ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3586/2020

Ședința publică din data de 15 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 23.02.2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. și A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane - Ministerul Educației și Cercetării Științifice, anularea deciziei nr. OI/1539/01.10.2015 și a deciziei nr. x/24.08.2015, ambele emise de OIPOSDRU-MECS, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2382 din 07 iulie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității cererii de suspendare, invocată din oficiu; a respins cererea de suspendare ca inadmisibilă; a admis excepția nulității cererii precizatoare depuse la data de 02.06.2016, invocată din oficiu; a anulat cererea precizatoare pentru lipsa obiectului; a respins, în rest, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane-Ministerul Educației și Cercetării Științifice și Ministerul Fondurilor Europene, în calitate de Autoritate de Management pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată; a respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2382 din 07 iulie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței și reținerea cauzei spre rejudecare pe fond, în sensul anulării Deciziei nr. OI/1539/01.10.2015 și a Deciziei nr. x/24.08.2015 emise de OI POSDRU, a tuturor actelor care au stat la baza emiterii acestor decizii și a tuturor actelor subsecvente acestora, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului invocă, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nemotivarea sentinței recurate și existența unor motive contradictorii în cuprinsul acesteia.

Susține că instanța nu a analizat argumentele și criticile reclamantei, respectiv a modificat limitele cadrului procesual stabilit de reclamantă, în baza principiului disponibilității, cu nesocotirea disp. art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul că a limitat cadrul procesual și sentința doar la susținerile și apărările pârâtelor.

Considerentele sentinței nu conțin: situația de fapt prezentată de reclamantă; considerentele pentru care nu au fost reținute motivele de fapt și de drept invocate prin cererea de chemare în judecată, contrar disp. art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, prin paragrafele 2, 3 și 4 de la fila x a sentinței, instanța de fond a efectuat o prezentare lapidară a situației de fapt, iar cursul evenimentelor începe cu momentul emiterii deciziei de recuperare a prefinanțării și continuă cu paragraful 5 de la fila x, în care sunt dezvoltate considerentele de drept care susțin soluția instanței. A fost ignorată legătura de cauzalitate dintre modalitatea de executare a obligațiilor contractuale și stadiul defectuos al derulării proiectului, deoarece analizarea doar a situației de fapt dintr-o anumită perioadă și doar a anumitor documente emise de către OI POSDRU, rupte de context, este de natură să dea o altă conotație faptică, dar și juridică, considerentelor expuse de părți, ceea ce s-a întâmplat în speță.

Critică și faptul că prin paragraful 1 de la fila x a sentinței instanța a limitat cadrul procesual la verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 17 din O.U.G. nr. 64/2009, dar nu a motivat îndeplinirea condițiilor legale invocate chiar de către instanță, cum ar fi împrejurarea dacă utilizarea prefinanțării a fost justificată prin cererile de rambursare, instanța neținând cont de susținerile reclamantei și nearătând motivul pentru care acestea au fost înlăturate, ci s-a limitat la a enumera actele administrative referitoare la CR 1, CR 2 și CR 3, care nu fac obiectul prezentului dosar. În ceea ce privește CR 4 a arătat doar că s-a comunicat reclamantei faptul că cererea de rambursare nr. x/10.04.2013 a fost respinsă, întrucât nu au putut fi validate valorile raportate privind realizarea indicatorilor și grupului țintă, instanța constatând că este îndeplinită și cea de-a doua condiție, reclamanta nejustificând prin cererile de rambursare utilizarea prefinanțării de 5.407.986,60 RON.

Precizează că instanța nu a reținut că reclamanta a justificat prin CR 4 și CR 5 utilizarea prefinanțării, în condițiile în care a fost chemată să analizeze tocmai legalitatea/nelegalitatea justificărilor reclamantei.

Referitor la acest aspect, arată că nici OI POSDRU nu a motivat această decizie și că se impunea ca instanța să facă aplicarea rolului său activ, conform art. 22 din C. proc. civ., or, instanța a analizat doar formal îndeplinirea condițiilor pentru aplicarea sancțiunii, ceea ce echivalează cu o nesoluționare a fondului cauzei.

