ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1804/2021

Ședința publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 31 ianuarie 2018 sub nr. x/2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., a solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare al Asiguraților, obligarea pârâtului:

Prin sentința civilă nr. 3365/2018 pronunțată la 16 iulie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguratilor, a obligat pârâtul să soluționeze cererea formulată de către reclamant și înregistrată la pârât sub nr. x la data de 25.03.2017 în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, respins cererile de amendare a conducătorului pârâtei și obligare la plata unor despăgubiri ca neîntemeiate și să plătească reclamantului suma de 50 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 3365/2018 pronunțată la 16 iulie 2018 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală.

În motivarea recursului, s-a arătat că potrivit scopului și atribuțiilor legale stabilite prin Legea specială nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților nu este asigurător, nu preia ope legis obligațiile și nu este succesorul în drepturi și obligații al unui asigurător în faliment.

Totodată, Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia de la asigurătorul în faliment o creanță certă, lichidă și exigibilă, ci, în baza dispozițiilor art. 15 alin. (1) și (2) din Legea specială nr. 213/2015, stabilește: - dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare, - dacă suma de bani solicitată de petent reprezintă creanță de asigurare, - care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilitățile FGA.

În ceea ce privește procedura administrativă necontencioasă de soluționare a cererilor de plată, recurentul a arătat că aceasta se derulează conform dispozițiilor art. 15 alin. (1), art. 16, art. 17, art. 13 alin. (3) și (5) din Legea nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, analiza cererilor fiind determinată de criteriile ordinii de înregistrare și gradului de complexitate al dosarului de daună.

Acțiunea reclamantei din prezenta cauză nu are ca obiect o contestație îndreptată împotriva unei decizii de respingere totală sau parțială a unei cereri de plată, decizie care să fie emisă în baza dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 cu privire la sumele pretinse, ci refuzul apreciat de aceasta ca nejustificat de a soluționa cererea de plată în termenul de 30 de zile prevăzut de Legea contenciosului administrativ.

În opinia recurentului, în cauză nu se regăsesc îndeplinite cerințele art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, care definesc noțiunea de "refuz nejustificat" drept "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea", întrucît procedura administrativă necontencioasă prevăzută de Legea nr. 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015 presupune o succesiune de operațiuni administrative a căror îndeplinire nu este compatibilă, de principiu, cu un termen de soluționare de 30 de zile - ceea ce reprezintă și voința legiuitorului.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 23 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamantul A. a investit instanța de contencios administrativ cu solicitarea de obligare a autorității pârâte Fondul de Garantare a Asiguraților la soluționarea cererii de plată înregistrată la data de 29 martie 2017 (dosar nr. x).

Cererea de plată a fost formulată pentru acordarea indemnizației constând în daune materiale și morale ca urmare a vătămării reclamantei în accidentul rutier produs în data de 09.12.2013 pe raza localității Suseni, județ Mureș, de către domnul B., conducătorul autovehiului cu număr de înmatriculare x, asigurat la C. S.A..

Având în vedere că la data de 27.07.2016 Consiliul Autorității de Supraveghere Financiară a hotărât retragerea autorizației de funcționare a C. S.A. și promovarea cererii de deschidere a procedurii de faliment, cerere admisă de Tribunalul Sibiu prin hotărârea nr. 132/16.02.2017, reclamantul a formulat cererea de plată a despăgubirilor, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 213/2015, înregistrată sub nr. x/29.03.2017 la Fondul de Garantare a Asigurărilor.

Întrucât recurentul a lăsat în nelucrare cererea o perioadă mai mare de 6 luni, intimata-reclamantă a solicitat constrângerea autorității recurente pe calea acțiunii în justiție.

Soluția primei instanțe de admitere a cererii și de obligare a recurentului la soluționarea cererii de plată în termen de cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situația de fapt reținută, sentința analizând punctual, cu argumente de fapt și de drept atât refuzul autorității de a rezolva cererea de plată, cât și necesitatea de a răspunde intimatei într-un termen rezonabil, soluție însușită și de instanța de control judiciar.

Răspunzând criticilor formulate în recurs, Înalta Curte reține următoarele:

În contextul susținerilor ambelor părți, instanța de fond a reținut pasivitatea autorității recurente în ceea ce privește soluționarea cererii intimatului de acordare a despăgubirilor și, totodată, pentru a înlătura vătămarea produsă prin această conduită nelegală, a dispus obligarea recurentului la soluționarea cererii de plată în cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Din perspectiva criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv căruia îi sunt subsumate argumentele referitoare la interpretarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează termenul de soluționare a cererii de plată, Înalta Curte reține că, în mod corect, judecătorul fondului, în aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii administrative a avut în vedere circumstanțele concrete ale cauzei.

Astfel, evenimentul rutier în urma căruia s-a născut dreptul intimatului la despăgubiri a avut loc la data de 09.12.2013, iar cererea de plată a fost depusă la data de 25.03.2017.

Argumentele recurentului conform cărora, în lipsa unui termen legal pentru soluționarea cererilor de plasă depuse în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 213/2015, termenul stabilit de către instanța de fond nu respectă exigențele unui termen rezonabil, dat fiind numărul mare al cererilor de plată înregistrate și necesitatea soluționării acestora în ordinea înregistrării, sunt apreciate ca nefondate.

Principiul soluționării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităților publice naționale.

În raport de circumstanțele particulare ale speței, Înalta Curte constată că, deși evenimentul a avut loc la data de 09.12.2013, practic recunoașterea acestui drept este lăsată din nou la latitudinea administrației, după un parcurs procesual care datează din data de 31.01.2018, data înregistrării la instanța de fond ca cererii de obligare a autorității pârâte la soluționarea cererii de plată.

Întrucât recurentul nu a răspuns cererii reclamantului, pe o perioadă de mai mult de un an de zile, Înalta Curte constată că în mod voit a fost tergiversată soluționarea cererii, fapt care conduce la existența unui refuz nejustificat de soluționare a cererii, act cenzurabil pe calea acțiunii în contencios administrativ, având caracterul juridic al unui act administrativ asimilat, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea 554/2004.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casarea invocate, în termeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3365/2018 din data de 16 iulie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 martie 2021.