ÎCCJ, decizie (scj.ro #82359)

Contract de vânzare-cumpărare reglementat prin

Legea nr. 85/1992. Caracterul locuințelor supuse vânzării. Stabilirea prețului.

Cuprins

pe materii

. Drept civil Obligații. Contract de vânzare-cumpărare

reglementat prin Legea nr. 85/1992. Caracterul locuințelor supuse vânzării.

Stabilirea prețului.

Index

alfabetic. Drept civil.

-

Contract de vânzare-cumpărare (reglementat prin Legea nr.

85/1992).

-

Locuință exceptată de la vânzare (conform Legii nr. 85/1992)

-

Prețul ( Locuinței vândută conform Legii nr. 85/1992)

Legea nr. 85/1992: art.1 alin.(3)

Exceptând cazul locuințelor de protocol, de servici sau de intevenție,

locuințele construite din fondurile statului se vând obligatoriu chiriașilor,

conform art. 1 din Legea nr. 85/1992 – și nu la latitudinea unității de stat

deținătoare – iar prețul se stabilește după criteriile din Decretul-Lege nr.

617!990 la care se face trimitere prin lege.

Î.C.C.J.,

Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 6138 din 8 iulie

2005.

Prin sentința civilă nr.6163 din 10 octombrie 2003, Judecătoria sectorului

1 București, a admis acțiunea formulată de reclamantul D.M. împotriva pârâților

Regia Autonomă- Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și Ministerul

Finanțelor Publice și i-a obligat pe pârâți să încheie contract de vânzare

cumpărare pentru un imobilul situat în București,  la prețul de

752.550.482 de lei.

Instanța de fond a reținut că reclamantul este titularul contractului de

închiriere nr.60132/1990 încheiat cu ICRAL Herăstrău și imobilul în care acesta

locuiește nu este locuință de protocol, situațiune ce a fost stabilită prin

sentința civilă nr.353 din 3 aprilie 2002 pronunțată de Curtea de Apel

București, așa încât sunt aplicabile prevederile art.7 din Legea nr.85/1992.

Soluția instanței de fond a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția

a-III-a Civilă, care, prin decizia nr.529 A din 18 martie 2004, a respins ca

nefondate apelurile formulate de cei doi pârâți.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, au declarat recurs ambii pârâți.

I.În recursul său, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice susține

că în mod greșit instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art.7 din Legea

nr.85/1992, deoarece imobilului în litigiu nu-i sunt aplicabile aceste

dispoziții legale întrucât el se încadrează în categoria construcțiilor de lux,

deoarece: imobilul este compus dintr-un apartament cu 4 camere, cu o suprafață

de 162,4 mp., terasă cu o suprafață utilă de 30,11 mp., spațiu locativ la

demisol cu o suprafață de 19,58 mp; spații de depozitare; cota-parte din spații

comune și spații de circulație la demisol cu o suprafață de 72,50 mp., așa

încât, datorită acestor parametri, el trebuie încadrat în categoria construcții

de lux și de aceea este exceptat de la vânzare conform art.1 alin.2 din Legea

nr.85/1992, imobilul fiind locuință de protocol.

Se mai susține că hotărârea atacată este nelegală și sub aspectul modalității

în care s-a stabilit cuantumul prețului imobilului în litigiu, preț ce trebuia

să aibă în vedere valoarea de piață.

I.Recursul este nefondat.

Conform articolului 7 din Legea nr.85/1992: „Locuințele

construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la data

intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție,

vor fi vândute titularilor contractului de închiriere, la cererea acestora, cu

plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-Lege

nr.61/1990 și ale prezentei legi”. Alineatul 3 al aceluiași articol prevede că

„beneficiază de prevederile alineatului 1 și chiriașii care nu sunt angajații

unităților proprietare”.

Prin sentința civilă nr.353 din 3 aprilie 2002 a Curții de Apel București, s-a

stabilit că imobilul în litigiu nu întrunește condițiile legale pentru a fi

integrat în categoria „locuință de protocol”, fiind construit din fondurile

statului, așa încât, în mod just instanța de fond și instanța de apel au

reținut că acestuia îi sunt aplicabile prevederile art.7 din Legea nr.85/1992.