De asemenea, invocă și contradicția dintre dispozitivul sentinței și soluționarea excepției lipsei de obiect a cererii precizatoare. Astfel, instanța a anulat cererea precizatoare pentru lipsa obiectului, deși a reținut capătul de cerere din cererea precizatoare referitor la extinderea cadrului procesual privind introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Fondurilor Europene -Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane - AM PODSRU.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arată că instanța a efectuat o verificare superficială a probatoriului administrat în cauză, a stabilit o situație de fapt scindată în raport cu evoluția derulării proiectului și a aplicat mecanic și eronat dispozițiile legale incidente.

Cât privește anularea cererii precizatoare din data de 02.06.2016, susține că instanța a aplicat greșit prevederile art. 196 alin. (1) din C. proc. civ., având în vedere că a solicitat, în temeiul art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca instanța să pună în vedere pârâtei să comunice întreaga documentație care a stat la baza emiterii actelor atacate, iar necomunicarea de către OI POSDRU a acestor documente nu îi poate fi imputată, întrucât nu i-au fost aduse la cunoștință, sens în care invocă disp. art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora instanța de contencios administrativ este competentă să se pronunțe, în afara situaților prevăzute la art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății.

Prin urmare, instanța era competentă să se pronunțe cu privire la legalitatea actelor care au stat la baza emiterii actului supus judecății, chiar în lipsa indicării exprese a acestora, iar recurenta-reclamantă nu avea obligația de a depune actele care au stat la baza emiterii deciziei de recuperare a prefinanțării, ci această obligație revenea pârâtei.

În ceea ce privește actele subsecvente arată că, potrivit art. 1254 alin. (2) din C. civ., nulitatea actului juridic atrage și desființarea actelor subsecvente încheiate în baza acestuia și că nu se poate impune achitarea unei taxe de timbru suplimentare pentru anularea actelor care au stat la baza emiterii deciziilor atacate. Mai mult, dacă s-ar fi constatat, ulterior, necesitatea achitării unei taxe suplimentare, instanța ar fi avut posibilitatea de a-i pune în vedere achitarea acesteia, printr-o încheiere interlocutorie.

Referitor la presupusa nejustificare a utilizării prefinanțării, arată că instanța s-a limitat la stabilirea îndeplinirii condițiilor menționate în art. 17 alin. (3) și art. 17

1

din O.U.G. nr. 64/2009, plecând de la premisa că recurenta-reclamantă nu ar fi justificat prin cererile de rambursare utilizarea prefinanțării de 5.407.986,60 RON, fără a-și motiva această concluzie.

Precizează că nu a fost informată cu privire la motivele concrete pentru care au fost respinse cererile sale de rambursare, ci prin scrisorile de informare i s-a comunicat doar că s-ar fi constatat inadvertențe cu privire la documentele justificative ale grupului țintă, fiind emisă o sesizare de neregulă. Întrucât potrivit art. 17 alin. (3) din O.U.G. nr. 64/2009, beneficiarii au obligația restituirii integrale sau parțiale a prefinanțării acordate în cazul proiectelor pentru care aceștia nu justifică prin cereri de rambursare utilizarea acesteia, instanța trebuia să analizeze dacă au fost sau nu justificate cheltuielile aferente cererilor de rambursare nr. x și 5 și abia apoi să verifice dacă au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 17 din O.U.G. nr. 64/2009.

Consideră că nu a fost dovedită existența unor cheltuieli nejustificate, astfel că deciziile de recuperare a prefinanțării au fost emise în mod nelegal, iar instanța a constatat contrariul, cu încălcarea normelor de drept material.

Cât privește incidența art. 4

1

din O.U.G. nr. 64/2009, apreciază că instanța a reținut eronat că acesta nu ar fi incident în speță, pe motiv că ar fi fost chemată să constate legalitatea deciziilor de recuperare a prefinanțării și nu a măsurilor de respingere a cererilor de rambursare, ceea ce contravine disp. art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, deoarece chiar în cuprinsul deciziilor se arată că motivul emiterii acestora îl constituie respingerea administrativă a CR 4 și CR 5. Astfel, tocmai legalitatea măsurii de respingere a rambursării reprezintă aspectul esențial pentru a determina legalitatea deciziilor de recuperare a prefinanțării.

