ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6230/2021

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 22.08.2018 reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a solicitat: - obligarea pârâtului, ca în termen de 10 zile de la data pronunțării hotărârii, sa emită decizia care să cuprinda dispoziția de plată in limita maximă a plafonului de garantare, respectiv a sumei de 100.000 Euro sau echivalentul în RON la data plații, cu titlu de daune morale, la care este ținut pârâtul ca urmare a falimentului S.C. B. S.A. si sa procedeze la plata efectiva a acestor despăgubiri; - obligarea pârâtului la plata unei penalități de 0,2% pe zi intarziere, calculată asupra cuantumului despăgubirii, începand cu data de 19.06.2018 si pana la plata efectiva a sumei de 100.000 euro; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 626 pronunțată în data de 19.02.2019, Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, obligând pârâtul la soluționarea cererii de plată nr. x/28.12.2015 în sensul plății către reclamant a sumei de 450.000 RON cu titlu de despăgubiri -daune morale; a respins cererea de obligare a pârâtului la plata de penalități de întârziere, ca neîntemeiată, obligând pârâtul la plata către reclamant a sumei de 50 RON, reprezentând taxă de timbru.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței de mai sus a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, încadrând în drept criticile sale în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ. În ceea ce privește incidența cazului de casare prevăzute de art. 488 alin. (4) C. proc. civ., a susținut recurentul - pârât că, atâta timp cât instanța exercită un control dc legalitate si nu de oportunitate a actului administrativ, prin cuantificarea sumei, consideră că aceasta și-a atribuit competente care erau date de legiuitor în competenta autoritatii administrative- respectiv Comisiei Speciale din cadrul Fondului de Garantare a Asiguraților. Susține astfel recurentul că instanța nu poate proceda la o analiză pe fondul pretențiilor de despăgubiri solicitate de reclamant, în condițiile în care în prezent, instanța retine ca nu există un act administrativ litigios care să conțina vreo verificare sub aspectul sumelor cuvenite, pentru ca instanța de judecată să procedeze la un control de legalitate și temeinicie a deciziei. Consecința admiterii cererii de chemare în judecată este aceea a obligării pârâtului FGA la analizarea cererii de plată tinand cont de eventuale considerente ale instantei de judecata (situatia particulara a reclamantului, consecintele concrete ale faptei ilicite altele decat cele ce reies din inscrisurile aflate la dosarul administrativ, determinarea daunelor morale in echitate sau in raport de hotararile pronuntatex/15.01.2016 pronuntata de Tribunalul Timis- sectia a Il-a Civila si Decizia nr. 734/29.092016 a Curtii de Apel Timisoara.) Însă, instanța de fond nu putea sa dispună obligarea directa a Fondului la Plata sumei solicitate. Deși dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ consacră caracterul de plină jurisdicție pentru instanța de contencios administrativ, conferindu-i posibilitatea să reformeze decizia administrativă, aceasta poate avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situației ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească. Or, în speță, această situație nu se regăseșe, instanța nu a reformat o decizie administrativa, ci, s-a substituit autoritații administrative și a soluționat cererea în locul acesteia. Recurentul nu înțelege cum obligarea FGA la plata sumei de 450.000 RON cu titlu de daune morale ar putea avea caracter exclusiv formal, întrucât FGA nu a avut in vedere argumentele reținute de instanță, respectiv ca ar exista autoritate de lucru judecat. În măsura în care, instanța de fond nu ține cont de existența unei Decizii FGA prin care este soluționată cererea de plată, reținand ca aceasta nu a ajuns la dosarul cauzei deși FGA a arătat ca a fost transmisa pe e-mail în data de 05.02.2019, ora 10:17, cu mult înainte de luarea cauzei, nefiind, deci, în culpă că Serviciul Registratura