ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 643/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 26.07.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând -anularea deciziei F.G.A. nr. 20558/04.07.2019 și obligarea pârâtului la plata sumelor de: - 62.307 euro cu titlu de despăgubiri materiale, - 50.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale, - 176.995 euro penalități de întârziere, în cuantum de 0,2% pe zi din despăgubirile datorate, conform art. 37 din Normele R.C.A. – Ordinul CSA nr. 14/2011, calculate de la momentul avizării de daună, respectiv 21.12.2014, până la data de 16.02.2017 - data deschiderii procedurii de faliment, adică 788 zile, cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1374 din 11 octombrie 2021, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat în parte decizia FGA nr. 20558/04.07.2019 în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de plată vizând daunele morale, cu consecința obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către partea reclamantă a sumei de 45.000 RON cu titlu de daune morale, a menținut în rest decizia nr. 20558/04.07.2019, a obligat pârâtul la plata către partea reclamantă a sumei de 648 RON cheltuieli de judecată și a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond atât reclamantul A., cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților au declarat recurs. 3.1. Reclamantul A., în motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., arată că prin decizia recurată, instanța de fond a nesocotit dispozițiile imperative ale art. 1391 C. civ. și ale art. 1.385 C. civ. și ale art. 58, 61, 252, 1355 C. civ. deoarece în pofida faptului că a admis contestația formulată de reclamant, a acordat acestuia o sumă simbolică față de prejudiciile extrem de grave suferite de victimă, respectiv 45.000 de RON despăgubiri morale. Instanța de fond a refuzat să ia în considerare gravitatea vătămărilor suferite de victimă și să acorde o despăgubire proporțională prejudiciului grav și permanent produs acestuia. Astfel, la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța trebuia să aibă în vedere criterii de evaluare, precum conținutul subiectiv și importanța socială a valorilor lezate prin săvârșirea infracțiunii, personalitatea și vârsta părții vătămate, gravitatea și intensitatea durerilor fizice și psihice resimțite de acesta, repercusiunile asupra situației sale sociale, inclusiv în plan familial și profesional. Totodată, trebuia avut în vedere și criteriul echității, respectiv ca daunele morale să exprime cu adevărat cerințele de dreptate și echitate. Dreptul la sănătate, alături de dreptul la viață, sunt cele mai naturale drepturi al omului și sunt protejate prin lege. Aceste drepturi sunt unele esențiale, înscrise în Declarația Universală a Drepurilor Omului și în Legea fundamentală a statului - Constituția. Pronunțarea unei hotărâri prin care s-au nesocotit normele de drept material ce protejează aceste valori și stabilesc mijloacele concrete și eficiente de ocrotire a valorilor umane, reprezintă, în opinia noastră, un grav motiv de nelegalitate. Astfel că, prin decizia recurată, Curtea de Apel București a neglijat - contrar practicii CEDO - o serie de aspecte ce se impuneau a fi avute în vedere în analiza și dimensionarea unei componente a prejudiciului, respectiv gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora. Potrivit principiului reparării integrale a prejudiciilor - despăgubirile acordate trebuie să vină în raport cu toate consecințele dăunătoare, prezente sau viitoare ale faptei ilicite, astfel încât să ofere victimei șansa de a fi repusă, pe cât posibil, în situația anterioară producerii acestui eveniment. Repararea prejudiciului adus victimei este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile acestui caz, să ofere părții prejudiciate o anumită satisfacție sau ușurare, pentru suferințele îndurate. În prezentul dosar, sumele solicitate au fost evaluate în raport cu circumstanțele concrete ale acestui caz, în funcție de traumele psihice suferite și constatate prin evaluarea psihologică depusă la dosar de partea civilă și susținute de probatoriul pe care administrat în cauză și în deplină conformitate cu jurisprudența română și europeană cu semnificație în domeniu. Aprecierea cuantumului daunelor morale și materiale nu se poate rezuma la determinarea strictă a cheltuielilor făcute ori a prețului suferinței fizice și psihice ce sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor evenimentelor negative ale prejudiciului și implicațiile acestuia, pe toate planurile: personal, social și profesional a persoanei prejudiciate. 