ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2587/2020

Ședința publică din data de 17 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 05 iulie 2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele Societatea A. S.R.L. și Societatea B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, au solicitat:

(i) obligarea pârâtului să efectueze recepția Rapoartelor menționate în Caietul de Sarcini aferente Contractului Nr. 344/2011, în lumina respectării prevederilor art. 11 din Contract;

(ii) obligarea pârâtului să dispună aprobarea Rapoartelor Intermediare (aferente fiecărei etape a Proiectului în parte);

(iii) obligarea pârâtului să dispună aprobarea Raportului Final, conform prevederilor art. 7 din Caietul de Sarcini și, pe cale de consecință, (iv) obligarea pârâtului la plata facturilor emise în baza prevederilor contractuale și având la baza Rapoartele menționate și identificate în cuprinsul Caietului de Sarcini, prin raportare la îndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor trasate în sarcina Prestatorului conform prevederilor contractuale, respectiv a sumei de 1.914.553,17 RON, reprezentând 980.737,69 RON debit principal + 933.815,48 RON penalități aferente;

(v) obligarea pârâtului la restituirea către Prestator a Garanției de bună execuție, reținută în baza prevederilor art. 8 din Contract, prin raportare la îndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor asumate prin prezentul contract și la expirarea duratei de execuție a contractului;

(vi) obligarea pârâtului la achitarea tuturor cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul dosar.

1.2. Prin încheierea din 10 ianuarie 2017, instanța de fond a constatat că, în cauză, calitatea de pârât revine Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în raport de modificările legislative intervenite prin O.U.G. nr. 1/2017.

Prin sentința civilă nr. 244 din 01 februarie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepția decăderii pârâtului din dreptul de a invoca tardivitatea plângerii prealabile și, în consecință, a respins excepția inadmisibilității cererii pentru tardivitatea plângerii prealabile;

- a respins excepția decăderii pârâtului din dreptul de a invoca excepția tardivității cererii de chemare în judecată;

- a admis excepția tardivității introducerii cererii în contencios administrativ, invocată de pârât;

- a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele Societatea A. S.R.L. și Societatea B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, ca tardiv formulată.

Împotriva sentinței civile nr. 244 din 01 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamantele Societatea A. S.R.L. și Societatea B. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței recurate.

În motivarea recursului, reclamantele au contestat soluția de respingere a acțiunii, ca tardiv formulată, susținând că în mod incorect a apreciat instanța de fond că termenul de decădere a început să curgă la expirarea celor 15 zile prevăzute de art. 25 din contract, calculate de la primirea de către intimatul-pârât a somației nr. x/30.04.2014.

Recurentele-reclamante au învederat că nu au stat în pasivitate și au urmărit soluționarea diferendului pe cale amiabilă și că, în urma întâlnirilor cu reprezentanții pârâtului, aceștia nu au exprimat un refuz la plată a facturilor emise și nici nu au comunicat eventuale neconformități ale acestora. Dovada acceptării la plată a facturilor rezultă și din minuta din 26.09.2016, reprezentanții intimatului-pârât dorind identificarea unor pârghii legale pentru a putea face acceptanța unor servicii prestate cu trei ani în urmă.

Reiterând, cronologic, lista scrisorilor/solicitărilor/notificărilor transmise către intimatul-pârât, recurentele au susținut că, ulterior somației din 30.04.2017, nu au stat în pasivitate și au transmis intimatului numeroase adrese și notificări, astfel încât, în raport de dispozițiile art. 11 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu prevederile art. 2537 C. civ., termenul de prescripție a fost întrerupt.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 30 martie 2018, intimatul-pârât Ministerul Fondurilor Europene (fost Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, conform modificărilor legislative intervenite conform O.U.G. nr. 1/2018), reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantele Societatea A. S.R.L. și Societatea B. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentele-reclamante nu au prezentat niciun motiv de nelegalitate care să se circumscrie acestui text de lege, respectiv nu au prezentat argumente privitoare la lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea ori la prezentarea unor considerente contradictorii ori străine de natura cauzei.

De altfel, Înalta Curte constată că prima instanță a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința recurată cuprinzând argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părți, precum și elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut că cererea cu soluționarea căreia a fost învestit a fost depusă cu depășirea termenului prevăzut de lege. În realitate, nemulțumirile recurentelor-reclamante privesc modalitatea în care instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispozițiile contractuale și corespondența purtată de părți, critici care se circumscriu motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Prin motivele recursului declarat în cauză, recurentele-reclamante au susținut, în esență, că în cauză a operat întreruperea termenului de prescripție a introducerii cererii de chemare în judecată, prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca urmare a formulării, în cadrul termenului, a unor cereri/solicitări/notificări adresate intimatului-pârât.

