ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1618/2020

Ședința publică din data de 15 septembrie 2020

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoria Pucioasa, la data de 2 iulie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. Compania de Apa Târgoviște-Dâmbovița S.A. a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, pe cale de cerere de valoare redusă, să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 5.948,93 RON, din care 5.789,43 RON debit principal, contravaloarea apei potabile și a serviciilor de canalizare și 159,5 RON penalități de întârziere pentru facturile emise în perioada 31 mai 2018 - 30 noiembrie 2018.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1270 și art. 1350 C. civ.

La data de 29 octombrie 2019, reclamanta a depus o precizare, în ceea ce privește temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, indicând dispozițiile art. 1350 și art. 1345 C. civ.

Ulterior, la data de 12 februarie 2020, reclamanta a depus o nouă precizare prin care a arătat că își întemeiază acțiunea pe dispozițiile 1349 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală.

2.1. Prin sentința civilă nr. 1430 din data de 29 octombrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Judecătoria Pucioasa a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 București.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Pucioasa, în esență, a reținut că, în prezenta cauză, sunt aplicabile prevederile art. 121 C. proc. civ. potrivit cu care:

"cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la domiciliul consumatorului".

A constatat că aceste dispoziții sunt aplicabile în toate situațiile în care obiectul cererii este în legătură cu raporturile juridice născute între consumator și profesionist fie dintr-un contract, fie dintr-un fapt licit ori ilicit.

Totodată, a avut în vedere că, potrivit art. 3 C. civ.:

"(1) Dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil. (2) Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere.(3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ."

A mai arătat și că art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. prevede că "noțiunea de profesionist prevăzută la art. 3 din C. civ. include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute în lege".

Astfel, a apreciat că noțiunea de profesionist reprezintă genul, iar celelalte categorii enunțate în text reprezintă specia, făcând astfel parte integrantă din noțiunea generică și a reținut că reclamanta are calitatea de profesionist.

În ceea ce privește domiciliul pârâtului, a constatat că acesta este în București, str. x, domiciliu care este activ din 29 iulie 2010, înainte de data sesizării instanței cu prezenta cerere, și totodată că nu a fost dovedit în mod cert faptul că pârâtul are o reședință sau o locuință principală, distincte de domiciliu.

În contextul celor expuse, având în vedere că pe dovezile de comunicare a actelor de procedură la domiciliul legal s-a subliniat mențiunea "destinatarul nu mai locuiește la acea adresă", a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 90 alin. (2) teza I C. civ., potrivit cu care "În lipsă de reședință, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaște, la locul unde acea persoană se găsește"

De asemenea, a reținut că, în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 126 alin. (2) C. proc. civ. cu referire la art. 121 C. proc. civ., întrucât părțile nu au convenit asupra alegerii unei instanțe judecătorești în caz de litigiu, astfel că singura instanță competentă este cea de la domiciliul pârâtului consumator.

2.2. Învestită cu soluționarea cauzei, Judecătoria Sectorului 4 București, prin sentința civilă nr. 6176 din data de 4 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pucioasa, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

În esență, Judecătoria Sectorului 4 București, față de precizările depuse de către reclamantă, raportat la cauza invocată în susținerea cererii de chemare în judecată, respectiv răspundere civilă delictuală, a apreciat că nu este competentă să soluționeze prezenta cauză.

Astfel, a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 C. proc. civ., mai este competentă instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

Totodată, a avut în vedere că este general acceptat că, în cazul competenței alternative, aceasta este de ordine privată, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. sau art. 114 alin. (2) C. proc. civ., aceste dispoziții nefiind aplicabile în cauză.

Reținând prevederile art. 129 C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 116 din același cod, a reținut că, în cazul necompetenței de ordine privată, după ce a făcut alegerea, reclamantul nu mai poate reveni asupra sa, instanța pe care a sesizat-o devenind competentă să judece cauza prin neinvocarea excepției necompetenței de către pârât, iar instanța, din oficiu, nu ar mai putea să invoce necompetența în soluționarea respectivului litigiu.

A constatat că, în speță, dintre cele două instanțe competente în mod alternativ, reclamanta a ales să sesizeze instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită reclamată sau s-a produs prejudiciul [art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ..], iar nu instanța în a cărei circumscripție se află domiciliul pârâtului (art. 107 C. proc. civ.).

Totodată, a apreciat că, nici în ipoteza în care s-ar reține ca și cauză răspunderea civilă contractuală (astfel cum a reținut Judecătoria Pucioasa), Judecătoria Sectorului 4 București nu este competentă să soluționeze prezenta cauză, întrucât pârâtul nu are calitatea de consumator.

În plus a arătat că, nefiind consumator și competența fiind de ordine privată, nici în această ipoteza prima instanță sesizată nu ar putea să invoce din oficiu necompetența, întrucât a devenit competentă să judece cauza, prin neinvocarea excepției necompetenței de către pârât.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență:

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte constată că, în speță, Judecătoria Pucioasa și Judecătoria Sectorului 4 București și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei, cea de a doua instanță reținând că judecătoria inițial învestită nu putea invoca din oficiu necompetența teritorială, întrucât, în cauză, aceasta este una de ordine privată.

Litigiul de față are ca obiect o cerere de valoare redusă, iar în ceea ce privește competența teritorială de soluționare a cererilor de valoare redusă, art. 1028 alin. (2) Cod procedură face trimitere expresă la dispozițiile de drept comun.

Potrivit precizării depuse de reclamată la data de 12 februarie 2020, aceasta a înțeles să își întemeieze cererea pe dispozițiile art. 1349 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală; ca atare, în cauză temeiul cererii nu este unul contractual pentru a deveni incidentă norma de competență absolută de la art. 121 din C. proc. civ.

Prin urmare, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., potrivit cărora, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai este competentă instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

În conformitate cu dispozițiile art. 130 C. proc. civ., excepția necompetenței se invocă în mod diferit, în funcție de forma necompetenței, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competență încălcate.

Necompetența este de ordine publică în situațiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv când sunt încălcate normele privind competența generală a instanțelor judecătorești, competența materială și competența teritorială exclusivă, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetența este de ordine privată.

Normele de competență reglementate de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., sunt de ordine privată, iar, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetență de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

Or, în condițiile în care această excepție nu este invocată de către pârât, instanța învestită nu o poate invoca din oficiu, aceasta rămânând competentă să soluționeze pricina.

În cauză, în termenul stabilit de lege, pârâtul nu a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Pucioasa, ci instanța a invocat această excepție din oficiu, la termenul de judecată din data de 29 octombrie 2019.

Prin urmare, față de prevederile legale sus-menționate, Judecătoria Pucioasa, chiar dacă nu ar fi fost competentă să judece cauza, nu putea să invoce din oficiu necompetența sa teritorială și să se desesizeze în acest fel de soluționarea pricinii.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pucioasa.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pucioasa.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 septembrie 2020.