ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2661/2020

Ședința publică din data de 17 iunie 2020

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 13.04.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu Ministerul Mediului, apelor și pădurilor și Garda Forestieră Brașov a solicitat obligarea pârâților să modifice contractul de gestionare a fondului cinegetic nr. 8 Cașolț nr. 6/10.03.2011 înregistrat sub nr. x/10.03.2011 sub aspectul termenului de valabilitate menționând perioada de 16 ani calculată începând cu data încheierii actului adițional nr. x/30.08.2016, respectiv 30.08.2016.

Prin sentința civilă nr. 247/2017 pronunțată la 17 noiembrie 2017 Curtea de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Apelor și Pădurilor, a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu Ministerul Apelor și Pădurilor și Garda Forestieră Brașov și a obligat pârâții să modifice contractul de gestionare a fondului cinegetic nr. 8 denumit Cașolț nr. 6/10.03.201 înregistrat sub nr. x/10.03.2011 sub aspectul termenului de valabilitate menționând perioada de 16 ani în loc de 10 ani, respingând în rest cererea. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că nu îmbrățișează interpretarea art. 9 potrivit căreia termenul pentru care este încheiat contractul de gestiune este determinat de momentul dobândirii calității de gestionar și de încredințarea gestiunii în sensul că reclamanta a devenit gestionară a fondului de vânătoare la momentul încheierii actului adițional, de la care curge termenul contractual instituit, această interpretare fiind eronată și în favoarea pretenției reclamantului.

Ordinul Ministrului mediului, apelor și pădurilor 222/2016 prevede în art. V:

"Contractele de gestionare încheiate anterior intrării în vigoare a prevederilor Legii 149/2015 privind modificarea și completarea legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 453 din 24/06/2015, își păstrează termenul de valabilitate de 10 ani prevăzut în acestea."

Aceste prevederi exprimă sensul corect al interpretării și aplicării art. 9 alin. (5) Legea 407/2006 în forma în vigoare la data promovării litigiului și în baza acestora reclamantul nu poate obține recunoașterea dreptului la un nou termen contractual de 10 ani care începe să curgă de la data încheierii actului adițional.

Însă, instanța de fond a mai arătat că nu poate ignora faptul că legislația aplicabilă a suferit modificări în cursul procesului. Astfel, Legea 184/25.07.2017 modifică art. 58 prin includerea unui nou alineat, alin. (4), care are următorul cuprins "Contractele de gestionare a fondurilor de vânătoare, existente la data intrării în vigoare a prezentei legi, rămân valabile până la data încetării raporturilor contractuale sau se pot prelungi, la cerere, cu termenul prevăzut la art. 9 alin. (1) din lege".

Prin urmare, în baza acestor prevederi, reclamantului i se recunoaște dreptul de prelungire a raporturilor contractuale pentru un termen de 16 ani în loc de 10 ani, rațiunea legiuitorului fiind aceea de a crea un cadru legislativ unitar în această materie și de a da libertate gestionarilor în privința modificării raportului contractual. S-a mai arătat că, în condițiile modificării legislative intervenite în cursul procesului și recunoașterea dreptului reclamantului de către pârât, soluția de respingere a acțiunii cu consecința obligării reclamantului să formuleze o nouă cerere cu același obiect în baza noilor prevederi nu reprezintă o soluție rezonabilă de natură a păstra un echilibru just între interesele și drepturile părților.

Împotriva sentinței civile 247/2017 pronunțată la 17 noiembrie 2017 de către Curtea de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanta A. și pârâții Garda Forestieră Brașov și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a arătat, în esență, următoarele:

- în analiza calității procesuale pasive a instituției noastre, instanța de fond trebuia să se raporteze strict la obiectul prezentului dosar, respectiv "judecata termenului de valabilitate al contractului nr. x/10.03.2011 de gestionare a faunei cinegetice din cuprinsul fondului cinegetic nr. 8 Cașolț din județul Sibiu raportat la Actul adițional nr. 5". Or, în condițiile în care Actul adițional nr. x/30.08.2016 a fost încheiat între Garda Forestieră Brașov și A., în baza avizului nr. x/04.08.2016 acordat de MMAP, consideră că în mod neîntemeiat instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Apelor și Pădurilor.

