ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4746/2019

Ședința publică din data de 15 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 5 martie 2018 sub nr. x/2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților obligarea pârâtului la soluționarea într-un termen de maxim 30 de zile, de la data pronunțării hotărârii, a cererii de plată din dosarul FGA nr. x, cu respectarea și protejarea drepturilor și intereselor creditorilor de asigurări, și emiterea deciziei de plată de către comisia specială în conf. cu art. 15 al Legii nr. 213/2015, urmând ca în cazul în care pârâtul nu își îndeplinește obligațiile stabilite prin hotărârea instanței de judecată în termen de maxim 30 de zile de la pronunțare, să se dispună plata unei a) amenzi judiciare conducătorului autorității publice în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere și b) despăgubiri către reclamanți, în cuantum de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere, în conformitate cu art. 24 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ.

Prin sentința civilă nr. 3120 pronunțată în data de 29 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a obligat pârâtul să soluționeze cererea reclamanților de plată din dosarul FGA nr. x în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, a respins capetele 2 și 3 de cerere ca neîntemeiate și a obligat pârâtul la plata sumei de 20 RON cheltuieli de judecată către reclamanți.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinice.

Recurentul-pârât susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, arătând că, în realitate, aceste dispoziții legale nu sunt incidente în speță, aceeași situație existând și în ceea ce privește refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, reglementat de prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din același act normativ.

Recurentul-pârât arată că Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen de soluționare a cererilor și nici nu putea să fie prevăzut un astfel de termen, fapt pentru care în cauză trebuie aplicat un "termen rezonabil" de soluționare, iar față de acesta, raportat la data depunerii cererii și în funcție de data de la care s-au putut face plăți, nu este în întârziere în soluționarea cererii.

Recurentul-pârât consideră și că, datorită numărului mare de cereri, peste 60.000, numai în ceea ce privește G. S.A. nu se poate fixa un termen pentru soluționarea acestora.

Astfel, soluția este aplicarea termenului rezonabil care este menționat în Recomandarea privind buna administrare, prin care Comitetul de miniștri al Consiliului Europei, cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări, ca administrațiile publice să acționeze și să-și execute obligațiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza respectivă.

De asemenea, în cuprinsul Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene se arată că orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil.

Față de cele sus-arătate, recurentul-pârât consideră că termenul rezonabil în care trebuia soluționată cererea reclamantei, nu a fost încălcat, având în vedere că s-au înregistrat cereri începând cu data de 29.08.2015, iar majoritatea celor din cele peste 60.000 înregistrate, au fost depuse până la sfârșitul primului trimestru al anului 2016.

Singurul criteriu ce poate fi avut în vedere este ordinea cronologică a cererilor, or a institui un termen pentru unii dintre petenți, care au depus cereri ulterior, ar încălca dreptul celor care au sesizat anterior reclamantei și reprezintă, în ultimă instanță, o discriminare care nu își găsește nicio rațiune de ordin moral sau legal.

Mai susține recurentul-pârât că, în măsura în care judecătorul consideră că legea este neclară, este ținut să îndepărteze această neclaritate, iar în cazul în care ajunge la concluzia că legea este lacunară sau că o normă legală este incompletă, este chemat să completeze norma pe calea dezvoltării judiciare a dreptului.

Constatarea lacunelor legislative pornește de la o speță în care apare o situație de fapt nereglementată în lege, dar căreia ar putea să i se aplice o normă asemănătoare, consacrată legislativ pentru situații similare.

Condiția pentru a presupune că există o lacună legislativă este ca situația din realitate, cu privire la care trebuie să decidă judecătorul, să nu poată fi permisă de norma juridică relevantă, chiar dacă judecătorul depune toate diligențele posibile pentru interpretarea acesteia.

Chiar dacă sunt întrunite condițiile pentru a aprecia că legea nu cuprinde o normă aplicabilă situației din realitate, asupra căreia trebuie luată o hotărâre, nu se poate spune că există o lacună legislativă .

Dovada că nu poate fi aplicat termenul de 30 de zile pentru soluționarea cererii este reprezentată de disp. art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, care dau dreptul petenților de a introduce acțiunea într-un termen foarte mare, prevăzându-se astfel posibilitatea nesoluționării sau a nesoluționării integrale a cererilor, fie datorită numărului mare de cereri sau insuficienței fondurilor, dar și posibilitatea ca în același timp să se gestioneze petiții pentru mai mulți asiguratori faliți.

Intimații-reclamanți au depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Recurentul-pârât a depus la dosar răspuns la întâmpinare.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Intimații-reclamanții A., B., C., D., E., F. au adresat o notificare Fondului de Garantare a Asiguraților, recurent-pârât în cauză.