Arată că în ceea ce privește CR 4, i s-au solicitat documente justificative doar cu privire la personalul implicat în proiect pentru CR 1, CR 2, CR 3 și CR 4 și lista experților pe termen lung și scurt implicați în proiect în perioada de referință aferentă CR 1, CR 2, CR 3 și CR 4, astfel că aceste solicitări priveau și cererile de rambursare nr. x, 2 și 3, nefiind vorba de cheltuieli specifice cererii de rambursare nr. x În cazul CR 5, nu i s-a solicitat niciun document justificativ.

Susține că respingerea celor două cereri de rambursare s-a făcut în mod nelegal, nefiind verificate în mod corespunzător și fără a i se oferi șansa de a indica temeinicia și utilitatea cheltuielilor efectuate, încălcând disp. art. 4

1

din O.U.G. nr. 64/2009.

În ceea ce privește respingerea cererilor de rambursare, susține că OI POSDRU a avut o atitudine contradictorie, având în vedere că la data de 12.02.2015 i-a răspuns contestației nr. 1860 din data de 26.12.2014, informând-o că aceasta nu poate fi soluționată, întrucât motivele suspendării la plată fac obiectul sesizării de neregulă înregistrate cu nr. x/06.06.2014, în curs de procesare, iar o adresă similară, nr. x/12.02.2015 a fost primită și pentru CR 5. Arată că, deși cheltuielile aferente CR 4 și CR 5 sunt suspendate la plată până la soluționarea de către serviciul juridic de constatare și de stabilire nereguli a sesizării, OI POSDRU a respins cererile sale, nefiind vorba de o suspendare a cheltuielilor, iar dacă era vorba doar de o suspendare, respingerea cererilor de rambursare și, respectiv, decizia de recuperare a prefinanțării au fost emise prematur, fiind necesară soluționarea sesizării de nereguli înainte de emiterea acestor acte.

Cât privește presupusa inaplicabilitate a disp. art. 17 și urm., art. 21 alin. (13), (14), (20) și (21) din O.U.G. nr. 66/2011 și art. 27 lit. b) din Regulamentul CE nr. 1828/2006, consideră că instanța de fond a apreciat în mod greșit că aceste prevederi nu ar fi aplicabile, pe motiv că nu s-ar fi constatat existența unei nereguli. Apreciază că această motivare este contradictorie, în condițiile în care recurenta a fost informată despre respingerea cererilor de rambursare.

Mai arată că emiterea Deciziei de recuperare a prefinanțării nr. x/24.08.2015 s-a bazat pe aspectele semnalate în sesizarea de neregulă nr. x/11.03.2015, dar până la data comunicării deciziei de recuperare a prefinanțării nu a fost informată asupra acestor aspecte.

Precizează că disp. art. 8 lit. c), art. 9 lit. c), art. 10 lit. a), art. 22 alin. (1) din O.U.G. nr. 64/2009, art. 1 lit. a), h), i), j), art. 17 și urm. din O.U.G. nr. 611/2011 fac referire la creanțele bugetare rezultate din nereguli, adică sumele de recuperat ca urmare a constatării unei nereguli, astfel că pentru a se emite decizia de recuperare a prefinanțării trebuia mai întâi să se constate că există o asemenea neregulă, or, în speță nu s-a emis procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare.

Recurenta menționează că cererile de rambursare pe care le-a depus sunt în măsură să acopere sumele prefinanțate, însă doar în măsura în care ar fi admise. Or, ele au fost respinse pe motiv că există această sesizare de nereguli.

Referitor la neaplicarea principiului proporționalității, face trimitere la considerentele din preambulul O.U.G. nr. 66/2011, care obligă instanța ca, în procesul de soluționare a acțiunii în anulare, să verifice și respectarea de către autoritatea competentă a principiului proporționalității în aplicarea sancțiunii, pentru a nu genera debite excesive în sarcina beneficiarului. Instanța de fond avea datoria de a sesiza atitudinea abuzivă manifestată de OI POSDRU față de beneficiar și, mai mult, consideră că intimații - pârâți au săvârșit un exces de putere atât în momentul emiterii Deciziei nr. x/24.08.2015, cât și în momentul soluționării contestației prin Decizia nr. OI/1539/01.10.2015.