Pe de altă parte, Legea nr.85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu

altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților

economice sau bugetare de stat (republicată în M.O. nr.260/15 septembrie 1994)

nu cuprinde noțiunea tehnico-juridică de „categorie a locuințelor de lux” sau a

„construcțiilor de lux” la care se referă recurentul pârât, iar expertiza

efectuată în cauză de expertul V.R. a stabilit că în raport de criteriile

prevăzute de Legea nr.85/1992 apartamentul se încadrează în categoria „confort

sporit” care nu este însă exceptată de la vânzare.

Referitor la preț, acesta a fost corect stabilit prin expertiza efectuată de

expertul V.R., în condițiile în care recurentul pârât nu a formulat alte

obiecțiuni la expertiză și nu a solicitat în apel efectuarea unei noi

expertize.

II. În recursul său, pârâta RA APPS, invocă motivul prevăzut de art.304 pct.9

Cod procedură civilă, susținând că instanța a ignorat prevederile art.1

alin.(3) din Legea nr.85/1992 care exceptează de la vânzare imobilele care au

servit ca locuințe de protocol, cum este și cazul apartamentului în discuție și

că instanța nu putea s-o oblige de a vinde nici în condițiile în care ar fi

fost invocate prevederile dreptului comun.

II. Recursul pârâtei este nefondat.

Articolul 1 alin.(3) din Legea nr.85/1992 prevede: „De asemenea, sunt exceptate

(de la vânzare ...) locuințele de protocol care au servit sau servesc

demnitarilor sau altor persoane alese sau numite în funcții drept locuințe pe

durata exercitării funcției, chiar dacă acestea au fost scoase ulterior din

evidența locuințelor de protocol”.

Or, în speță, așa cum s-a arătat, locuința pe care o ocupă intimatul reclamant

în calitate de chiriaș nu constituie locuință de protocol, nici locuință de serviciu

sau de intervenție, așa încât, în mod just ambele instanțe au apreciat că nu

sunt incidente dispozițiile art.1 alin.(3) din Legea nr.85/1992.

Susținerea recurentei în sensul că nu poate fi obligată să vândă locuința în

discuție nu poate fi primită.

Conform articolului 1 din Legea nr.85/1990 dreptul de cumpărare a locuințelor –

ce fac obiectul legii – aparține titularilor contractului de închiriere.

Articolul 7 alin.(1) din aceeași lege a instituit obligația unităților

economice sau bugetare de a vinde locuințele construite din fondurile statului

chiriașilor care dețin locuințe în baza contractelor de închiriere.

Vânzarea apartamentului în discuție este obligatorie și nu este lăsată de

legiuitor la aprecierea conducerii unităților ce administrează locuințe.

Obligația instituită de lege pentru toate unitățile economice sau bugetare de a

înstrăina locuințele aflate în patrimoniul acestora dacă sunt îndeplinite

condițiile legii speciale, limitează legal principiul autonomiei de voință și

ca atare, instanțele judecătorești au dreptul de a cenzura refuzul îndeplinirii

obligației de a vinde, în raport de prevederile art.1073-1077 și 970 alin.2 Cod

civil și în consecință, sunt îndrituite să pronunțe hotărâri pentru obligarea

la îndeplinirea îndatoririi legale prin încheierea contractului de vânzare

cumpărare.

În speță, nu are loc o substituire a vreunei părți în manifestarea

consimțământului la vânzare, ci stabilirea executării unei „obligații de a

face”, pentru a se asigura executarea obligației de a face impusă printr-o

dispoziție legală.

De altfel, este de menționat că la data de 11 noiembrie 2004 (pe parcursul

judecării prezentului recurs) a și fost încheiat contractul de vânzare

cumpărare autentificat sub nr.4128 din 11 noiembrie 2004 la BNP privind

apartamentul în discuție.

Ca atare, în raport de considerentele expuse și constatând legalitatea deciziei

atacate, recursurile declarate în cauză se privesc ca nefondate și urmează au

fost respinse.