Motivele de nelegalitate invocate de reclamante sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Pentru a răspunde criticilor formulate de recurentele-reclamante, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 25 din Contractul de prestări servicii nr. x/19.12.2011, intitulat "Soluționarea litigiilor", potrivit cărora:

"(1) Părțile contractante vor depune toate eforturile pentru a rezolva pe cale amiabila orice neînțelegere sau dispută care se poate ivi între ei în cadrul sau în legătură cu îndeplinirea contractului, în termen de 15 zile lucrătoare.

(2) Părțile contractante se vor notifica reciproc în scris asupra pozițiilor adoptate, precum și cu privire la soluțiile propuse pentru rezolvarea disputei respective. În cazul în care vor considera necesar, părțile se pot întâlni în scopul soluționării disputei. Fiecare parte are obligația de a răspunde în termen de 3 zile de la cererea transmisă de cealaltă parte referitor la soluționarea pe cale amiabilă a disputei, dar fără a depăși termenul de 15 zile. (3) Dacă, după 15 zile de la începerea acestor tratative, Achizitorul și Prestatorul nu reușesc să rezolve în mod amiabil o divergență contractuală, fiecare poate solicita ca disputa să se soluționeze de către instanțele competente românești."

Înalta Curte reține că la dosarul cauzei a fost depusă de către recurentele-reclamante somația de plată nr. x/30.04.2014, înregistrată de autoritatea finanțatoare sub nr. x/30.04.2014, prin care s-a solicitat intimatului-pârât achitarea sumelor reprezentând contravaloarea serviciilor restante, în termen de 15 zile de la data primirii somației. Ulterior comunicării acestei somații, recurentele-reclamante au susținut că au încercat soluționarea diferendului contractual pe cale amiabilă, prin comunicarea către intimatul-pârât a unor facturi, adrese și solicitări de întâlnire, demersuri de natură a întrerupe termenul de prescripție prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru formularea cererii de chemare în judecată.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare la data emiterii și comunicării somației de plată, dar și la data introducerii acțiunii):

"(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: (...) e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative. (2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.. (5) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripție, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere."

În raport de textul de lege anterior citat și de dispozițiile contractului de prestări servicii, Înalta Curte reține că, în speța de față, cererea de chemare în judecată trebuia introdusă de recurentele-reclamante într-un termen de 6 luni, dar nu mai mare de un an, calculat de la data împlinirii celor 15 zile scurse de la data comunicării către intimatul-pârât a somației de plată nr. x/30.04.2014, înregistrată de acesta sub nr. x/30.04.2014, respectiv de la data de 18.05.2014. Somația de plată reprezintă, conform dispozițiilor contractuale, actul de începere a tratativelor de soluționare amiabilă a divergențelor și nu a fost urmată de un răspuns din partea intimatului-pârât, astfel încât, la expirarea celor 15 zile scurse de la data comunicării somației, recurentele-reclamante erau în drept să se adreseze instanțelor de judecată, în principal, cu respectarea termenului de 6 luni, iar în subsidiar, a termenului maxim de un an.

Înalta Curte nu poate reține apărările reclamantelor, referitoare la faptul că, ulterior comunicării somației de plată, nu au stat în pasivitate și că au întreprins demersuri de recuperare pe cale amiabilă a creanțelor contractuale, întrucât cauzele întreruptive de prescripție afectează doar termenul reglementat de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nu și termenul de decădere prevăzut de alin. (2) al aceluiași articol, astfel cum prevăd și dispozițiile art. 2548 din C. civ.. Înalta Curte constată că, deși termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este un termen de prescripție, eventualele cauze de suspendare sau de întrerupere a acestuia nu pot avea ca efect depășirea termenului de decădere de un an, acest din urmă termen fiind menit să asigure securitatea și stabilitatea raporturilor juridice.

În consecință, în ipoteza în care s-ar aprecia că demersurile efectuate de reclamante după data comunicării somației nr. x/30.04.2014 reprezintă acte de întrerupere ale termenului de prescripție, acestea nu au ca efect prelungirea termenului de introducere a acțiunii peste termenul maxim de un an, termen de decădere prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Concluzionând, Înalta Curte constată că termenul de formulare a cererii de chemare în judecată s-a împlinit la data de 18.05.2015, în raport de prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței de judecată la data de 05.07.2016, cu evidenta depășire a termenului maxim prevăzut de lege, astfel încât soluția instanței de fond este legală, urmând a fi menținută.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantele Societatea A. S.R.L. și Societatea B. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantele Societatea A. S.R.L. și Societatea B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 244 din 01 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2020.