În ceea ce privește acțiunea în anulare, arată că actul administrativ este nemotivat și că potrivit celor consemnate în decizia de recuperare a prefinanțării (pct. G), motivele de fapt care au stat la baza adoptării acestei decizii ar fi cuprinse în sesizarea de neregulă nr. x/11.03.2015, însă: acest document nu i-a fost transmis; nici în urma demersurilor sale autoritatea publică nu a motivat în concret aplicarea măsurii administrative de recuperare a prefinanțării; simpla trimitere la conținutul sesizării de neregulă nr. x/11.03.2015 nu poate fi considerată ca motivare a actului administrativ; în lipsa unei motivări a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a acestuia face ca judecătorul să nu poată analiza motivele care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură; absența motivării favorizează emiterea unor acte administrative unilaterale abuzive, în lipsa controlului judecătoresc. Din această perspectivă, consideră că actele administrative emise de OI POSDRU se circumscriu întocmai noțiunii de exces de putere.

Recurenta a prezentat și argumentele privind temeinicia acțiunii în anulare, unul dintre acestea fiind nemotivarea deciziei de recuperare a prefinanțării.

De asemenea, invocă incertitudinea soluției cu privire la CR 4 și CR 5 și respingerea nelegală a acestora, în condițiile în care respingerea s-a făcut în absența unei verificări temeinice și fără a acorda ocazia recurentei să indice realitatea și utilitatea cheltuielilor efectuate, cu încălcarea art. 41 din O.U.G. nr. 64/2009. Mai mult, deși prin decizia de recuperare a prefinanțării OI POSDRU a afirmat că CR 4 și CR 5 ar fi fost respinse administrativ, prin adresa nr. x/12.02.2015 și adresa nr. x/12.02.2015 a afirmat că, în fapt, cheltuielile aferente CR 4 și CR 5 sunt suspendate la plată.

Mai susține că sesizarea de nereguli nu a fost nici soluționată și nici comunicată, astfel că nu cunoaște faptele concrete ce au condus la respingerea administrativă sau suspendarea plăților pentru CR 4 și CR 5, pentru a putea formula eventuale apărări și nici nu cunoaște elementele de fapt care au determinat OI POSDRU să decidă recuperarea prefinanțării, în condițiile în care a făcut dovada cheltuielilor efectuate în mod temeinic și legal, OI POSDRU neproducând nici o dovadă contrară.

Intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, în numele și pentru Ministerul Fondurilor Europene, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea sentinței recurate.

Susține că instanța a apreciat în mod corect că actele atacate au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale incidente, având în vedere că anterior emiterii acestor decizii a transmis recurentei Notificarea de plată nr. x/12.02.2015, conform art. 17

1

din O.U.G. nr. 64/2009, prin care i-a adus la cunoștință prefinanțarea rămasă de recuperat, astfel cum prevăd disp. art. 17 alin. (3) din O.U.G. nr. 64/2009. Anterior, recurentei i-au fost comunicate mai multe scrisori standard de informare a beneficiarului, printre care și scrisorile nr. x/19.12.2014 și nr. x/19.12.2014, prin care i s-a comunicat că cererile de rambursare nr. x și 5 au fost respinse, întrucât nu au putut fi validate valorile raportate privind realizarea indicatorilor și grupului țintă.

Consideră că nu pot fi reținute susținerile recurentei în sensul că instanța nu ar fi analizat considerentele și criticile din cererea de chemare în judecată, întrucât sentința cuprinde pe larg raționamentul judecătorului, ce a stat la baza adoptării soluției de respingere a acțiunii, ca neîntemeiate, hotărârea atacată respectând disp. art. 425 lit. b) C. proc. civ.

Nu se poate reține nici că instanța ar fi limitat cadrul procesual la verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 17 din O.U.G. nr. 64/2009, întrucât actele administrative atacate au fost emise în temeiul dispozițiilor acestui act normativ și, ca atare, judecătorul fondului avea obligația de a verifica cu precădere dacă autoritatea administrativă a aplicat textele legale incidente.

