ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4111/2019

Ședința publică din data de 19 septembrie 2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată initial pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, reclamantul A. (în calitate de reprezentant/tutore al B.) a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.), anularea Hotărârii nr. 441/7.10.2015 emise de pârât.

Prin sentința nr. 1866/18.02.2016 Judecătoria Sectorului 4 București a declinat competența de soluționare în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a la data de 09.03.2016.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 18.03.2016, reclamantul a lărgit cadrul procesual pasiv, în sensul că a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a următoarelor instituțiilor bancare: C. S.A., D., E. S.A., F. S.A. și G. S.A..

Totodată, prin aceeași cerere modificatoare reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor C. S.A., D. S.A., E. S.A., F. S.A. Și G. S.A., la acordarea unuia din cele 2 credite în conformitate cu regulamentul B.N.R. nr. 17/2012 privind acordarea creditelor persoanelor fizice fără nici un fel de discriminare față de boala numitei B. sau de impunere de clauze abuzive sau suplimentare raportat la condițiile de acordare al acelorași tipuri de credite la o altă persoană care nu are handicap psihic, în cazul în care se va constata că B. a fost discriminată în vreun fel prin refuzul celor 5 bănci pârâte de a acorda un credit de nevoi personale în limita de încadrare/un credit în baza Legii nr. 448/2006.

Prin încheierea de ședință de la 20.12.2016, Curtea a dispus disjungerea capătului de cerere privind anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 941/07.10.2015 de capătul de cerere privind obligarea pârâtelor instituții bancare să acorde unul din cele două credite de nevoi personale și a dispus formarea unui nou dosar în privința acestui din urmă capăt de cerere, care a fost înregistrat sub nr. x/2016.

Prin sentința nr. 113 din 19 ianuarie 2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârâți, a admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții C. S.A., D. S.A., Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, E. S.A., F. S.A. și G. S.A. și a anulat Hotărârea C.N.C.D. nr. 941/07.10.2015.

Împotriva sentinței au declarat recurs pârâtele F. S.A., D. S.A. și C. S.A., acestea criticând-o pentru nelegalitate.

3.1. Recursul declarat de pârâta F. S.A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Un prim argument de nelegalitate a vizat motivarea contradictorie a sentinței recurate, în sensul că deși instanța a anulat actul administrativ contestat pentru încălcarea normelor de procedură, aceasta a cercetat și unele aspecte care țin de fondul sesizării, a constatat că instituțiile bancare au avut o atitudine neconformă și a reținut, în mod indirect, o culpă a acestora.

Recurenta a apreciat că hotărârea primei instanțe este și rezultatul unei interpretări și aplicări greșite a dispozițiilor art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, referitoare la sarcina probei în materia discriminării.

Astfel, s-a reținut în mod eronat faptul că niciuna dintre băncile vizate nu a dovedit că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament, deși atât în fața C.N.C.D. cât și în fața instanței de judecată F. S.A. a făcut această dovadă prin înscrisurile depuse și prin prezentarea metodologiei de lucru/procedurii de solicitare, aprobare și acordare credite.

În opinia recurentei, nu se poate vorbi despre un tratament discriminatoriu în privința reclamantului, în sensul O.G. nr. 137/2000, ci de neîndeplinirea atât a condițiilor prevăzute de art. 27 din Legea nr. 448/2006, cât și a condițiilor generale pentru creditare.

3.2. Recurenta-pârâtă D. S.A. a solicitat casarea hotărîrii și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, s-a invocat nelegalitatea sentinței prin prisma modului de soluționare a excepției inadmisibilității cererii completatoare, recurenta apreciind că solicitarea reclamantului de obligare a unei bănci la acordarea unui credit, subsecventă anulării hotărârii C.N.C.D. și constatării tratamentului discriminatoriu, capătă forma unei acțiuni în realizare, inadmisibilă în materia contenciosului administrativ.

Pe fondul cauzei, recurenta a susținut că hotărârea primei instanțe este rezultatul unei interpretări greșite a dispozițiilor art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 137/2000, în contextul în care reclamantul nu a dovedit că s-a adresat băncii cu o cerere scrisă, în vederea analizării și acordării unui credit.

Astfel, pe de o parte instanța a arătat că este de notorietate faptul că o bancă analizează o cerere ce îi este adresată în vederea acordării unui credit, iar pe de altă parte a apreciat că, față de D. S.A., C.N.C.D. a procedat la o analiză superficială a documentului depus de bancă la autoritatea competentă, în condițiile în care însăși reclamantul nu a menționat faptul că s-a adresat băncii cu o astfel de cerere.