3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., arătând în esență că soluția Curții de Apel București este nelegală și neîntemeiată în ceea ce privește interpretarea data normelor de drept material aplicabile raportat la acordarea daunelor morale Astfel, solicită respingerea acestei cereri având în vedere împăcarea intimatului cu făptuitorul. Nu există nicio dovadă sau argument care să susțină pretențiile reclamantului cu privire la suma de 50.000 euro cu titlu de daune morale, această sumă necorespunzând caracterului rezonabil ce trebuie să caracterizeze acest tip de despăgubire, aplicarea principiului acordării unei despăgubiri echitabile, conform jurisprudenței naționale, trebuie să ducă în mod necesar la acordarea despăgubirilor până la o sumă care să respecte atât criteriul echității si evitarea îmbogățirii fără justă cauză, cât și cel al proporționalității dintre prejudiciul suferit și suma acordată cu titlu de despăgubire, aceste aspecte fiind valabile și cu raportare la suma de 45.000 RON acordată de instanța de judecată. Prin hotărârea instanței de fond s-a obligat FGA la plata daunelor morale și nu la analiza dosarului de daună Instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile art. 49 din Norma aprobată prin Ordinul CSA 14/2011.

Apărările formulate în cauză Ambele părți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului părții adverse, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantului este fondat, iar recursul formulat de recurentul-pârât este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. 5.1. În ceea ce privește recursul formulat de reclamant Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin decizia nr. 20558/04.07.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA), în soluționarea cererii de plată nr. x/12.04.2017, s-a dispus respingerea cererii de plată formulate de A. în ceea ce privește sumele pretinse de 62.307 euro daune materiale, 50.000 euro daune morale și 176.995 euro penalități de întârziere calculate pentru perioada 21.12.2014 – 16.02.2017. În motivarea deciziei litigioase, pârâtul a arătat, printre altele, că între făptuitorul B. și partea vătămată A. a intervenit împăcarea raportat la prevederile art. 10 alin. (1) lit. h) C. proc. pen. în vigoare la data evenimentului. Astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 159 alin. (2), împăcarea părților, în cazurile prevăzute de lege, înlătură răspunderea penală și stinge și acțiunea civilă. În consecință, orice pretenție pecuniară, izvorând din accidentul rutier în speță, formulată de numitul A. după împăcarea cu făptuitorul (asigurat RCA la S.C. C.) este neîntemeiată. (…).»; totodată, FGA a respins solicitarea de acordare a penalităților de întârziere, arătând în esență faptul că acestea nu se circumscriu categoriei creanțelor de asigurări, neavând temei într-un contract de asigurare, ci reprezentând o sancțiune în contextul neîndeplinirii obligațiilor asigurătorului. Instanța de fond a admis cererea, în parte, soluția pe care Înalta Curte nu o împărtășește. Instanța de control judiciar are în vedere prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ arată că "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, (…) poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale". De asemenea, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților definește la lit. b) și d) creditorul de asigurări și despăgubirea ca fiind "persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă", respectiv "suma pe care Fondul o plătește fiecărui creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, în limita plafonului de garantare și în condițiile prevăzute de prezenta lege". Totodată, potrivit art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, având denumirea marginală Condițiile răspunderii, din același act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.". Condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt deci (1) existența unui prejudiciu, (2) existența unei fapte ilicite, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Prin prejudiciu se înțelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. Cât privește despăgubirile pentru prejudiciile morale, în lipsa unei reglementări legale detaliate în referire la determinarea cuantumului lor, acestea sunt lăsate la aprecierea judecătorului, care stabilește sumele ce se cuvin persoanei prejudiciate, odată întrunite criteriile impuse de răspunderea civilă delictuală care dă loc la asemenea despăgubiri. Aprecierea este circumscrisă unor criterii concrete, proprii cauzei deduse judecății, atât de natură subiectivă, legate de persoana păgubită, dar și de natură obiectivă, legate de circumstanțele de fapt proprii faptului ilicit care a produs suferința. Ca urmare, judecătorul, care este liber să stabilească cuantumul despăgubirii, nu se poate supune liberului său arbitru, ci este ținut de criteriile specifice cauzei care concură la formarea aprecierii sale la determinarea și individualizarea despăgubirii cuvenite cu acest titlu. În lipsa unor criterii legale sau a unor limite legale, stabilirea cuantumului daunelor morale nu poate fi realizată prin raportare la parametri exacți, astfel că determinarea acestui cuantum implică o marja de apreciere a autorității învestite cu cererea petentului, ce poate fi analizată în concret prin prisma consecințelor negative suferite de cel vătămat în plan fizic și/sau psihic, precum și de importanța valorilor sociale lezate, măsura în care au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România (forma în vigoare la data evenimentului rutier) prevedea la art. 49 că "Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, (…)", iar la art. 50 că "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri." [s.n.]