Susține că nu există contradicție între dispozitivul hotărârii și soluționarea excepției lipsei de obiect și că instanța a făcut o corectă aplicare a disp. art. 194 lit. c) teza I C. proc. civ., având în vedere că recurenta a solicitat anularea tuturor actelor ce au stat la baza emiterii actelor atacate, precum și anularea tuturor actelor subsecvente, fără a indica în concret obiectul cererii precizatoare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Prin scrisoarea standard de informare a beneficiarului nr. x/10.08.2010 s-a dispus plata sumei de 263.411,80 RON reprezentând cheltuieli declarate eligibile, aferente cererii de rambursare nr. x/09.07.2009 depuse de reclamantă, iar pentru suma de 146.339,89 RON s-a dispus deducerea prefinanțării. Prin scrisoarea standard de informare a beneficiarului nr. x/23.04.2013 s-a dispus validarea sumei de 3.434.091,46 RON reprezentând cheltuieli declarate eligibile, aferente cererii de rambursare nr. x/23.12.2011, iar pentru suma de 1.201.932,01 RON s-a dispus deducerea prefinanțării. Prin scrisoarea standard de informare a beneficiarului nr. x/19.07.2013 s-a dispus validarea sumei de 760.711,41 RON reprezentând cheltuieli declarate eligibile, aferente cererii de rambursare nr. x/18.03.2013, iar pentru suma de 266.248,99 RON s-a dispus deducerea prefinanțării.

Prin scrisoarea standard de informare a beneficiarului nr. x/19.12.2014, OIPOSDRU-MECT a informat reclamanta că cererea de rambursare nr. x a fost respinsă, întrucât nu au putut fi validate valorile raportate privind realizarea indicatorilor și grupului țintă. Cu ocazia vizitei de verificare la fața locului derulată în perioada 28.02. - 4.03.2014 s-au constatat inadvertențe cu privire la documentele justificative ale grupului țintă raportat, motiv pentru care a fost emisă o sesizare de neregulă. Având în vedere imposibilitatea aprobării din punct de vedere tehnic, toate cheltuielile aferente perioadei raportate la cererea de rambursare nr. x au fost invalidate.

Prin scrisoarea standard de informare a beneficiarului nr. x/19.12.2014, OIPOSDRU-MECT a informat reclamanta că cererea de rambursare nr. x a fost respinsă, întrucât nu au putut fi validate valorile raportate privind realizarea indicatorilor și grupului țintă. Cu ocazia vizitei de verificare la fața locului derulată în perioada 28.02. - 4.03.2014 s-au constatat inadvertențe cu privire la documentele justificative ale grupului țintă raportat, motiv pentru care a fost emisă o sesizare de neregulă. Având în vedere imposibilitatea aprobării din punct de vedere tehnic, toate cheltuielile aferente perioadei raportate la cererea de rambursare nr. x au fost invalidate.

Prin Decizia de recuperare a prefinanțării nr. x/24.08.2015, în conformitate cu art. 6 alin. (3) și (5) din contractul de finanțare nr. AMPOSDRU 127/03.12.2008, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 17

1

alin. (2) din O.U.G. nr. 64/2009, s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a restitui prefinanțarea nejustificată în cuantum de 3.793.465,71 RON.

Pentru a dispune această măsură, s-au reținut aspectele semnalate în sesizarea de neregulă x/11.03.2015, faptul că la data de 24.12.2008 beneficiarului i s-a plătit suma de 1.826.000,45 RON prin OP nr. x și 119 și la data de 10.11.2010 suma de 3.581.986,15 RON reprezentând prefinanțare, iar din cererile de rambursare s-a procedat la deducerea prefinanțării astfel: la CR 1 - 146.339,89 RON, la CR 2 - 1.201.932,01 RON, la CR 3 - 266.248,99 RON, CR 4 și CR 5 fiind respinse administrativ, valoarea totală a prefinanțării recuperate fiind de 1.614.520,89 RON. De asemenea, s-a reținut că reclamantei i-a fost comunicată notificarea nr. x/12.02.2015 pentru suma de 3.793.465,71 RON, care însă nu a fost achitată. Contestația formulată de reclamantă împotriva acestei decizii a fost respinsă prin decizia nr. x/01.10.2015.

Prin precizarea depusă la dosar la data de 02.06.2016, reclamanta a solicitat extinderea cadrului procesual din perspectiva părților litigiului, înțelegând să formuleze cererea și în contradictoriu cu Ministerul Fondurilor Europene - Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, prin Ministerul Finanțelor Publice, iar din perspectiva obiectului litigiului, a arătat că înțelege să solicite anularea tuturor actelor care au stat la baza emiterii actelor atacate, precum și anularea tuturor actelor subsecvente. Reclamanta a menționat că solicitările de suspendare și anulare sunt formulate inclusiv împotriva actelor care au stat la baza emiterii deciziilor nr. OI/1539/01.10.2015 și nr. x/24.08.2015, precum și împotriva tuturor actelor subsecvente acestora.

