ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 816/2020

Ședința publică din data de 12 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de la data de 9.11.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Comuna Valea Nucarilor, a formulat contestație împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/16.10.2017 emise de Comuna Valea Nucarilor, jud. Tulcea, solicitând anularea deciziei mai sus indicate și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la emiterea adreselor de ridicare a popririi asigurătorii și transmiterea lor către terții popriți, B. S.A. și C. S.A., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 368 din 13 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal s-a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Comuna Valea Nucarilor, a fost anulată decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/16.10.2017 emisă de pârâta Comuna Valea Nucarilor cu sediul administrativ în jud. Tulcea și a fost obligată pârâta să emită adresele de ridicare a popririi asiguratorii și să le transmită către terții popriți B. S.A. și C. S.A. și la plata către reclamantă a sumei de 2800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu avocațial.

Împotriva sentinței civile nr. 368 din 13 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal pârâta Comuna Valea Nucarilor a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul a considerat că este nefondată motivarea primei instanțe în sensul că pericolul la care face referire art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 trebuie să fie concret și obiectiv, în sensul existenței unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale care îi vor incumba, în condițiile în care nu cunoaște situația financiară a societății ori dacă organul fiscal este singurul creditor, astfel că acesta din urmă trebuie protejat, prin asigurarea existenței posibilității recuperării creanțelor, însăși reclamanta susținând că măsurile asiguratorii recprezintă un prejudiciu irecuperabil.

Cu privire la obligarea de emitere a adreselor de ridicare a popririi asiguratorii și transmiterea acestora către terții popriți în temeiul art. 214 Cod porcedură fiscală, au fost invocate dispozițiile art. 213 alin. (13) din același Cod, susținându-se că ridicarea popririi reprezintă consecința desființării acestora pe calea contestației la executare.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, prima instanță făcând, în opinia sa, o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente situației de fapt reținute.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, arătând că a înțeles să critice sentința recurată cu privire la modul în care instanța pe fond a interpretat condițiile legale de aplicare a unor măsuri asiguratorii, pe fond, menținând aspectele prezentate prin cererea de recurs.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 19 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 12 februarie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare.

La data de 16.10.2017, pârâta Comuna Valea Nucarilor a emis Decizia de impunere privind creanțele datorate bugetului local nr. 8080, în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/16.10.2017, acte prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale în cuantum total de 1.844.789,82 RON, cu titlul de impozit clădire, reprezentând: 1.194.882 RON - debit principal și 649.907,82 RON - accesorii calculate până la data de 03.10.2017.

Totodată, prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/16.10.2017, prin care a dispus înființarea popririi asigurătorii asupra conturilor reclamantei, respectiv, a sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor imobile reprezentate de turbinele eoliene ce au făcut obiectul impunerii.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu contestația formulată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/16.10.2017 emisă de pârâta Comuna Valea Nucarilor, jud. Tulcea, prin care a solicitat anularea deciziei și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la emiterea adreselor de ridicare a popririi asigurătorii și transmiterea lor către terții popriți, B. S.A. și C. S.A.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată netemeinicia excepției nulității recursului invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, întrucât motivele de recurs formulate de recurenta-pârâtă Valea Nucarilor se subscriu cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, deși cererea de recurs nu cuprinde o aserțiune expresă referitoare la nelegalitatea hotărârii pronunțate în fond, prin prisma greșitei aplicări a normelor de drept substanțial, fiind indicat ca temei de drept al casării pct. 8 al articolului 488 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a formulat contraargumente de ordin critic față de considerentele sentinței pronunțate în fond, cu referire concretă la modul în care prima instanță a interpretat condițiile legale de aplicare a unor măsuri asiguratorii, aspect menționat ca atare în răspunsul la întâmpinare formulat de către aceasta.

Pe fondul recursului, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 7 din C. proc. civ.:

"(1) Procesul civil se desfășoară în conformitate cu prevederile legii", iar potrivit articolului 22 alin. (1) din același Cod:

"Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.", obligativitatea de respectare a principiului legalității decurgând primordial din prevederile constituționale care statuează că justiția se înfăptuiește în numele legii, iar judecătorii se supun numai legii, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată fiind prevăzute numai prin lege (art. 124,126 din Constituția României).

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că procesul trebuie să se desfășoare potrivit normelor legale care-l reglementează atât în ceea ce privește judecata și executarea silită, cât și sub aspectul competenței, compunerii și constituirii instanței.

Totodată, amintește Înalta Curte că potrivit prevederilor art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală:

"(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun și se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent.(…)

(13) Prin derogare de la prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, împotriva deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii, prevăzute la alin. (4), cel interesat poate face contestație, în termen de 30 de zile de la comunicare, la instanța de contencios administrativ competentă, fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile.

(14) Împotriva actelor prin care se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestație la executare în conformitate cu prevederile art. 260 și 261."

În conformitate cu dispozițiile art. 260 alin. (4) din același Cod "Contestația se introduce la instanța judecătorească competentă și se judecă în procedură de urgență."

Analizând conținutul textului de lege mai sus redat, Înalta Curte constată că alin. (13) al art. 213 din Codul de procedură fiscală are o sferă de aplicabilitate limitată, privind contestarea actelor administrative prin care s-a dispus instituirea măsurilor asiguratorii, acțiuni pentru care competența de soluționare este stabilită în favoarea instanței de contencios administrativ, actele prin care se pun în aplicare deciziile de instituire a măsurilor asiguratorii contestându-se prin sesizarea instanței de drept comun, astfel cum prevede în mod expres alin. (14) al aceluiași articol.

