ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6138/2005

Asupra recursurilor civile de față:

Din examinarea actelor și lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 6163 din 10

octombrie 2003, Judecătoria sectorului 1 București, a admis acțiunea formulată

de reclamantul D.M. împotriva pârâților R.A. A.P.P.S. și Ministerul Finanțelor

Publice și i-a obligat pe pârâți să încheie contract de vânzare-cumpărare pentru

imobilul situat în București, la prețul de 752.550.482 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că reclamantul este titularul contractului de închiriere nr. 60132/1990

încheiat cu ICRAL Herăstrău și imobilul în care acesta locuiește nu este

locuință de protocol, situațiune ce a fost stabilită prin sentința civilă nr. 353

din 3 aprilie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, așa încât sunt

aplicabile prevederile art. 7 din Legea nr. 85/1992.

Soluția instanței de fond a fost

confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin

decizia nr. 529 A din 18 martie 2004, a respins ca nefondate apelurile

formulate de cei doi pârâți.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

au declarat recurs ambii pârâți.

I. În recursul său, pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice invocă prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

susținând că în mod greșit instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 7 din

Legea nr. 85/1992, deoarece imobilului în litigiu nu-i sunt aplicabile aceste

dispoziții legale întrucât el se încadrează în categoria construcțiilor de lux.

Recurentul pârât mai arată că

imobilul este compus dintr-un apartament cu 4 camere, cu o suprafață de 162,4 mp,

terasă cu o suprafață utilă de 30,11 mp, spațiu locativ la demisol cu o

suprafață de 19,58 mp; spații de depozitare; cota-parte din spații comune și

spații de circulație la demisol cu o suprafață de 72,50 mp, așa încât, datorită

acestor parametri, el trebuie încadrat în categoria construcții de lux și de

aceea este exceptat de la vânzare conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 85/1992,

imobilul fiind locuință de protocol.

Se mai susține că hotărârea atacată

este nelegală și sub aspectul modalității în care s-a stabilit cuantumul prețului

imobilului în litigiu, preț ce trebuia să aibă în vedere valoarea de piață.

I. Recursul este nefondat.

Conform art. 7 din Legea nr. 85/1992:

„Locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat

până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de

intervenție, vor fi vândute titularilor contractului de închiriere, la cererea

acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege

nr. 61/1990 și ale prezentei legi”. Alin. (3) al aceluiași articol prevede că

„beneficiază de prevederile alin. (1) și chiriașii care nu sunt angajații

unităților proprietare”.

Prin sentința civilă nr. 353 din 3

aprilie 2002 a Curții de Apel București, s-a stabilit că imobilul în litigiu nu

întrunește condițiile legale pentru a fi integrat în categoria „locuință de

protocol”, fiind construit din fondurile statului, așa încât, în mod just

instanța de fond și instanța de apel au reținut că acestuia îi sunt aplicabile

prevederile art. 7 din Legea nr. 85/1992.

Pe de altă parte, Legea nr. 85/1992

privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din

fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat

(republicată în M. Of. nr. 260 din 15 septembrie 1994) nu cuprinde noțiunea

tehnico-juridică de „categorie a locuințelor de lux” sau a „construcțiilor de

lux” la care se referă recurentul pârât, iar expertiza efectuată în cauză de

expertul alineatului a stabilit că în raport de criteriile prevăzute de Legea

nr. 85/1992 apartamentul se încadrează în categoria „confort sporit” care nu

este însă exceptată de la vânzare.

Referitor la preț, acesta a fost

corect stabilit prin expertiza efectuată de expertul V.R., în condițiile în

care recurentul pârât nu a formulat alte obiecțiuni la expertiză și nu a

solicitat în apel efectuarea unei noi expertize.

II. În recursul său, pârâta RA APPS,

invocă motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța

a ignorat prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 85/1992 care exceptează de

la vânzare imobilele care au servit ca locuințe de protocol, cum este și cazul

apartamentului în discuție și că instanța nu putea s-o oblige de a vinde nici

în condițiile în care ar fi fost invocate prevederile dreptului comun.

II. Recursul pârâtei este nefondat.

Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 85/1992

prevede: „De asemenea, sunt exceptate (de la vânzare ...) locuințele de

protocol care au servit sau servesc demnitarilor sau altor persoane alese sau

numite în funcții drept locuințe pe durata exercitării funcției, chiar dacă

acestea au fost scoase ulterior din evidența locuințelor de protocol”.

Or, în speță, așa cum s-a arătat,

locuința pe care o ocupă intimatul reclamant în calitate de chiriaș nu

constituie locuință de protocol, nici locuință de serviciu sau de intervenție,

așa încât, în mod just ambele instanțe au apreciat că nu sunt incidente

dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 85/1992.

Susținerea recurentei în sensul că

nu poate fi obligată să vândă locuința în discuție nu poate fi primită.

Conform art. 1 din Legea nr. 85/1990

dreptul de cumpărare a locuințelor, ce fac obiectul legii, aparține titularilor

contractului de închiriere.

Art. 7 alin. (1) din aceeași lege a

instituit obligația unităților economice sau bugetare de a vinde locuințele

construite din fondurile statului chiriașilor care dețin locuințe în baza

contractelor de închiriere.

Vânzarea apartamentului în discuție

este obligatorie și nu este lăsată de legiuitor la aprecierea conducerii

unităților ce administrează locuințe.

Obligația instituită de lege pentru

toate unitățile economice sau bugetare de a înstrăina locuințele aflate în

patrimoniul acestora dacă sunt îndeplinite condițiile legii speciale, limitează

legal principiul autonomiei de voință și ca atare, instanțele judecătorești au

dreptul de a cenzura refuzul îndeplinirii obligației de a vinde, în raport de

prevederile art. 1073-1077 și art. 970 alin. (2) C. civ. și în consecință, sunt

îndrituite să pronunțe hotărâri pentru obligarea la îndeplinirea îndatoririi

legale prin încheierea contractului de vânzare cumpărare.

În speță, nu are loc o substituire a

vreunei părți în manifestarea consimțământului la vânzare, ci stabilirea

executării unei „obligații de a face”, pentru a se asigura executarea obligației

de a face impusă printr-o dispoziție legală.

De altfel, este de menționat că la

data de 11 noiembrie 2004 (pe parcursul judecării prezentului recurs) a și fost

încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4128 din 11

noiembrie 2004 la B.N.P. I.L.V. privind apartamentul în discuție între pârâta R.A.

A.P.P.S. și reclamantul D.M.

Ca atare, în raport de

considerentele expuse și constatând legalitatea deciziei atacate, recursurile

declarate în cauză se privesc ca nefondate și urmează a fi respinse în

consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de

Ministerul Finanțelor Publice și R.A. A.P.P.S. declarate împotriva deciziei nr.

529/A din 18 martie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, ca

nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 8 iulie 2005.