Prin încheierea de ședință din data de 02.06.2016, instanța de fond a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a indica actele a căror anulare o solicită în cererea precizatoare.

Reclamanta a depus la data de 14.06.2016 o precizare prin care a menționat că, prin sintagma "anularea actelor care au stat la baza emiterii actelor atacate, precum și anularea tuturor actelor subsecvente", a avut în vedere anularea tuturor și oricăror acte emise de pârâtă în ceea ce privește deciziile nr. OI/1539/01.10.2015 și nr. x/24.08.2015, despre care este posibil să nu aibă cunoștință deoarece, fie nu au fost comunicate, fie comunicarea acestora nu este obligatorie.

Instanța de fond a invocat din oficiu excepția nulității cererii precizatoare reținând incidența disp. art. 194 lit. c) prima teză C. proc. civ. și faptul că i-a pus în vedere reclamantei să indice în concret obiectul cererii precizatoare, în sensul individualizării fiecăruia dintre actele administrative a căror anulare o solicită, dar aceasta nu a înțeles să se conformeze. Or, pentru ca instanța să fie legal învestită și să se poată pronunța, este necesar ca prin cererea de chemare în judecată să fie individualizate actele administrative a căror anulare se solicită, iar acestea să fie depuse la dosar. De asemenea, în lipsa indicării actelor a căror anulare se solicită și ca o consecință a nedepunerii lor, Curtea a apreciat că nu este în măsură să observe competența de soluționare și eventualul timbraj care ar fi datorat de reclamantă.

Prin urmare, această excepție a fost admisă, iar acțiunea a fost respinsă reținându-se incidența disp. art. 17 alin. (3), art. 17

1

din O.U.G. nr. 64/2009, instanța de fond apreciind că sunt îndeplinite condițiile menționate în aceste texte de lege pentru a se dispune restituirea prefinanțării, respectiv: există sume acordate reclamantei cu titlu de prefinanțare; utilizarea acesteia nu a fost justificată prin cererile de rambursare depuse; a fost emisă o notificare comunicată beneficiarului; beneficiarul nu a restituit suma indicată în notificare în termen de 15 zile de la comunicarea notificării.

Curtea, în raport cu aspectele menționate în cele două scrisori standard de informare a beneficiarului, prin care au fost respinse cererile de rambursare 4 și 5, a constatat că este îndeplinită condiția vizând nejustificarea, prin cererile de rambursare, a utilizării prefinanțării de 5.407.986,60 RON.

De asemenea, în condițiile în care aceste cereri de rambursare au fost respinse, a observat că nesoluționarea contestațiilor administrative formulate împotriva scrisorilor de informare nr. x/19.12.2014 și y/19.12.2014, prin care s-au dispus măsurile de respingere la rambursare, nu atrage automat suspendarea executării lor, astfel încât nu constituie un impediment în emiterea deciziei de recuperare a prefinanțării.

Primul motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizând situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte reține că acest motiv de recurs este fondat, față de următoarele argumente:

Potrivit art. 17 alin. (3) din O.U.G. nr. 64/2009 "(3) Beneficiarii au obligația restituirii integrale sau parțiale a prefinanțării acordate în cazul proiectelor pentru care aceștia nu justifică prin cereri de rambursare utilizarea acesteia, conform termenelor și condițiilor stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență."

Art. 17

1

din același act normativ stabilește că:

"(1) Pentru sumele acordate ca prefinanțare și nejustificate potrivit art. 17 alin. (3), autoritățile de management notifică beneficiarii cu privire la obligația restituirii acestora.

(2) În cazul în care beneficiarii nu restituie autorităților de management/Autorității de certificare și plată sumele prevăzute la alin. (1), în termen de 15 zile de la data comunicării notificării, acestea emit decizii de recuperare a prefinanțării, prin care se individualizează sumele de restituit exprimate în moneda națională. (...)

(4) Împotriva titlului de creanță se poate formula contestație în termen de 30 de zile de la data comunicării, care se depune la autoritatea publică emitentă a titlului de creanță contestat și nu este supusă taxelor de timbru. (...)