Or, judecătorul, în demersul său vizând aflarea adevărului, în primul rând, va soluționa litigiul aplicând dispozițiile legale incidente în cauză, respectând astfel unul dintre principiile fundamentale ale oricărui proces, respectiv cel al legalității, care constituie o cerință obiectivă într-un stat de drept și o garanție a desfășurării în condiții optime a mecanismului de înfăptuire a justiției.

Așa fiind, reține Înalta Curte că, în cauză, doar Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/16.10.2017 emisă de pârâta Comuna Valea Nucarilor poate forma obiectul unui demers judiciar întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, obligarea pârâtei să emită adresele de ridicare a popririi asiguratorii și să le transmită către terții popriți B. S.A. și C. S.A. putând fi solicitată doar pe calea contestației la executare, în condițiile dreptului comun, astfel cum se prevede în mod expres de art. 213 alin. (14) din Codul de procedură fiscală, adresele de înființare a popririi fiind acte emise de pârâtă pentru ducerea la îndeplinire a dipozițiilor actului administrativ reprezentat de decizia de instituire a măsurii asiguratorii.

Prin urmare, față de cele arătate anterior, instanța de control judiciar constată că este inadmisibil capătul de cerere privind obligarea pârâtei comuna Valea Nucarilor să emită adresele de ridicare a popririi asiguratorii și să le transmită către terții popriți B. S.A. și C. S.A., urmând să îl respingă ca atare.

Totodată, instanța va menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate, constatând că, în mod corect, instanța de fond a dispus anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestată de reclamantă.

Astfel, Înalta Curte constată că este nefondată critica formulată de recurenta-pârâtă în sensul că prin luarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestate s-a urmărit protejarea organului fiscal prin asigurarea existenței posibilității recuperării creanțelor, argument suficient, în opinia acesteia, pentru motivarea actului administrativ.

Raportat la aceasta critică, Înalta Curte reține că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/16.10.2017 emisă de pârâta Comuna Valea Nucarilor, prin care, s-a dispus înființarea popririi asigurătorii asupra conturilor reclamantei, respectiv, a sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor imobile reprezentate de turbinele eoliene ce au făcut obiectul impunerii a fost emisă în temeiul dispozițiilor art. 213 Codul de procedură fiscală, iar conform alin. (5) al acestui articol decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată.

Înalta Curte, examinând conținutul acestei decizii, în acord cu opinia curții de apel, constată ca aceasta nu îndeplinește condiția esențială a unei motivări care să permită controlul legalității actului în procedura contenciosului administrativ.

Din interpretarea dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, rezultă că măsurile asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, se pot dispune în cazuri excepționale, legiuitorul explicitând această sintagmă, prin redarea unor situații precum existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Înalta Curte reține că legalitatea actului administrativ se analizează prin raportare la condițiile de formă și de fond existente la momentul emiterii actului, iar motivele avute în vedere de autoritatea emitentă trebuie să se regăsească chiar în conținutul actului administrativ, lipsa unei motivări corespunzătoare neputând fi suplinită prin conținutul altor acte emise de autoritatea publică.

Astfel, aspectele evidențiate în cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestate nu reprezintă decât o motivare generică, fără a fi detaliate în concret argumentele pe care autoritatea fiscală le-a avut în vedere pentru a concluziona că reclamanta prezintă risc cu privire la îndeplinirea obligațiilor fiscale, respectiv existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

În acest context, nu pot fi primite nici susținerile autorității publice în sensul că ipotezele prevăzute de textul în discuție se verifică prin cuantumul mare al creanței constatat cu ocazia inspecției fiscale sau prin eventualele litigii strâns legate de existenta creanței, care ar putea avea o durata de timp îndelungată.

Așa fiind, rezultă că pericolul la care face referire art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală trebuie să fie unul concret și obiectiv, în sensul existenței unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale care îi vor incumba, precum golirea conturilor societății, vânzarea activelor societății, antecedentele fiscale ale asociaților sau administratorilor societății, pericolul fiind unul extrinsec faptelor controlate, în sensul că rezultă din acțiuni/inacțiuni ale contribuabilului distincte de operațiunile care au făcut obiectul controlului fiscal, așadar din împrejurări exterioare operațiunilor controlate.

O interpretare contrară ar avea semnificația faptului că, ori de câte ori organele fiscale ar constata că anumite obligații fiscale suplimentare în sarcina unui contribuabil, determinate de faptul că anumite operațiuni nu au fost tratate corect din punct de vedere fiscal, acestea ar fi îndreptățite să ia măsuri asigurătorii, ceea ce ar transforma aceste măsuri în regulă, iar nu în excepție, astfel cum au fost reglementate.

Prin urmare, Decizia contestată nu apare ca fiind suficient argumentată, în condițiile în care nu sunt indicate în mod expres criteriile în baza cărora s-a formulat concluzia potrivit căreia ar fi aplicabile dispozițiile cu caracter de excepție ale art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru a oferi instanței posibilitatea sa verifice sub aspectul legalitații actul administrativ contestat.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa, în parte, sentința recurată și rejudecând: va respinge, ca inadmisibil, capătul de cerere privind obligarea pârâtei să emită adresele de ridicare a popririi asiguratorii și să le transmită către terții popriți B. S.A. și C. S.A.; va menține celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Comuna Valea Nucarilor împotriva sentinței nr. 368 din 13 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și rejudecând:

Respinge, ca inadmisibil, capătul de cerere privind obligarea pârâtei să emită adresele de ridicare a popririi asiguratorii și să le transmită către terții popriți B. S.A. și C. S.A..

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2020.