. Așadar, în cazul particular al prejudiciilor produse prin accidente de circulație, plata despăgubirilor revine societății de asigurare cu care a fost încheiat contractul de asigurare de răspundere civilă pentru autovehicul condus de persoana vinovată de eveniment. Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților a stabilit un mecanism de garantare a asiguraților împotriva riscului de faliment al asigurătorului, art. 15 alin. (2) din Lege stabilind că "Plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment.". Este de necontestat faptul că reclamantul A. a fost vătămat corporal în accidentul rutier produs la 10.08.2013 din culpa conducătorului unui autovehicul asigurat la societatea C. S.A., potrivit poliței de asigurare RCA nr. x. În speță, nu putem vorbi de lipsa unei juste cauze, raportul juridic obligațional luând naștere în urma unei fapte ilicite ce a cauzat prejudicii grave reclamantului. Astfel, la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța trebuia să aibă în vedere criterii de evaluare, precum conținutul subiectiv și importanța socială a valorilor lezate prin săvârșirea infracțiunii, personalitatea și vârsta părții vătămate, gravitatea și intensitatea durerilor fizice și psihice resimțite de acesta, repercusiunile asupra situației sale sociale, inclusiv în plan familial și profesional. Totodată, trebuia avut în vedere și criteriul echității, respectiv ca daunele morale să exprime cu adevărat cerințele de dreptate și echitate. Aprecierea cuantumului daunelor morale și materiale nu se poate rezuma la determinarea strictă a cheltuielilor făcute ori a prețului suferinței fizice și psihice ce sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor evenimentelor negative ale prejudiciului și implicațiile acestuia, pe toate planurile: personal, social și profesional a persoanei prejudiciate. Principiile definitorii privind apărarea și garantarea dreptului la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică alături de principiile ce guvernează răspunderea civilă delictuală privind dreptul la reparație integrală a celui prejudiciat, completate cu prevederile legale în materie de asigurări, reprezintă temeiul de drept al despăgubirilor cuvenite. Înalta Curte apreciază că suma cu titlu de daune morale nu acoperă integral, în expresie pecuniară, întreaga întindere a prejudiciului moral suferit de reclamant și nu este de natură a reflecta dezdăunarea integrală a acesteia pentru atingerile aduse drepturilor sale nepatrimoniale, cum sunt dreptul la integritatea corporală și sănătate, respectiv dreptul de a dispune asupra modului său obișnuit de viață, potrivit vârstei, stării depline de sănătate și pregătirii profesionale. Întrucât cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, etc. Un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea cuantumului despăgubirilor morale implică și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. În altă ordine, prin sentința civilă nr. 4241/14.07.2016 pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2015 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. și intervenientul forțat B., fiind obligată pârâtă la plata către partea reclamată a sumei de 10.000 euro (în echivalent în RON la data plății), reprezentând despăgubiri pentru daune morale. Prin urmare, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va obliga pârâtul FGA la plata către reclamant a sumei totale de 50.000 de RON, cu titlu de daune morale, va menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate. Față de soluția pronunțată, Înalta Curte obligă recurentul-pârât la plata către recurentul-reclamant a sumei de 200 de RON, reprezentând taxă de timbru. 5.2. În ceea ce privește recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității" Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obține când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancțiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă. Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură. Contrar celor susținute de FGA, Înalta Curte apreciază că în mod greșit pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată formulată de reclamant sub motiv că în procesul penal a intervenit prin rezoluția din 07.11.2013 emisă în dosarul nr. x/2013 neînceperea urmăririi penale față de făptuitor, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., întrucât făptuitorul s-a împăcat cu persoana vătămată. Într-adevăr, C. proc. pen. (1968) prevedea la art. 10 alin. (1) că "Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă: … h) … părțile s-au împăcat …, în cazul infracțiunilor pentru care … împăcarea părților înlătură răspunderea penală.", iar potrivit art. 11 "Când se constată existența vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10: 1. În cursul urmăririi penale procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu, dispune: … c) încetarea urmăririi penale, în cazurile prevăzute în art. 10 lit…. h), … când exista învinuit sau inculpat în cauză.". Din probele administrate nu rezultă faptul că reclamantul s-ar fi constituit parte civilă în dosarul nr. x/2013, dl. A. figurând în rezoluția din 07.11.2013 în calitate de persoană vătămată, în plus, în cauza respectivă s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Potrivit art. 132 alin. (1) C. pen. (1968) "Împăcarea părților în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală și stinge și acțiunea civilă.". Din lectura acestui text legal reiese diferența terminologică folosită de legiuitor între răspunderea penală, cu privire la care dispune că intervine o înlăturare a sa, și răspunderea civilă, ipoteză în care se indică o stingere a acțiunii civile. Așadar, art. 132 alin. (1) C. pen. nu impune o exonerare de răspundere civilă a autorului unei fapte penale pentru care a intervenit împăcarea părților, ci doar o stingere a acțiunii civile exercitate în cursul procesului penal, astfel încât acesta să înceteze. Împăcarea părților trebuie să fie însă totală și necondiționată, vizând atât consecințele penale, cât și celelalte consecințe ale infracțiunii pretinse, inclusiv eventualele despăgubiri vizate de persoana vătămată. Cu toate acestea, nu rezultă cauza pentru care a fost exclusă de către pârât răspunderea asigurătorului RCA – societatea C. S.A. prin decizia litigioasă nr. 20558/04.07.2019, nefiind menționat de FGA, dincolo de chestiunea împăcării părților, faptul că dl. A. ar fi exonerat de orice răspundere civilă persoana vinovată de producerea accidentului de circulație din 10.08.2013 în urma căruia solicită prejudicii materiale și morale. Înalta Curte are în vedere faptul că art. 27 din aceeași Normă prevede că " Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru: 1. cazurile în care proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs: a) într-un caz de forță majoră; b) din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate; c) din culpa exclusivă a unei terțe persoane, cu excepția situațiilor prevăzute la art. 26 alin. (2) pct. 5; 2. prejudiciile produse bunurilor aparținând conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului, precum și cele produse ca urmare a vătămării corporale sau decesului acestuia, indiferent cine solicită aceste despăgubiri; 3. următoarele situații: a) prejudiciile au fost produse bunurilor aparținând persoanelor fizice sau persoanelor juridice, dacă au fost provocate de un vehicul asigurat RCA, aflat în proprietatea sau utilizat de aceeași persoană fizică sau juridică și care este condus de un prepus al aceleiași persoane juridice ori de o altă persoană pentru care răspunde persoana fizică sau persoana juridică; b) bunul avariat și vehiculul asigurat fac parte din patrimoniul comun al soților; c) bunul avariat este utilizat de proprietarul vehiculului asigurat, care a produs dauna; 4. prejudiciile cauzate în situațiile în care nu se face dovada valabilității la data accidentului a asigurării obligatorii RCA sau asigurătorul RCA nu are răspundere; 5. partea din prejudiciu care depășește limitele de despăgubire stabilite prin polița de asigurare RCA, produs în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate și de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea prejudiciului; 6. amenzile de orice fel și cheltuielile penale la care ar fi obligat proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului; 7. cheltuielile făcute în procesul penal de proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului, chiar dacă în cadrul procesului penal s-a soluționat și latura civilă; 8. sumele pe care conducătorul vehiculului răspunzător de producerea prejudiciului este obligat să le plătească proprietarului sau utilizatorului care i-a încredințat vehiculul asigurat, pentru avarierea ori distrugerea acestui vehicul; 9. prejudiciile produse bunurilor transportate, dacă între proprietarul sau utilizatorul vehiculului care a produs accidentul ori conducătorul auto răspunzător și persoanele prejudiciate a existat un raport contractual la data producerii accidentului; 10. prejudiciile produse persoanelor sau bunurilor aflate în vehiculul cu care s-a produs accidentul, dacă asigurătorul poate dovedi că persoanele prejudiciate știau că vehiculul respectiv era furat; 11. prejudiciile produse de dispozitivele sau de instalațiile montate pe vehicule, atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalații de lucru; 12. prejudiciile produse prin accidente survenite în timpul operațiunilor de încărcare și de descărcare, acestea constituind riscuri ale activității profesionale; 13. prejudiciile produse ca urmare a transportului de produse periculoase: radioactive, ionizante, inflamabile, explozive, corozive, combustibile, care