al instantei nu a adus înscrisul la dosar, instanta putea, cel mult, sa ia act, excluzand din probatoriu Decizia, că FGA nu a analizat fondul dreptului pretins de reclamant, aceasta însă a obligat direct FGA la plata sumei pretinse, ceea ce implică imixtiunea instanței de judecată în competența proprie a FGA, negându-i posibilitatea acestuia de a evalua pe fond cererea de plată. Contradicția între motivele reținute de instanță, rezidă în aceea că, doar daca ar fi constatat existenta unui act administrativ, instanța ar fi putut să-l reformeze, ori, câtă vreme obiectul actiunii era "obligatia de a face", instanța nu putea decât sa oblige FGA la emiterea actului. În ceea ce privește incidența în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susține recurentul -pârât că nu există în cauza autoritate de lucru judecat raportat la prev.art. 430-431 din C. proc. civ., cum în greșit reține instanța de fond, față de hotărârea pronunțata in dosarul nr. x/2014 astfel cum invoca reclamantul prin contestatia formulata. Susține astfel că, actiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 este o acțiune în pretentii formulată de reclamantii C. D. E.; F., G. si H.; I., V. si J.; [K., L. M.; N. si A. împotriva societăților de asigurare B. și O.. Fondul de Garantare a Asiguraților a fost introdus în cauză în calitate de chemat în garanție, ori, în speță, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul formulat de FGA și a reținut că FGA nu are calitate procesual pasivă, astfel încât nu se poate pune problema că ar fi îndeplinită condiția identității de părți. Consideră că Fondul de Garantare a Asiguratilor nu putea fi obligat pe calea unui litigiu de drept comun, deoarece nu putea întruni nici calitatea de chemat in garanție, în scnsul art. 72 si urm. C. proc. civ. și nici calitatea de co-pârât, nefiind parte intr-un raport juridic de drept privat cu reclamantul anterior demarării procesului civil in fata primei instante. Solicită recurentul a se avea în vedere că institutia chemării în garantie conferă posibilitatea reclamantului sau paratului de a chema in judecată un tert, suplimentar fata de partile originare, impotriva caruia ar putea sa se indrepte cu o cerere separata in garantie sau despagubiri(adica inclusiv in regres) L..] tertul flind chemat sa garanteze, in ipoteza in care partea care formuleaza cererea de interventie ar pierde procesul in cadrul cererii principale. Or, în cazul de față, Fondul de Garantare a Asiguratilor ar fi obligat să platească numai în masura în care s-ar constata existenta obligației de plată a pârâtei B. S.A., contrar exigențelor institutiei chemării în garantie ale cărei premise constau in ipotetica pierdere a procesului in actiunea principala fata de asigurator de catre partea reclamanta care formuleaza chemarea in garantie. Pe de alta parte, consideră că Fondul de Garantare a Asiguratilor nu putea sta în procesul derulat în fața primei instante nici ca parat, deoarece nu a avut vreun raport juridic cu reclamantul la data declansării procesului și nici nu este un succesor în drepturi și obligatii a societatii de asigurare B. S.A.; avand o obligatie de plata de sine statatoare, izvorata din lege, in cadrul unui raport juridic distinct, a carei executare se poate realiza numai prin parcurgerea procedurii speciale reglementata legislativ. Curtea a constatat că, atata vreme cat Fondul de Garantare a Asiguratilor nu a detinut nici calitatea de codebitor solidar cu parata B. S.A. si nici nu este succesor în drepturi si obligatii al acesteia, în orice litigiu de drept comun, nu putea fi obligat sa execute o obligatie a asiguratorului B. S.A., fără ca, în prealabil să se stabileasca existenta obligatiei asiguratorului însusi. Or, prin încheierea din 11 ianuarie 2016, Tribunalul Timis a disjuns cererile formulate in contradictoriu cu parata S.C. B. S.A., iar ulterior judecata în acest dosar a fost suspendată. In aceste conditii, pornind de la premisa ca Fondul este ținut să plătească în considerarea unei obligații valide a asiguratorului B. S.A., este cât se poate de logic că, pentru a se dispune obligarea