Instanța de fond s-a aflat în eroare și cu privire la pretinsul refuz al D. S.A., în condițiile în care, în adresa nr. x/02.06.2015 către C.N.C.D., banca a precizat că nu sunt exceptate de la creditare persoanele care suferă de un handicap, ca și categorie de clienți, însă decizia de finanțare se ia în raport de veniturile prezentate, de caracterul urmăribil al acestora, de prezentarea unui codebitor, de garanții, condiții ce sunt verificate în cazul tuturor clienților, arătând totodată faptul că D. S.A. are în portofoliul său credite acordate persoanelor cu handicap, prezentând în acest sens și dovezi .

3.3. Recursul declarat de pârâta C. S.A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar recurenta a solicitat casarea sentinței, rejudecarea acțiunii și respingerea acesteia ca neîntemeiată, în sensul menținerii ca legale a hotărârii C.N.C.D., prin care, în mod corect, s-a stabilit că afirmațiile reclamantului A. privind comportamentul discriminatoriu manifestat de C. nu sunt susținute de probe.

Și această recurentă a apreciat că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 137/2000, fără a avea în vedere faptul că, în contextul în care însuși reclamantul a recunoscut faptul că C. S.A. nu i-a primit cererea/documentele, instituția bancară nu era obligată să probeze un fapt negativ sau potențial și să dovedească faptul că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament.

Prin întâmpinarea depusă la data de 8.05.2017, intimatul-reclamant A. a solicitat, în principal, anularea recursurilor pentru nemotivare, iar în subsidiar, respingerea acestora ca nefondate și menținerea ca legală a sentinței instanței de fond.

Examinând legalitatea hotărârii recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, în limitele și pentru motivele ce vor fi expuse în continuare, cu precizarea că argumentele vor fi grupate și li se va răspunde prin considerente comune, raportat la finalitatea lor concretă.

Reclamantul A. a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare, raportat la art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Hotărârea nr. 441 din 7.10.2015 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, prin care s-a stabilit că faptele reclamate nu sunt susținute de probe față de C. S.A., E. S.A., F. S.A., G. S.A., conform art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, iar refuzul de a acorda credit de către D. S.A. nu reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) din același act normativ.

În esență, prin memoriul nr. 2786/21.04.2015 reclamantul a sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în legătură cu refuzul mai multor instituții bancare de a-i acorda un credit, solicitat în calitate de tutore al unei persoane cu dizabilitate mintală.

Soluționând cauza, curtea de apel a apreciat că pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării "nu a urmat procedurile din O.G. nr. 137/2000", hotărârea acestuia fiind nelegală, pentru încălcarea normelor de procedură. De asemenea, s-a constatat că deși faptele sesizate erau conturate rezonabil, C.N.C.D. nu avea temei legal să respingă sesizarea în privința a 4 dintre instituțiile bancare și trebuia să solicite acestora dovedirea faptului că reclamantul a fost tratat discriminatoriu.

Reținând, așadar, încălcarea de către C.N.C.D. a unor norme de procedură, curtea de apel a anulat hotărârea contestată, iar în cuprinsul considerentelor sentinței a menționat că această măsură atrage obligația pârâtului de a proceda din nou la soluționarea sesizării reclamantului.

Fiind învestită cu soluționarea recursurilor promovate, Înalta Curte constată că soluția curții de apel reflectă o interpretare și aplicare greșită a prevederilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004 care instituie un contencios de plină jurisdicție, în cadrul căruia controlul exercitat de instanța de contencios administrativ nu se limitează la aspecte formale ale raportului juridic dedus judecății.

În cazul în care conduita nelegală a autorității produce o vătămare reclamantului, instanța poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau interesului legitim vătămat, atunci când apreciază că sunt îndeplinite condițiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată.

În raport de dispozițiile legale menționate, se constată că instanța de fond nu trebuia să se limiteze la a dispune anularea hotărârii C.N.C.D. și la a insera în considerente consecința obligării acestuia la reanalizarea sesizării reclamantului.

Această soluție lipsește de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ și echivalează cu necercetarea fondului cauzei, atrăgând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanța de fond trebuia să cerceteze ea însăși argumentele părților și să stabilească dacă faptele reclamate reprezintă o situație de discriminare, cu atât mai mult cu cât, atât în fața C.N.C.D. cât și la instanța de fond părțile implicate au depus înscrisuri în dovedirea/combaterea celor susținute.

Cu ocazia rejudecării, prima instanță va cerceta fondul cauzei în condițiile anterior menționate, urmând a fi avute în vedere și susținerile părților formulate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtele F. S.A., D. S.A. și C. S.A. împotriva sentinței nr. 113 din 19 ianuarie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2019.