(6) Debitorii au obligația efectuării plății sumelor stabilite prin Decizia de recuperare a prefinanțării, în termen de 30 de zile de la data comunicării acesteia.

(7) Titlul de creanță constituie titlu executoriu la împlinirea termenului prevăzut la alin. (6). (...)"

Instanța de fond a procedat la analizarea îndeplinirii condițiilor reglementate de aceste dispoziții legale pentru a se putea dispune recuperarea prefinanțării dar, așa cum a evidențiat recurenta, această analiză este una formală, care nu este de natură a soluționa fondul litigiului dedus judecății.

Astfel, cu privire la condiția constând în nejustificarea utilizării prefinanțării prin cererile de rambursare depuse, instanța de fond a apreciat că este îndeplinită, deși înscrisurile aflate la dosar nu lămuresc această împrejurare de fapt esențială în dezlegarea cauzei.

În acest sens, instanța de control judiciar are în vedere faptul că reclamanta a formulat contestații împotriva celor două scrisori standard de informare a beneficiarului prin care i s-a comunicat respingerea cererilor de rambursare 4 și 5, iar prin adresele nr. x/12.02.2015 și nr. y/12.02.2015 i s-a comunicat că nu pot fi soluționate pentru moment contestațiile, întrucât motivele suspendării la plată a sumelor respective fac obiectul unei sesizări de neregulă, înregistrate cu nr. x/6.06.2014, care se află în curs de procesare. Drept urmare, cheltuielile respective rămân în continuare suspendate până la soluționarea de către Serviciul Juridic de Constatare și Stabilire Nereguli a sesizării respective.

Înalta Curte constată că instanța de fond nu a avut în vedere și conținutul adreselor de răspuns la contestațiile formulate de reclamantă împotriva celor două scrisori, din care rezultă că nu este lămurită situația respectivelor cheltuieli, întrucât, pe de o parte, i s-a comunicat reclamantei că au fost invalidate toate cheltuielile aferente perioadei raportate la cererea de rambursare nr. x, precum și la cererea de rambursare nr. x, iar, pe de altă parte, i s-a comunicat faptul că respectivele cheltuieli rămân în continuare suspendate până la soluționarea de către Serviciul Juridic de Constatare și Stabilire Nereguli a sesizării sus menționate.

Este adevărat, așa cum se arată în considerentele sentinței, că prin intermediul prezentei cereri de chemare în judecată instanța este chemată să realizeze un control de legalitate a deciziei de recuperare a prefinanțării, dar Înalta Curte apreciază că nu se poate considera ca fiind lipsită de relevanță în dezlegarea cauzei modalitatea de soluționare a cererilor de rambursare 4 și 5, din moment ce prevederile legale anterior citate stabilesc că se dispune restituirea prefinanțării acordate în cazul proiectelor pentru care beneficiarii nu justifică prin cereri de rambursare utilizarea acesteia.

Or, din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă dacă reclamanta a justificat sau nu, prin cele două cereri de rambursare în discuție, utilizarea prefinanțării a cărei restituire se solicită.

De altfel, în cererea de chemare în judecată se arată că, în ce privește respingerea acestor cereri de rambursare, pârâta a avut o atitudine contradictorie făcând referire atât la respingerea cererilor, cât și la suspendarea cheltuielilor până la soluționarea sesizării de nereguli. Mai mult, reclamanta precizează că, dacă este vorba despre o suspendare a acestor cheltuieli, în mod evident că respingerea cererilor de rambursare și, respectiv, decizia de recuperare a prefinanțării au fost emise prematur, fiind necesară soluționarea sesizării de nereguli înainte de emiterea acestor acte.

Instanța de fond nu a analizat aceste susțineri ale reclamantei, ci s-a limitat să constate că este îndeplinită condiția vizând nejustificarea prin cereri de rambursare a utilizării prefinanțării, întrucât pârâta a comunicat reclamantei respingerea cererilor de rambursare 4 și 5, cu consecința invalidării cheltuielilor solicitate la rambursare prin aceste cereri.