au determinat sau au agravat producerea prejudiciului; 14. prejudiciile cauzate prin utilizarea unui vehicul în timpul unui atac terorist sau război, dacă evenimentul are directă legătură cu respectivul atac sau război; 15. pretențiile ca urmare a diminuării valorii bunurilor după reparație." De asemenea, art. 47 din Norma ASF nr. 14/2011 prevede că "În cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă, dacă: 1. potrivit legii, acțiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părților; 2. deși hotărârea instanței penale a rămas definitivă și irevocabilă, stabilirea despăgubirilor civile ar urma să se facă ulterior; 3. deși acțiunea penală nu poate fi stinsă prin împăcarea părților: a) s-a dat rechizitoriu de trimitere în judecată și persoana prejudiciată își ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parțial sau total, despăgubirea primită, în funcție de hotărârea instanței penale în ceea ce privește fapta, făptuitorul și vinovăția; b) sau, din actele încheiate de autoritățile publice, rezultă atât răspunderea civilă a acestora, prejudiciile cauzate, cât și vinovăția penală a conducătorului auto care urmează să fie trimis în judecată după finalizarea cercetărilor aflate în curs și persoana prejudiciată își ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parțial sau total, despăgubirea primită, în funcție de hotărârea instanței penale în ceea ce privește fapta, făptuitorul și vinovăția." Înalta Curte, în acord cu cele reținute de instanța de fond, constată că împăcarea părților nu se regăsește printre situațiile enumerate de art. 27 din Norma nr. 14/2011 a ASF pentru care asigurătorul nu acordă despăgubiri, iar pe de altă parte, că art. 47 pct. 1 din aceeași Normă nr. 14/2011 prevede în mod expres că în situația în care acțiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părților, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă. Articolul 46 din Ordinul CSA nr. 14/2011 stabilește în sarcina entității obligate la plata despăgubirilor în temeiul unui contract de asigurare de răspundere civilă auto, obligația de a evalua și plăti despăgubirile chiar dacă există un dosar penal în curs de soluționare, pornind de la ideea că vinovăția penală nu este stabilită definitiv și păgubitul trebuie să beneficieze de repararea integrală și cu promptitudine a prejudiciului, iar temeiul răspunderii asigurătorului/entității chemate să plătească despăgubească pentru asigurătorul RCA este răspunderea civilă delictuală a asiguratului sau a altei persoane care conduce vehiculul. Astfel, potrivit art. 46 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 14/2011: "în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă, dacă: 1. potrivit legii, acțiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părților;" Prin urmare, nu există niciun text de lege care să prevadă că împăcarea persoanei vătămate cu suspectul/învinuitul/inculpatul din procesul penal stinge dreptul la acțiune civilă separată împotriva asigurătorului RCA, aceasta tocmai pentru că răspunderea civilă contractuală a asigurătorului RCA este grefată pe răspunderea civilă delictuală a autorului faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu. Înalta Curte constată că împăcarea părților nu se regăsește printre situațiile enumerate de art. 27 din Norma nr. 14/2011 a ASF pentru care asigurătorul nu acordă despăgubiri, iar art. 47 pct. 1 din aceeași Normă nr. 14/2011 prevede în mod expres că în situația în care acțiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părților, despăgubirile se stabilesc pe ale amiabilă. Astfel fiind, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Așadar, Norma amintită nu exclude răspunderea asigurătorului RCA în ipoteza în care a intervenit împăcarea părților ca mod de încetare a procesului penal, ci prevede că despăgubirea se stabilește pe cale amiabilă. Ceea ce poate exclude însă răspunderea asigurătorului RCA este exonerarea de orice răspundere civilă pe care victima accidentului rutier o acordă autorul acestuia, dar o astfel de conduită are semnificația renunțării la drept, motiv pentru care trebuie să fie dovedită o manifestare expresă de voință în acest sens cu privire la toate daunele existente și previzibile avute în vedere de dl. A.. Un înscris emanând însă de la partea reclamantă A. care să ateste că a renunțat la orice despăgubire în raport de dl. B. nu a fost administrat în cauză de partea pârâtă, care s-a întemeiat exclusiv pe mențiunea rezoluției din 07.11.2013 emisă în dosarul nr. x/2013 ce consemna împăcarea părților.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantului, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va obliga pârâtul FGA la plata către reclamant a sumei totale de 50.000 de RON, cu titlu de daune morale, va menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate, va obliga recurentul-pârât la plata către recurentul-reclamant la plata sumei de 200 de RON, reprezentând taxă de timbru și va respinge recursul declarat de recurentul-pârât, ca nefondat.