea părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată.

Precizează recurentul-pârât că, în speță, fiind vorba de un apel împotriva unei sentințe pronunțate de Tribunalul Giurgiu, judecătorul sindic de la Tribunalul Giurgiu, indiferent de tipul de cerere cu care ar fi sesizat (de exemplu, cu o contestație la tabelul preliminar prin care se reclamă refuzul înscrierii creanței având ca obiect cheltuieli de judecată) nu ar putea să îi admită cheltuielile de judecată, deoarece ar însemna să hotărască în sens contrar sentinței nr. 138 din 26 martie 2014 pronunțate de același Tribunalul Giurgiu, ceea ce este atributul exclusiv al instanței de control judiciar, în speță, Curtea de Apel București.

Cu atât mai mult, se arată, administratorul judiciar, sesizat cu declarația sa de creanță, nu ar putea decide în sens contrar unei hotărâri judecătorești (sentința comercială nr. 138 din 26 martie 2014 a Tribunalului Giurgiu), recunoscându-i dreptul la cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, examinând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate, a constatat că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta

.

Întreaga argumentație din cererea de recurs vizează, în realitate, faptul că instanța a aplicat greșit măsura suspendării judecății apelului pârâtului Municipiul Giurgiu în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014 în condițiile în care dreptul de a solicita cheltuielile de judecată nu poate fi integrat unui drept de creanță, dat fiind caracterul accesoriu al capătului de cerere privind cheltuielile de judecată care conferă acestui tip de cerere un caracter special.

Aserțiunile recurentei cu privire la aceste aspecte nu pot fi primite.

Aceasta întrucât, în înțelesul art. 274 C. proc. civ. natura juridică a cheltuielilor de judecată este una bivalentă, acestea reprezentând, pe de o parte, prejudiciul cauzat de culpa procesuală, iar, pe de altă parte, despăgubirile pe care partea căzută în pretenții trebuie să le plătească celeilalte părți.

Așadar, dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată este un drept patrimonial, de creanță, creditoarea având obligația de a dovedi, astfel, în condițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ. existența unei creanțe certe, lichide și exigibile constituite din sumele pretinse cu acest titlu.

Cererea adresată Tribunalului Giurgiu prin care recurentul-pârât a solicitat completarea sentinței nr. 592/2013 a aceleiași instanțe cu privire la obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată are în mod cert natura unei acțiuni în realizarea unei creanțe asupra averii debitorului, intimata-reclamantă aflându-se în procedura insolvenței începând cu data de 26 septembrie 2014.

Susținerile recurentului din prima parte a cererii cu privire la posibilitatea substituirii administratorului judiciar instanței în aplicarea art. 274 C. proc. civ. sunt simple supoziții, ipoteze de lucru care nu pot fi analizate întrucât exced limitele judecății.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că  încheierea recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.