- cesionarea contractului nr. x/10.03.2011 de gestionare a faunei cinegetice din cuprinsul fondului cinegetic nr. 8 Cașolț, s-a realizat ca urmare a voinței exprese a RPL OS Valea Sadului și A., acestea din urmă având cunoștință atât de prevederile contractului de gestionare preluat, cât și de prevederile legale în vigoare incidente cesiunii contractului de gestionare, inclusiv a celor referitoare la durata de valabilitate a contractului de gestionare, respectiv de 10 ani. Instanța de fond a admis parțial acțiunea reclamantei, întemeindu-și neîntemeiat decizia pe argumentul că "în condițiile modificării legislative intervenite în cursul procesului, soluția de respingere a acțiunii cu consecința obligării reclamantului să formuleze o nouă cerere cu același obiect în baza noilor prevederi nu reprezintă o soluție rezonabilă", argument care reprezintă, în sine, o eludare a principiului neretroactivității legii.

- atât procedura prealabilă, cât și cererea de chemare în judecată au fost formulate sub incidența Legii nr. 407/2006, cu modificările și completările ulterioare, forma în vigoare la momentul îndeplinirii procedurii prealabile, respectiv înregistrării cererii de chemare în judecată, formă care nu permitea prelungirea, la cerere, a contractelor de gestionare a fondurilor de vânătoare cu termenul prevăzut la art. 9 alin. (1) din lege, respectiv de la 10 ani la 16 ani. De altfel, însăși instanța de fond a reținut că "este adevărat că la data promovării litigiului, reclamantul nu avea recunoscut legal un astfel de drept".

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, următoarele:

- instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, interpretând și aplicând greșit normele de drept material, mai exact a prevederilor art. 58, alin. (4) din Legea 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic și a pronunțat o hotărâre prin care s-a dispus admiterea cererii, dar a dispus prelungirea contractului cu 6 ani! Ori acest lucru nu s-a cerut, reclamantul solicitând altceva, iar termenul de 6 ani nu este prevăzut nicăieri în Legea 407/2006 a vânătorii și a fondului cinegetic.

- din modificarea Legii 407/2006 la data de 28.07.2017 rezulta că, în cazul contractelor aflate în derulare, cum este și cel în cauză, termenul se poate prelungi cu 16 ani. În acest caz, contractul cu nr. x din 10.03.2011, a cărui beneficiar este reclamantul, se poate prelungi cu 16 ani după expirarea perioadei pentru care este încheiat, respectiv după data de 10.03.2021. Ori reclamantul cere prelungirea contractului cu o perioadă de 16 ani începând cu data de 30.08.2016, din anul 5 de derulare a contractului, dată la care acesta a devenit gestionar. Ori, din economia textului de lege, rezultă că legiuitorul a avut ca reper data încheierii contractelor, iar nu data la care acestea au suferit diverse modificări prin acte adiționale. Contractul a fost asumat de către reclamant. Acesta este cesionar al fondului cinegetic, nu a trecut prin procesul de atribuire, nu este beneficiarul unui nou contract de gestionare, ci se substituie în obligații "vechiului" gestionar în contractul cu nr. x din 10.03.2011.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, următoarele:

- instanța de fond a respins capătul de cerere din acțiunea introductivă de instanță referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de 16 ani, respectiv de la data încheierii actului adițional nr. x/30.08.2016, iar considerentele sentinței nu cuprind nici un motiv care să justifice respingerea acestui petit și nici un argument în favoarea punctului de vedere adoptat de instanță.

- instanța de fond, admițând în parte cererea, a încălcat următoarele dispoziții de drept material: art. 9 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 a vânătorii și protecției fondului cinegetic "(1) La încredințarea gestiunii, administratorul încheie cu gestionarul un contract de gestionare pentru o perioadă de 16 ani." și art. 58 alin. (4) din Legea nr. 407/2006 așa cum a fost el modificat și completat de Legea nr. 184/24.07.2017 " Contractele de gestionare a fondurilor de vânătoare, existente la data intrării în vigoare a prezentei legi rămân valabile până la data încetării raporturilor contractuale sau se pot prelungi, la cerere, cu termenul prevăzut la art. 9 alin (l) din lege".

