ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1386/2021

Ședința publică din data de 04 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 07.02.2018 sub numărul x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 12460/15.01.2018 și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor cu titlul de penalității de întârziere (astfel cum au fost stabilite prin decizia civilă nr. 1864/11.10.2016, decizie definitivă și executorie, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2014), calculate în cuantum de 240.685,96 RON până la data de 06.03.2017 - depunerii cererii de plată; obligarea pârâtului să îi achite despăgubirile cu titlul de penalități de întârziere în termenul maxim de 30 zile de la data comunicării hotărârii instanței (art. 18 alin. (6) din Lg nr. 554/2004); obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri (reparații) morale în temeiul disp.art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 în cuantum de 175.000 RON, prejudiciu cauzat reclamantei prin actul administrativ contestat; obligarea pârâtei să îi achite despăgubirile morale în termenul maxim de 30 zile de la data comunicării hotărârii instanței (conform art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004).

Prin sentința civilă nr. 3261 din 10 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 3261 din 10 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1)pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, cu privire la starea de fapt că prima instanță a reținut motive contradictorii pe care și-a întemeiat hotărârea relativ la faptul că reclamanta a depus cerere de despăgubire la FGA, prin care a solicitat plata penalităților de întârziere calculate în suma de 240.685,96 RON și acordarea de despăgubiri morale în cuantum de 175.000 RON pentru nerespectarea hotărârii judecătorești și mai apoi că cererea de acordare a despăgubirilor morale a fost formulată doar în fata Curții de Apel București iar nu și în fața FGA.

A susținut că motivarea instanței de fond intră în contradicție cu temeiul de drept pe care au fost admise de către ÎCCJ penalitățile de întârziere (D. nr. 2864/85/2Ol4, decizia nr. 1864/11.10.2016) și raportat la temeiul pe care s-a întemeiat prezenta contestație (art. 1-4, art. 11-18, art. 13 alin 5 din Legea nr. 213/2015; Legea 503/2004 (în special art. 19); Norma nr. 16/2015 a ASF (în special art. 17-29), care nu reglementează despăgubirile morale.

Penalitățile de întârziere îi sunt necesare în vederea urmării tratamentelor medicale (recuperare specială, protezare braț stâng, intervenții chirurgicale etc), deoarece acestea provin dintr-un accident rutier suferit la vârsta de 15 ani în care i s-a cauzat o vătămare corporală, având nevoie de un număr de 150 zile de îngrijiri medicale în vederea vindecării, de mai multe internări și de repetate intervenții chirurgicale, rămânând cu o infirmitate permanentă ireversibilă (leziunea de la nivelul brațului stâng, reprezintă o infirmitate fizică parțială ireversibilă, pentru care a necesitat tratament recuperator îndelungat și necesită, în continuare, toată viața - concluzie din raportul de expertiză medico-legală întocmit în fața Tribunalului Sibiu).

Tot cu privire la starea de fapt a susținut recurenta că prima instanță a reținut motive străine pe care și-a întemeiat hotărârea respectiv că prin sentința nr. 9661/03.12.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII a Civila, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curții de Apel București, secția a VI a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei B. SA" în contextul în care societatea de asigurări din prezenta cauză este S.C. C., iar nu B. S.A..

În realitate, decizia civilă definitivă nr. 1864 a fost pronunțată, în recurs, de Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 11.10.2016, iar la data de 16.02.2017, la cererea Autorității de Supraveghere Financiară (ASF) în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Sibiu a fost dispusa începerea procedurii falimentului a debitoarei S.C. C.-hotărârea de deschidere a procedurii falimentului fund definitivă prin neapelare.

În susținerea celui de-al doilea motiv de casare întemeiat pe punctul 7 al art. 488 C. proc. civ. a arătat recurenta că în privința penalităților de întârziere, stabilite definitiv de către ÎCCJ prin decizia nr. 1864/11.10.2016 s-a încălcat de către prima instanța autoritatea de lucru judecat.

A apreciat că penalitățile de întârziere sunt expresia unei răspunderi civile delictuale incumbând societății de asigurare ca urmare a nerespectării termenului de plată a despăgubirilor, găsindu-și fundamentul în art. 36 Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor sub nr. x/2011 (norma în vigoare la data desfășurării procedurii de despăgubire RCA) - ÎCCJ a analizat deja în cauză condițiile răspunderii civile delictuale a societății de asigurări C. la data de 11.10.2016 când s-a pronunțat, așadar anterior deschiderii procedurii falimentului S.C. C. (16.02.2017), dispozițiile instanței devenind obligatorii din acel moment și intrând în puterea lucrului judecat, nemaiputând fii contrazise printr-o altă decizie ulterioară.