Fondului, era necesar în prealabil a se constata obligația asiguratorului. Lar, atâta vremc cat obligatia asiguratorului nu a fost stabilită, deoarece judccata fata de acesta a fost suspendată, în cadrul unui litigiu de drept comun nu se poate determina nici obligatia solidara a Fondului de Garantare a Asiguratilor. De altfel, suspendarea oricărei proceduri judiciare, extrajudiciare sau a măsurilor de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului, in sensul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 are in vedere inclusiv evitarea derulării a două proceduri concomitente de stabilire a creanțelor asupra averii debitoarei insolvente, câta vreme o procedura similara se desfășoară odată cu deschiderea procedurii insolventei, iar potrivit legii speciale valorificarea drepturilor tuturor creditorilor se poate face numai în cadrul procedurii insolventei, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor(art. 75 alin. (1) teza a 11-a din Legea nr. 85/2014)". Astfel, susține recurenta că despăgubirile cuantificate în dosarul nr. x/2014 au fost stabilite doar împotriva asiguratorului O., căci acțiunile formulate împotriva asiguratorului B. fac obiectul dosarului nr. x/2016, a cărui judecată a fost suspendata în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014. Raportat la dispozițiile acestui articol, acțiunile în pretentii formulate de reclamant în contradictoriu cu asiguratorul B. nu numai ca nu au fost solutionate, respectiv nu a fost obligat asiguratorul la plata unei sume in favoarea reclamantului, sume care să poata fi platite din resursele FGA, dar acestea au încetat de drept, astfel încât nu se poate pune problema de autoritate de lucru judecat. Pe de alta parte, reclamantul a înteles sa faca cerere de înscricre la masa credala, cererea fiind incuviintata pentru suma de 40.735 RON. Pe lângă faptul ca nu exista identitate de părti, căci, calitate procesual pasiva în dosarul nr. x/2014 o are doar O. si nu FGA, obiectul judecătii și temeiul de drept il reprezintă formularea unei actiuni in pretentii impotriva asiguratorului dat flind contractul RCA incheiat, ori subscrisa nici nu avem calitatea de asigurator, nici nu indeplinim obligatiile unui asigurator si cu siguranta, nu ale unui asigurator a carui autorizatie de functionare nu a fost retrasa, iar in speta de fata, obiectul judecatii obligarea FGA la emiterea unui act administrativ tinand cont de singurul raport pe care FGA il poate avea cu creditorii de asigurari ai unui asigurator falit- respectiv un raport de drept administrativ. Prin urmare, nu exista nici identitate de parti, nici de obiect si nici de cauza, căci plățile efectuate de FGA sunt efectuate in temeiul legii nr. 213/2015 si nu in baza unor raporturi contractuale pe care Ie-ar avea o institutie de drept public cu consumatorii de asigurări. Solicită astfel a se respinge exceptia invocată și a se constata că nu există o hotarare definitiva prin care sa fi fost obligat asiguratorul in insolventa- B. S.A. la plata unor sume de bani în favoarea reclamantului, hotarare pe care FGA sa o fi nesocotit. Neexistand un astfel de titlu executoriu, Fondul nu a făcut altceva decât să se raporteze la sumele stabilite prin procedura adoptata prin Decizia FGA nr. 142/2016, căci potrivit art. 30 din Legea nr. 213/2015, FGA are dreptul de a adopta proceduri prin care să îsi reglementeze propria activitate, proceduri menite sa asigure acordarea proportionala a despagubirilor si nediscriminarea creditorilor. Invocă dispozițiile art. 75 teza a doua din Legea nr. 85/2014, susținând că valorificarea drepturilor creditorilor se poate face numai în cadrul procedurii insolventei, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor. Creantele sunt verificate de catre lichidatorul judiciar și de către judecatorul sindic în masura în care se formuleaza vreo contestatie. Reclamantul a fost înscris la masa credală a asiguratorului în faliment- la pozitia 362 din tabelul preliminar cu suma de 40.735 RON, potrivit dispozitiilor art. 110 din Legea nr. 85/2014 și nu s-a formulat contestațic împotriva sumei cu care petentul