În consecință, se constată că nu a fost lămurită o împrejurare de fapt esențială în soluționarea cauzei și anume dacă reclamanta a justificat sau nu utilizarea prefinanțării prin cereri de rambursare, deci nu se poate stabili pe baza probatoriului administrat dacă este îndeplinită una dintre condițiile legale de restituire a prefinanțării, ceea ce echivalează cu nesoluționarea fondului cauzei.

În ceea ce privește cererea precizatoare se reține că aceasta a vizat atât extinderea cadrului procesual prin introducerea în cauză a unui nou pârât, cât și formularea unor noi cereri constând în anularea tuturor actelor care au stat la baza emiterii actelor atacate, precum și anularea tuturor actelor subsecvente.

Cu privire la această cerere, Înalta Curte reține, pe de o parte, că deși a anulat pentru lipsa obiectului cererea precizatoare, instanța de fond a dispus totuși citarea în cauză a pârâtului indicat prin această cerere soluționând acțiunea și în contradictoriu cu acesta.

Pe de altă parte, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 13 din Legea 554/2004, depunerea în integralitate la dosar a documentației ce a stat la baza emiterii actului administrativ contestat, documentație care i-ar fi oferit posibilitatea să individualizeze actele a căror anulare o solicită.

La termenul de judecată din 2.06.2016, reclamanta, observând că pârâtul nu a depus această documentație, astfel cum i s-a pus în vedere, a solicitat revenirea cu adresă în acest sens, dar instanța a pus în vedere reclamantei să depună înscrisurile contestate la dosarul cauzei, conform disp. art. 12 din Legea 554/2004, astfel încât instanța să fie legal învestită prin cererea precizatoare.

Rezultă că nu s-a dispus la termenul de judecată respectiv obligarea autorității emitente a actelor administrative atacate să depună la dosar, în integralitate, documentația care a stat la baza emiterii acestora, în aceste condiții soluția de anulare a cererii precizatoare fiind dată cu încălcarea disp. art. 22 C. proc. civ. care consacră rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Toate aceste critici analizate în prezenta decizie au fost încadrate de recurentă în motivul de casare reglementat de disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dar instanța de control judiciar constată că au în vedere și o neanalizare de către prima instanță a tuturor argumentelor din cererea de chemare în judecată, ceea ce echivalează cu nesoluționarea fondului, la care se face trimitere în cererea de recurs, fiind vorba despre incidența disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească va cuprinde, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților și la probatoriul administrat în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar (în speță, de legalitate a hotărârii). De altfel, obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul, în mod evident, să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și să pretindă organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță care are, în mod necesar, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor de probă și al argumentelor invocate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, astfel că nemotivarea unei hotărâri judecătorești, total sau parțial, echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură, prin urmare, să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

În mod evident, prin omisiunea instanței de fond de a examina și cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, în integralitate, motivele de fapt și de drept invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, care necesitau un răspuns specific și explicit, au fost nesocotite dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și a fost încălcat dreptul pârâtei la un proces echitabil, Înalta Curte fiind astfel în imposibilitatea de a exercita în mod corespunzător atribuțiile de control judiciar.

În aceste condiții, s-a cauzat părții o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

În consecință, se constată incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează situația în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare are în vedere neregularități procedurale, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4, precum și nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfășurarea procesului civil, în speță, principiul dreptului la apărare și principiul dreptului la un proces echitabil.

Având în vedere incidența motivelor de casare anterior menționate, se constată că nu se mai impune analizarea celorlalte critici care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând să fie examinate de instanța de fond cu ocazia rejudecării cauzei.

La rejudecare, instanța va solicita completarea probatoriului, prin depunerea în integralitate a documentației care a stat la baza emiterii actelor administrative contestate, precum și a unui punct de vedere scris al autorității publice pârâte privind situația actuală a soluționării cererilor de rambursare 4 și 5, pe baza acestor înscrisuri urmând să se stabilească în mod clar situația cererilor de rambursare 4 și 5 și dacă reclamanta a justificat sau nu utilizarea prefinanțării prin cererile de rambursare, fiind necesar să se procedeze la analizarea tuturor criticilor de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată. De asemenea, ulterior depunerii documentației menționate și a exprimării de către reclamantă a unui punct de vedere cu privire la individualizarea actelor administrative a căror anulare o solicită, se va aprecia asupra obiectului cererii precizatoare.

Pentru considerentele expuse, constatând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 2382 din 07 iulie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iulie 2020.