Prin urmare, raportat la cele dispuse de ÎCCJ, dat fiind faptul indubitabil conform căruia penalitățile de întârziere sunt despăgubiri ce izvorăsc din contractul de asigurare pe care societatea de asigurare a fost obligată să le plătească, în prezent, ca urmare a deschiderii procedurii falimentului S.C. C., pârâta FGA este obligată la plata acestora către recurentă.

Ulterior, în susținerea celui de-al treilea motiv de casare, recurenta a învederat că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material de la art. 4 alin. (1) lit. a), art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015

A susținut că penalitățile de întârziere la care a fost obligată societatea de asigurări provin dintr-o creanță de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 și nu se poate ignora o hotărâre judecătorească definitivă prin care a fost obligată societatea de asigurare la plata penalităților.

Deși în motivarea deciziei FGA s-a reținut faptul că pârâta "plătește din disponibilitățile sale în cazul falimentului unui asigurător doar creanțe de asigurări (art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. A) din Legea nr. 213/2015) paradoxal, printr-o reinterpretare a legii în maniera proprie conchide, în mod greșit, că penalitățile de întârziere nu fac parte dintr-o creanță de asigurare.

A arătat că debitul principal (despăgubirile materiale și morale) la care a fost obligată prin hotărâri judecătorești S.C. C. să le achite, cât și penalitățile de întârziere stabilite de către ICCJ izvorăsc dintr-o creanță de asigurări, respectiv din contractul de asigurare RCA S.C. C. - valabilitate 27.06.2011 - 27.07.2011.

Pentru toate argumentele legale izvorâte din legile de organizare și funcționare a FGA (Legea nr. 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015) nu poate fi primită ca legală motivarea instanței de fond.

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu mai era în măsură să aprecieze pe fond asupra naturii penalităților, care oricum izvorăsc în mod evident din nerespectarea unui contract de asigurare.

In privința temeiurilor de drept invocate de către pârât și reținute de si către Curte, din Legea nr. 136/1995 fart. 50, în special), consideră că acestea nu au aplicabilitate dat fiind faptul că legea a fost abrogată la data de 18.09.2016, așadar cu mult înainte de data emiterii deciziei contestate.

Nici art. 12 alin. (2) teza finală din Legea nr. 213/2015, reținut de Curte în motivarea hotărârii nu are nici relevanță și nici aplicabilitate în cauză, atâta timp cât există o hotărâre judecătorească prin care a fost stabilit în mod definitiv obligarea societății de asigurări Ia plata penalităților de întârziere.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând în esență că toate criticile recurentei sunt neîntemeiate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Împotriva hotărârii primei instanțe a exercitat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte îl apreciază a fi nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, iar Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

De asemenea, lesne se poate observa că acest motiv de casare care subsumează doar critici relative la situația de fapt reținută de prima instanță, în opinia recurentei, în mod eronat, este invocat doar formal și nu are substanță. Pentru aceste considerente, instanța de control judiciar constată că argumentele recurentei relative la situația de fapt nu pot fi încadrate în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 ca și cazuri de reformare a unei hotărâri judecătorești.

Referitor la critica adusă de recurentă cu privire la denumirea societății de asigurare respectiv C., iar nu B. S.A. cum a fost consemnat în cuprinsul hotărârii atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta a fost o simplă eroare materială strecurată în cuprinsul sentinței civile nr. 3261 din 10 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal care se circumscrie disp. art. 442 C. proc. civ. iar nu o motivare contradictorie care să întemeieze motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Mai mult decât atât, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei

În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 7 "Casarea unei hotărâri se poate cerere atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat."

Autoritatea de lucru judecat a fost invocată de reclamantă în cadrul cererii de recurs, ca și motiv de nelegalitate al sentinței civile nr. 3261/1007.2018, prin raportare la cele statuate anterior de ÎCCJ prin decizia nr. 1864/11.10.20161, pronunțată în dosarul nr. x/2014, ce a căpătat caracter definitiv în fața forului suprem și prin care s-a statuat cu privire la penalitățile pe zi de întârziere ca urmare a executării tardive a dispozițiilor cuprinse în respective hotărâre.

Înalta Curte, analizând sentința civilă anterior menționată, constată că, în mod corect judecătorul de primă jurisdicție a reținut că nu există autoritate de lucru judecat privind suma de 240.685,96 RON calculată până la data de 06.03.2017, respectiv data depunerii cererii de plată, și suma de 175.000 RON reprezentând despăgubiri (reparații) morale în temeiul disp. art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Se constată, așadar, că, prin soluția pronunțată în prezenta cauză - S.Civ. nr. 3261/1007.2018 de respingere a cererii de chemare în judecată de către Curtea de Apel București - SCAF, prima instanță nu a procedat la încălcarea autorității lucrului judecat a deciziei civile nr. 1864/11.10.20161 emisă de ÎCCJ câtă vreme, din considerentele sentinței civile anterior amintite reiese faptul că penalitățile de întârziere și cheltuielile de executare nu se încadrează în categoria creanțelor născute din contractul de asigurare, lipsind temeiurile legale pentru a concluziona în sensul pretins de partea reclamantă, nefiind despăgubiri sau cheltuieli de judecată.