a fost înscris la masa credală. FGA a aprobat la plată suma de 40.735 RON, raportat la dispozițiile art. 4 paragraf 2 din Anexa 2 la Procedura de solutionare pe cale amiabila a pretentiilor pecuniare izvorate din cazuri de vatamari corporale, sau decese. Ori, pana la acest moment două instante s-au pronuntat cu privire la exceptia autoritatii de lucru judecat, hotararile continand dispozitii contrare, dupa cum urmeaza: instanta de fond in cadrul prezentului dosar s-a pronuntat in sensul admiterii exceptiei; tot Curtea de Apel Bucuresti, prin sentinta pronuntata in dosarul nr. x/2018 a respins exceptia. Pentru toate aceste motive, recurentul - pârât solicită admiterea recursului si retinand cauza spre rejudecare, sa se respingă cererea de chemare in judecată si implicit și exceptia autoritatii de lucru judecat retinuta de instantă, în ce priveste sumele datorate cu titlu de daune morale de asiguratorul B.; iar in subsidiar, în masura în care instanța va înlătura apărările sale, consideră că FGA poate fi cel mult obligat la soluționarea cererii de Plata și, având in vedere că cererea a fost deja soluționată prin Decizia FGA nr. 18676/05.02.2019, sa se constate că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect.

Apărările formulate în cauză Intimatul - reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul promovat de pârât, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat și menținerea hotărârii recurate, ca fiind temeinică și legală. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., a susținut intimatul - reclamant că instanta de fond nu a anulat în parte vreo "decizie" emisa de recurent, acesta este in eroare cu privire la obiectul cererii sale dar si cu privire la cele dispuse de către instanță prin hotararea recurata. Prima instanta nu a actionat cu depasirea atributiilor puterii judecatoresti, atata vreme cat cuantumul despagubirilor la care este obligat recurentul a fost stabilit cu putere de lucru judecat printr-o hotarare iudecatoreasca anterioara, definitiva. Astfel, asa cum în mod corect a retinut instanta de fond, prin Sentinta civila nr. 25/15.01.2016, pronuntata de Tribunalul Timis in dosar nr. x/2014 decizia civila m.734/29.09.2016 a Curtii de Apel Timisoara si Decizia nr. 2008/17.05.2018, pronuntata de ICCJ în acelasi dosar, instanțele s-au pronunțat si au retinut cu putere de lucru iudecat Culpa comuna a celor doi conducatori auto în producerea accidentului a cărui victima a fost. Astfel, în dosarul nr. x/2014 s-au efectuat mai multe expertize, în urma carora Tribunalul Timis a apreciat ca " ambii conducatori auto (P., asigurat la S.C. O. S.A. si Q., asigurata la S.C. B.-in faliment) se fac vinovati de producerea accidentului in proportie de 50% fiecare", fara a se retine o alta culpa concurenta. Sub aspectul culpei, hotararea Tribunalului Timis a ramas definitiva, intrand in puterea lucrului judecat. In apel, Curtea de Apel Timisoara, a pastrat concluzia primei instante privind culpa comuna a celor doi soferi in producerea accidentului rutier (fila x Decizia civila m. 734/29.09.2016 a Curtii de Apel Timisoara), solutie ce a fost mentinuta de ICCJ, prin respingerea tuturor recursurilor. De asemenea, Curtea de Apel Timisoara a statuat asupra despagubirii totale ce i se cuvine, reducand cuantumul acesteia de 500.000 Euro la 200.000 Euro (fila x -Decizia civila nr. 734/29.09.2016), aceasta apreciind că " o despagubire in cuantum de 200.000 Euro se incadreaza in standardele rezonabile de proportionalitate cu prejudiciul moral efectiv încercat, prejudiciu care va trebui suportat în mod egal de catre cei doi asiguratori, în limita culpei cu care fiecare dintre cei doi asigurati s-au facut vinovati de accidentul care a determinat preîudiciul încercat de reclamant.". Prin aceasta hotarare, retinand culpa comuna a celor doi soferi in producerea accidentului (de 50% flecare) a fost obligata S.C. O. S.A. la plata sumei de 100.000 Euro, cu titlu de daune morale (suma ce a fost deja achitata), din totalul despagubirii stabilite, de 200.000 Euro, prin raportare la procentul culpei. Decizia civila nr. 734/29.09.2016 