- numai la momentul încheierii actului adițional nr. x din 30.08.2016 s-a dobândit calitatea de gestionar al fondului de vânătoare nr. 8 Cașolț, astfel încât pentru acest fond contractul s-a născut doar la data menționată în actul adițional, situație în care termenul de 16 ani trebuia să curgă de la data încheierii acordului de voință.

Intimații nu au formulat întâmpinare față de recursurile declarate de părțile adverse.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recurenta-reclamantă A. a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu o acțiune îndreptată împotriva Ministerul Mediului, apelor și pădurilor și a Gărzii Forestiere Brașov solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților să modifice contractul de gestionare a fondului cinegetic nr. 8 Cașolț nr. 6/10.03.2011, înregistrat sub nr. x/10.03.2011, sub aspectul termenului de valabilitate menționând perioada de 16 ani calculată începând cu data încheierii actului adițional nr. x/30.08.2016, respectiv 30.08.2016.

Prima instanță, pentru motivele arătate pe scurt la punctul 2, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții să modifice contractul de gestionare a fondului cinegetic nr. 8 denumit Cașolț nr. 6/10.03.2011, înregistrat sub nr. x/10.03.2011, sub aspectul termenului de valabilitate menționând perioada de 16 ani în loc de 10 ani, respingând în rest cererea. Toate părțile au formulat recurs împotriva soluției pronunțate.

Primul motiv de recurs invocat de recurenta Garda Forestieră Brașov este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., susținându-se că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, interpretând și aplicând greșit normele de drept material, mai exact a prevederilor art. 58, alin. (4) din Legea 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic și a pronunțat o hotărâre prin care s-a dispus admiterea cererii, dar a dispus prelungirea contractului cu 6 ani, lucru ce nu s-a cerut, reclamantul solicitând altceva, iar termenul de 6 ani nu este prevăzut nicăieri în Legea 407/2006 a vânătorii și a fondului cinegetic.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 4 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când "instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești".

Prin această sintagmă se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească.

Acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuții constituționale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorități statale. Altfel spus, excesul de putere atinge principiul separației puterilor în stat.

Instanța săvârșește un exces de putere în una din următoarele forme: îndeplinește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face; consfințește, cu valoare legală, texte abrogate; contestă puterea legală a unor texte; aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare; se pronunță pe cale de dispoziții generale.

Or, în cauza de față se constată că prima instanță a obligat pârâții să modifice un contract de gestionare a fondului cinegetic sub aspectul termenului de valabilitate. Potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată, fără a analiza fondul raportului juridic dedus judecății, că prima instanță a pronunțat o hotărâre în limitele atribuțiilor puterii judecătorești, motivul de recurs invocat fiind nefondat.

Cel de al doilea motiv de recurs, invocat de ambele recurente, este prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive sunt incidente, după cum vom arăta în continuare. Astfel, prin sentința nr. 78/11.04.2016 a Curții de Apel Alba Iulia a fost admisă acțiunea reclamanților Regia Publică Locală Ocolul Silvic Valea Sadului și A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor și Garda Forestieră Brașov, fiind obligat pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor să avizeze cesiunea contractului și să încheie act adițional cu reclamantele la contractul de gestionare a faunei cinegetice din fondul de vânătoare nr. 8 Cașolț, jud. Sibiu nr. 6/10.03.2011 prin care să fie înlocuit gestionarul inițial Regia Publică Locală Ocolul Silvic Valea Sadului RA cu gestionarul cesionar A..

În executarea acestei sentințe, a fost încheiat actul adițional nr. x din 30.08.2016 la contractul de gestionare a faunei cinegetice din fondul de vânătoare nr. 8 Cașolț, jud. Sibiu nr. 6/10.03.2011.

Potrivit dispozițiilor art. 9 din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, forma în vigoare la momentul încheierii contractului de gestionare a faunei cinegetice:

"(1) La încredințarea gestiunii, administratorul încheie cu gestionarul un contract de gestionare pentru 10 ani.