Cererea a fost depusă urmare a falimentului asigurătorului G. S.A., iar potrivit disp. art. 14 alin. (4) coroborat cu art. 19 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, decizia comisiei speciale poate fi contestată în termen de 10 zile la comunicare la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Așadar, legiuitorul a înțeles să supună regulilor și principiilor contenciosului administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004, cererile formulate de solicitanți, precum și deciziile autorității administrative.

În cazul în care autoritatea întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitantul are la dispoziție remediul prevederilor din Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să emită decizia în conformitate cu disp. art. 8, 11 și 18 din Legea contenciosului administrativ.

Întrucât recurentul a lăsat în nelucrare notificarea o perioadă mai mare de 10 luni, intimații-reclamanți au solicitat constrângerea autorității recurente pe calea acțiunii în justiție.

Soluția primei instanțe de admitere a cererii și obligare a recurentului să soluționeze notificarea în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situația de fapt reținută, sentința analizând punctual cu argumente de fapt și de drept atât refuzul autorității de a rezolva notificarea, cât și necesitatea de a răspunde intimatei într-un termen rezonabil, soluție însușită și de instanța de control judiciar.

Răspunzând criticilor formulate în recurs, din perspectiva criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv căruia îi sunt subsumate critici legate de interpretarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează termenul de soluționare a cererii de plată, Înalta Curte reține că, în mod corect, judecătorul fondului, în aprecierea caracterului nerezonabil al duratei procedurii administrative a avut în vedere circumstanțele concrete ale cauzei.

Astfel, evenimentul rutier în urma căruia s-a născut dreptul intimaților-reclamanți la despăgubiri a avut loc la data de 31 ianuarie 2106, iar notificarea a fost depusă la data de 12 aprilie 2016, nefiind soluționată până în prezent.

Criticile recurentei în sensul că, în lipsa unui termen legal pentru soluționarea notificării depuse în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 213/2015, termenul stabilit de către instanța de fond nu respectă exigențele unui termen rezonabil, dată fiind multitudinea cererilor de plată înregistrate și necesitatea soluționării acestora în ordinea înregistrării, sunt apreciate ca nefondate.

Principiul soluționării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităților publice naționale.

Mai mult potrivit disp. art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată (versiunea de la data formulării notificării), în prezent, renumerotat, art. 2 alin. (1) lit. g) din aceeași lege, nesoluționarea în termenul legal a unei cereri are semnificația faptului de a nu se răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 prevăd un termen de 30 de zile în care autoritatea să răspundă solicitantului, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Legea nr. 213/2015 nu prevede un alt termen, astfel că, în mod corect, prima instanță a aplicat termenul de 30 de zile de la înregistrarea cererii.

Prin motivele de casare, recurentul-pârât a susținut că nu se poate aplica acest interval de timp, în raport de numărul mare de cereri ce trebuie soluționate și că, prin urmare, toate se soluționează într-un termen rezonabil.

Înalta Curte arată că soluționarea cererilor într-un termen rezonabil poate fi invocată numai de către petent/solicitant împotriva autorității ce are această obligație și nu invers.

Faptul că legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul Legii nr. 213/2015 un alt termen față de dispozițiile Legii nr. 554/2004 are semnificația incidenței dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din lege și nu reprezintă o lacună legislativă sau, dimpotrivă, aplicarea unui alt termen ce este lăsat la latitudinea autorității publice (în sens larg).

Chiar termenul de 30 de zile reprezintă aplicarea dreptului la o bună administrare reglementat în Recomandările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei sau în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Încărcătura sau slaba organizare a administrației nu sunt imputabile solicitanților, ci reprezintă riscul acesteia de a fi chemată în judecată și de a plăti eventual și daune pentru întârziere.

Încălcarea dreptului la soluționarea cererii într-un termen rezonabil poate fi invocată așadar de către intimații-reclamanți a căror cerere, formulată în data de 12 aprilie 2016, nu a fost soluționată nici până astăzi, 15 octombrie 2019, când s-a pronunțat prezenta decizie. Instanța de recurs nu poate, în lipsa unor înscrisuri doveditoare să rețină susținerile orale ale recurentului - pârât în sensul că s-a emis decizie de admitere parțială a pretențiilor și ordine de plată.

Înalta Curte nu poate aprecia pozitiv jurisprudența atașată cererii de recurs întrucât este singulară.

Totodată, în lipsa unor dovezi cu privire la volumul de activitate al autorității recurente, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține ca fiind nefondate criticile care vizează respectarea procedurii administrative de soluționare a notificărilor.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, Înalta Curte constată nerespectarea de către recurent a unui termen rezonabil de soluționare a notificării, termen care se apreciază în concret, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărei cereri de plată.

Pentru considerentele arătate, în raport de prevederile art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3120 din 29 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2019.