a ramas definitiva si sub acest aspect, prin respingerea recursurilor de catre ICCJ. In acest context, susține intimatul - reclamant că instanta de fond a apreciat, în mod corect, că nici paratul FGA si nici instanța nu mai poate proceda la o analiza a culpei si cuantumului prejudiciului, întrucât aceasta analiza s-a realizat deja de catre instantele judecatoresti si se impune cu putere de lucru judecat atat autoritatii administrative cat și instantei. Recurentul omite situatia particulara a spetei, respectiv existenta unei creante de asigurare certa, lichida si exigibila incă de la momentul rămânerii definitive a hotararilor sus enuntate. In aceasta situatie, FGA avea obligatia sa asigure efectuarea plătii despagubirii, în limita plafonului de garantare, in conformitate cu art. 11 si art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, fără a mai proceda la o analiza pe fond a cuantumului acestora. Or, fiind stabilita culpa conducatorului auto asigurat B. S.A. in procent de 50% și valoarea totala a despagubirii in cuantum de 200.000 Euro, în mod judicios a retinut instanta de fond că despăgubirea ce i se datoreaza este de 100.000 Euro si ca refuzul Fondului (a carui scop trebuie sa fie protejarea creditorilor de asigurari de consecintele insolventei unui asigurator- art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015) de solutionare a cererii sale de plata dupa momentul pronuntarii hotararilor judecatoresti nu poate fi privit ca fiind unul justificat. Mai mult, odata stabilita culpa comună în producerea evenimentului rutier, despăgubirea ce cade in sarcina celor doua societati de asigurare nu poate fi decat egala, altfel s-ar crea o situație profund inechitabilă si nelegală intre cele doua societati de asigurare. De altfel, S.C. O. a platit 100.000 Euro, partea sa din obligatie, raportat la procentul culpei stabilit de instanta, imediat dupa pronuntarea Deciziei Curtii De Apel Timisoara. Consideră astfel că, odată ce instantele, in urma probatoriului administrat, au statuat asupra intinderii prejudiciului efectiv produs, este inadmisibil ca recurentul sa faca propriul sau calcul, paralel. Cât privește criticile recurentului ce vizează motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (6) si 8 C. proc. civ., referitoare la faptul că instanta de fond ar fi dat eficienta exceptiei autorității de lucru judecat, susține intimatul că prima instanță a dat eficienta prezumtiei de lucru judecat, deoarece astfel cum rezulta din hotararile judecatoresti la care a facut referire, chestiunea litigioasa ce vizează cuantumul despagubirilor si culpa in producerea accidentului a mai fost odata dezlegata iar instanta trebuia să țina cont de dezlegarea deja data asupra problemei de drept dedusa judecătii. Consideră astfel că intreaga argumentare a recurentului, în sensul ca nu poate fi retinut efectul pozitiv al autoritatii de lucru judecat cu privire la acest aspect, deoarece hotararile nu au fost pronuntate în contradictoriu cu acesta, este nefondata. Contrar sustinerilor recurentului, în mod corect a reținut instanța de fond că nici Fondul si nici instanta nu mai poate proceda la o analiza a culpei si cuantumului prejudiciului, întrucât aceasta analiza s-a realizat deja si se impune cu putere de lucru judecat atat autoritatii administrative cat si instantei. Apreciază astfel intimatul că, pentru invocarea prezumtiei de lucru judecat nu este necesară identitatea de parti si indiferent de temeiurile de drept invocate prin cererea de chemare in judecata, recurentul nu mai este indreptatit sa repuna in discutie o problema de drept transata definitiv si irevocabil de către o altă instanta. In procedura administrativa necontencioasa prevazuta de disp. Legii nr. 213/2015 si Norma 16/2015 a ASF privind Fondul de Garantare a asiguratilor, legea prevede o procedură necontencioasă în favoarea creditorilor de asiguräri prin care ace$ia pot solicita sumele de la FGA iar recurentul are o obligatie imperativa legală sa platească creanta in locul societatii de asigurare aflata în faliment, în limita plafonului stabilit de lege. Prin plata