(2) Gestionarul este obligat să plătească tariful de gestionare anual, în două tranșe egale, prima până la data de 30 noiembrie a anului în curs și a doua până la data de 15 mai a anului următor.

(3) Tariful de gestionare prevăzut la alin. (2) nu este purtător de TVA și se calculează pentru sezonul de vânătoare 15 mai anul curent - 14 mai anul viitor.

(4) Plata tarifului de gestionare pentru situațiile în care contractul de gestionare încetează în cursul sezonului de vânătoare se face proporțional cu numărul de zile calendaristice din sezonul de vânătoare în care fiecare gestionar are în gestiune fauna cinegetică, independent de nivelul realizării cotelor de recoltă, după cum urmează:

a) pentru perioada cuprinsă între începutul sezonului de vânătoare și data predării-preluării gestiunii faunei cinegetice din fondul cinegetic în cauză se achită de către gestionarul titular al contractului de gestionare care a încetat;

b) pentru perioada cuprinsă între data predării-preluării gestiunii faunei cinegetice din fondul cinegetic în cauză și sfârșitul sezonului de vânătoare se achită de către gestionarul titular al noului contract de gestionare.

(5) Gestionarii care au în gestiune fonduri cinegetice pot face, de comun acord, schimb de gestiuni, cu avizul administratorului fondului cinegetic național. Schimbul se realizează cu păstrarea clauzelor cuprinse în contractele inițiale, modificându-se doar titularii de contracte prin acte adiționale încheiate între administrator și gestionarii în cauză."

Principiul neretroactivității legii noi este regula de drept potrivit căreia trecutul scapă, în principiu, acțiunii legii noi sau, altfel spus, legea nouă nu se aplică situațiilor juridice anterior constituite, modificate sau stinse și nici efectelor produse de asemenea situații juridice, dacă aceasta au fost realizate înainte de intrarea în vigoare a legii noi.

Principiul aplicării imediate a legii noi este, în schimb, regula de drept conform căreia legea noua se aplică, în principiu, tuturor situațiilor juridice născute, modificate sau stinse după intrarea sa în vigoare, situațiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum și efectelor viitoare ale situațiilor juridice anterior născute sau modificate.

Așa fiind, contractul de gestionare a faunei cinegetice din fondul de vânătoare nr. 8 Cașolț, jud. Sibiu nr. 6/10.03.2011 a fost încheiat pentru un termen de 10 ani, iar schimbarea gestionarului prin actul adițional nr. x din 30.08.2016 s-a realizat cu păstrarea clauzelor cuprinse în contractul inițial, adică cu respectarea termenului contractual de 10 ani, în condițiile legii și ale art. II din actul adițional.

Nu se poate susține că, de vreme ce la momentul încheierii actului adițional (30.08.2016) Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 fusese modificată și prevedea la art. 9 alin. (1) că la încredințarea gestiunii, administratorul încheie cu gestionarul un contract de gestionare pentru 16 ani, acest termen trebuie aplicat și situației de față, întrucât actul adițional nr. x din 30.08.2016 vizează contractul de gestionare a faunei cinegetice din fondul de vânătoare nr. 8 Cașolț, jud. Sibiu nr. 6/10.03.2011, întocmit cu respectarea legii în vigoare la momentul încheierii sale.

Termenul de 16 ani, pretins de recurenta reclamantă, se aplica doar contractelor de gestiune încheiate după modificarea Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006.

În aceste condiții, nici la data formulării cererii către Garda Forestieră Brașov, 28.09.2016 și nici la data formulării cererii de chemare în judecată, 13.04.2017, nu exista un temei de drept pentru modificarea termenului de valabilitate al contractului de gestiune de la 10 la 16 ani, cum a pretins recurenta reclamantă. Astfel că, refuzul exprimat de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor și Garda Forestieră Brașov prin adresa nr. x/4.11.2016, ce se impune a fi cenzurat de instanța de contencios administrativ, apare ca fiind justificat.