În realitate, penalitățile de întârziere sunt expresia unei răspunderi civile delictuale incumbând societății de asigurare ca urmare a nerespectării termenului de plată a despăgubirilor, găsindu-și fundamentul în art. 36 din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor sub nr. x/2011 (norma în vigoare la data desfășurării procedurii de despăgubire RCA).

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primit.

Cel de-al treilea motiv de casare fundamentat pe disp . art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care prevede "casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive sunt incidente, în considerarea argumentelor ce succed.

Așa cum s-a arătat în precedent, prima instanță a reținut, în esență, că dobânda legală penalizatoare calculată după data deschiderii insolvenței asigurătorului nu reprezintă o creanță de asigurări, întrucât aceasta nu rezultă din cuprinsul contractului de asigurare. Societatea de asigurare datorează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată acordate în dosarul soluționat de ICCJ în mod definitiv, nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci, ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirii și a culpei procesuale în demararea litigiului.

Totodată, a considerat că sumele pretinse de reclamantă nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, pârâtul neavând obligația de a plăti dobânda legală penalizatoare din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

Înalta Curte va valida raționamentul logico-juridic care a stat la baza soluției pronunțate de către instanța de fond, deoarece relevă o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în domeniul soluționării cererilor de despăgubire adresate Fondului de Garantare a Asiguraților.

În esență, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea de fond pentru greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (1) lit. b) III din Legea nr. 213/2015, afirmând că prima instanță a aplicat în mod nelegal normele de drept material în contextul în care din actele dosarului reiese că penalitățile de întârziere la care a fost obligată societatea de asigurări provin dintr-o creanță de asigurări.

Instanța de control judiciar reține că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurenta-reclamantă și le va răspunde prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora.

Potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015, "Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale. Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b)din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale. În condițiile alin. (1) și (2), Fondul este îndreptățit să înregistreze și să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăților efectuate, ca urmare a producerii riscurilor asigurate după momentul deschiderii procedurii falimentului."

Potrivit dispozițiilor art. 25 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților: "(1) Conform prevederilor art. 266 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, creditorii de asigurări care au încasat indemnizațiile/despăgubirile cuvenite de la Fond nu au dreptul să solicite încasarea creanțelor de asigurări în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare debitoare decât pentru sumele care depășesc plafonul de garantare prevăzut de lege.

(2) Toate despăgubirile/indemnizațiile plătite din disponibilitățile Fondului, împreună cu dovada plății acestora, se înregistrează cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul instanței judecătorești competente. Recuperarea creanțelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor și/sau a drepturilor și veniturilor societății de asigurare debitoare, în condițiile Legii nr. 213/2015, ale Legii nr. 85/2014 și ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare. Creanțele Fondului reprezintă creanțe de asigurări conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 și se achită cu prioritate față de alte creanțe, imediat după achitarea sumelor prevăzute la art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014. Reprezintă creanțe de asigurări ale Fondului și sumele avansate de acesta prestatorilor de servicii pentru instrumentarea și lichidarea dosarelor de daună, conform art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

(3) Fondul este îndreptățit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum și orice dobânzi și/sau cheltuieli efectuate din disponibilitățile Fondului cu titlu de creanțe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015."

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 25 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiți, și nu asiguratorilor în faliment, toate despăgubirile/indemnizațiile plătite de FGA în cadrul procedurii administrative de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015 înregistrându-se cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat împotriva asigurătorului falit, în cazul de față C.. Recuperarea creanțelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor și/sau drepturilor și veniturilor societății de asigurare debitoare, potrivit dispozițiilor legale incidente.

Prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, asigurătorul poate datora penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirii și în demararea litigiului. Prin urmare, sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere și de cheltuieli de judecată reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului.

Referitor la stabilirea noțiunii legale de despăgubiri, prevăzuta de Ordinul CSA nr. 14/2011, normele CSA/ASF, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, respectiv penalități, și cheltuieli de judecata a căror cauză este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborat cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Potrivit art. 36 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, "(6) În situația în care dosarul de daună conține toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire și cuantificării daunei, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat", iar potrivit art. 37, "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului

Rezultă, așadar, că penalitățile de întârziere, asa cum au fost ele stabilite prin decizia civilă nr. 1864/11.10.2016 sunt datorate recurentei pentru neexecutarea culpabilă, cu întârziere, a dispozițiilor instanței stabilite prin hotărârea amintită iar nu ca urmare a nerespectării prevederilor unui contract de asigurare.

Pe cale de consecință, penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 3261 din 10 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 martie 2021.