efectuată, Fondul se subrogă în drcpturile creditorului de asigurare, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015. Desi, prin hotărârile sus enuntate, s-a retinut, in final, ca FGA nu are legitimare procesuala pasiva, sub aspectul culpei si a intinderii prejudiciului, acestea au intrat in puterea lucrului judecat si sunt obligatorii si pentru intimat, care nu le poate ignora. De altfel, FGA si-a facut toate apararile, fiind parte in proces si abia prin Decizia ICCJ, data in recurs, s-a statuat irevocabil ca recurentul nu are legitimare procesuala dosarul nr. x/2014. Mai susține intimatul că, deși, în contextul intrării S.C. B. în faliment, prin hotărarile anterioare s-a dispus doar obligarea celuilalt asigurator la plata despagubirilor, S.C. O., este evident că, la o culpa comuna, de 50%, despagubirea ce cade in sarcina celor doua societati de asigurare nu poate fi decât egala, altfel s-ar crea o situatie profund inechitabila si nelegala. De altfel, imediat dupa pronuntarea Deciziei Curtii de Apel Timisoara, asiguratorul S.C. O. i-a achitat suma de 100.000 Euro, cu titlu de daune morale, partea sa din obligatie, raportat la procentul culpei stabilit de către instanta. Deopotrivă, mai subliniază faptul că nu există nici o dispozitie legala expresa care sa prevadă că, dacă s-a înscris si la masa credală a asiguratorului in faliment, nu mai are dreptul de a formula cerere în procedura administrativa prev. de Legea 213/2015, lege specială, ce reglementează tocmai procedura administrativa de plata a creantei de asigurare, in sarcina Fondului. Pentru toate aceste considerente, solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate, ca fiind temeinică și legală.

Procedura de soluționare a recursului În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 03.09.2019 s-a stabilit primul termen pentru judecata recursului la data de 16.11.2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Aspecte procesuale Intimatul - reclamant A. a formulat cerere de preschimbare a termenului de judecată stabilit pentru 16.11.2011, analizată și soluționată de instanță prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 19.11.2019, în sensul respingerii acesteia, fiind astfel menținut termenul de judecată din data de 16.11.2021.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și de apărările din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte, urmează a admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a casa sentința recurată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, în considerarea următoarelor argumente: Înalta Curte va avea în vedere cu precădere motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat de către recurentă, dar și pe cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Astfel, pe de o parte, Înalta Curte constată că prima instanță a realizat o greșită aplicare a legii, prin aceea că nu a stabilit în mod clar situația de fapt dedusă judecății. Prima instanță a reținut că, prin cererea de plată nr. x/28.12.2015 înregistrată la Fondul de Garantare al Asiguraților, reclamantul a solicitat să fie despăgubit cu suma de 30.000 RON daune materiale și 100.000 euro reprezentând prejudiciu suferit în urma evenimentului rutier din data de 09.08.2012. Prin cererea înregistrată sub nr. x/19.06.2016, reclamantul a completat cererea inițială, solicitând plata sumelor stabilite prin sentința civilă nr. 25/15.01.2016 rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 734/29.09.2016 și decizia nr. 2008/17.05.2018, respectiv plata despăgubirii de 100.000 euro, echivalent în RON la data plății. Astfel, prima instanță a reținut că deși reclamantul a formulat o cerere de plată de la data de 28.12.2015, completată la data de 15.01.2016, pârâtul nu a soluționat-o până în prezent. Fără a lua în discuție împrejurarea că fusese prezentată primei instanțe (după închiderea dezbaterilor, dar consilierul juridic FGA a arătat anterior începerii dezbaterilor la termenul din 5.02.2019 că la data de 5.02.2019 a fost emisă decizia FGA de soluționare a cererii ce face obiectul prezentului dosar, dar fără să o poată înfățișa în acel