La data de 28 iulie 2017, intră în vigoare Legea nr. 184/2017 pentru modificarea Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, prin care la articolul 9, după alin. (1) se introduce un nou alineat, alin. (1

1

), cu următorul cuprins:

"Prevederile alin. (1) se aplică și gestionarilor cu contracte de gestionare în derulare, cu acordul acestora." iar la articolul 58, alin. (4) se modifică și va avea următorul cuprins:

"Contractele de gestionare a fondurilor de vânătoare, existente la data intrării în vigoare a prezentei legi, rămân valabile până la data încetării raporturilor contractuale sau se pot prelungi, la cerere, cu termenul prevăzut la art. 9 alin. (1) din lege."

Potrivit acestor dispoziții legale, contractul de gestionare a faunei cinegetice din fondul de vânătoare nr. 8 Cașolț, jud. Sibiu nr. 6/10.03.2011, preluat de recurenta reclamantă A., fiind în derulare la 28 iulie 2017, ar putea fi prelungit la cerere, în condițiile legii, cu termenul de 16 ani.

Însă, recurenta reclamantă nu a făcut în fața primei instanțe o modificare a cererii de chemare în judecată în sensul noilor dispoziții legale, astfel încât prima instanță în mod greșit a admis în parte acțiunea majorând termenul contractual cu 6 ani. Criticile recurentelor vizând aplicarea greșită a dispozițiilor legale fiind fondate.

Sub aspectul lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, instanța de fond a procedat corect respingând această excepție, deoarece semnatar al contractului nr. x/10.03.2011 de gestionare a faunei cinegetice din cuprinsul fondului cinegetic nr. 8 Cașolț, județul Sibiu, este și acest minister, sub titulatura sa de la acea dată, astfel că justifică o calitate procesuală în cauză.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost amplu motivată și nu există o contradicție între considerente sau între considerente și dispozitiv, prima instanță motivând în sensul admiterii în parte a acțiunii, considerentele reținute în fundamentarea soluției pronunțate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut.

Susținerile recurentei în sensul că, instanța de fond a respins capătul de cerere din acțiunea introductivă de instanță referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de 16 ani, respectiv de la data încheierii actului adițional nr. x/30.08.2016, iar considerentele sentinței nu cuprind nici un motiv care să justifice respingerea acestui petit și nici un argument în favoarea punctului de vedere adoptat de instanță, sunt nefondate întrucât instanța de fond a arătat explicit că nu împărtășește interpretarea reclamantei, reținând că recurenta reclamantă a preluat contractul cu respectarea tuturor clauzelor contractuale, schimbarea gestionarului prin actul adițional neavând influență asupra termenului de valabilitate al contractului.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta A. susține că numai la momentul încheierii actului adițional nr. x din 30.08.2016 a dobândit calitatea de gestionar al fondului de vânătoare nr. 8 Cașolț, astfel încât pentru acest fond contractul s-a născut doar la data menționată în actul adițional, situație în care termenul de 16 ani trebuia să curgă de la data încheierii acordului de voință, invocând încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 a vânătorii și protecției fondului cinegetic "(1) La încredințarea gestiunii, administratorul încheie cu gestionarul un contract de gestionare pentru o perioadă de 16 ani." și art. 58 alin. (4) din Legea nr. 407/2006 așa cum a fost el modificat și completat de Legea nr. 184/24.07.2017.

Or, pentru considerentele arătate pe larg la analiza recursurilor formulate de pârâte, Înalta Curte constată nefondate aceste critici.

Pe de altă parte, nimic nu o împiedică pe recurenta reclamantă să formuleze o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 58 alin. (4) din Legea nr. 407/2006.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor și Garda Forestieră Brașov împotriva sentinței nr. 247 din 17 noiembrie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare: va respinge acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată, menținând restul dispozițiilor sentinței recurate cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor. Se va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor și Garda Forestieră Brașov împotriva sentinței nr. 247 din 17 noiembrie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, în rejudecare:

Respinge acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor și Garda Forestieră Brașov, ca neîntemeiată.

Menține restul dispozițiilor sentinței recurate cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 247 din 17 noiembrie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2020.