moment în ședință publică), care avea obligația de a lămuri cauza sub toate aspectele de fapt și de drept (soluționarea efectivă a cererii de plată făcând chiar obiectul propriu-zis al dosarului), emiterea deciziei FGA nr. 18676/05.02.2019 de soluționare a cererii de plată nr. x/28.12.2015 și depunerea acesteia în recurs este de natură să facă imposibilă exercitarea controlului de legalitate cu privire la sentința recurată, în lipsa stabilirii certe a situației de fapt. Ca urmare, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca prima instanță să stabilească în concret și complet situația de fapt, respectiv corelația între decizia nr. 18676/05.02.2019 și cererea de plată formulată (dacă a fost integral soluționată sau nu), precum și implicațiile raportat la existența unui alt dosar în care să se fi contestat, eventual, această din urmă decizie. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că sentința este nemotivată sub aspectul reținerii concluziilor următoare: "Pe cale de consecință, având în vedere că prin sentința civilă nr. 25/15.01.2016 pronunțată de Tribunalul Timiș astfel cum a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 734/29.09.2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și decizia nr. 2008/17.05.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit culpa conducătorului auto asigurat B. S.A. în procent de 50% și valoarea totală a despăgubirii în cuantum de 200.000 euro, despăgubirea datorată reclamantului este de 100.000 euro." "Prin sentința civilă nr. 25/15.01.2016 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă s-a stabilit că "ambii conducători auto se fac vinovați de producerea accidentului în proporție de 50% fiecare. Întrucât nu s-a putut stabili din probe că la producerea consecințelor accidentului, respectiv a deceselor și a vătămărilor corporale, a contribuit vinovăția pasagerilor sau a șoferilor prin nepurtarea centruilor de siguranță, nu va putea fi reținută nicio altă culpă concurentă ." Această concluzie a fost menținută în căile de atac (decizia civilă nr. 734/29.09.2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă - f.33 din decizie - f.101 dosar). Prin decizia sus-menționată s-a stabilit și că în ce îl privește pe R., "o despăgubire în cuantum de 200.000 euro se încadrează în standardele rezonabile de proporționalitate cu prejudiciul moral efective încercat, prejudiciu ce va trebui suportat în mod egal de către cei doi asigurători, în limita culpei cu care fiecare dintre cei doi asigurați s-au făcut vinovați de accidentul care a determinat prejudiciul încercat de reclamant". Înalta Curte constată că această reținere a primei instanțe, referitoare la menținerea în căile de atac a soluției date de prima instanță raportat la FGA este nemotivată, atâta timp cât, prin sentința civilă nr. 25/15.01.2016 pronunțată de Tribunalul Timiș fusese obligat Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 250.000 Euro către A., reprezentând daune morale, iar prin decizia civilă nr. 734/29.09.2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a fost admis apelul declarat de apelantul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 25/15 ianuarie 2016, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2014, având ca obiect despăgubiri bănești, a fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în garanție a Fondului de Garantare a Asiguraților, formulată de către reclamanții C., D., N., A., S., F., H., G., T., U. și V., W., L. și M. și în consecință au fost înlăturate din dispozitivul sentinței primei instanțe toate obligațiile stabilite în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, atât cele privind despăgubirile, cât și cele privind cheltuielile de judecată. Astfel, prima instanță nu a motivat într-o manieră clară și logică concluzia sa în sensul că a fost menținută soluția primei instanțe raportat la reclamantul din prezenta cauză, urmând ca instanța de rejudecare să complinească această lipsă prin analizarea coroborată a tuturor soluțiilor date în dosarul nr. x/2014 raportat la reclamantul A.. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.