ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2324/2020

Ședința publică din data de 04 iunie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 06 martie 2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, a solicitat anularea, în parte, a Anexei nr. 1 la Decizia nr. 1252/27.07.2016 emisă de Președintele Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Gazelor Naturale, în ceea ce privește poziția 48 din listă, unde este nominalizată A. S.A., cu stocul minim pentru clienți noncasnici în cuantum de 521.315,923 MWh.

Prin sentința civilă nr. 3429 din 03 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au fost respinse excepția tardivității și excepția lipsei de interes a acțiunii, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei și s-a dispus anularea, în parte, a Anexei nr. 1 la Decizia nr. 1252/27.07.2016, respectiv poziția 48, în ceea ce privește stabilirea în sarcina reclamantei a obligației de constituire a stocului minim de gaze naturale.

Împotriva sentinței civile 3429 din 03 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât și pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei.

3.1 Reclamanta A. S.A. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând:

- înlăturarea considerentelor pentru care instanța de fond a respins excepția tardivității cererii de chemare în judecată și înlocuirea acestora cu cele detaliate prin prezenta cerere de recurs, cu menținerea soluției de respingere a excepției tardivității acțiunii;

- înlăturarea parțială a considerentelor pentru care instanța de fond a admis cererea de chemare în judecată și înlocuirea acestora cu cele detaliate prin cererea de recurs, cu menținerea soluției de anulare, în parte, a Anexei nr. 1 la Decizia nr. x.07.2016, emisă de pârâtă, respectiv poziția 48, în ceea ce privește stabilirea în sarcina reclamantei a obligației de constituire a stocului minim de gaze naturale.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă a formulat, în esență, următoarele critici:

Contrar celor reținute de prima instanță în considerentele sentinței, Decizia nr. 1252/2016 și Anexa nr. 1 la decizie, constituie un act administrativ normativ, care poate fi atacat în condițiile reglementate de Legea nr. 554/2004.

Decizia nr. 1252/2016 a fost emisă în temeiul Ordinului nr. 35/2016 și al Metodologiei aferente, aceasta cuprinzând toți subiecții de drept cărora li se adresează Ordinul nr. 35/2016 (cele 71 de societăți nominalizate în Anexa nr. 1 la decizie).

ANRE nu a comunicat Decizia nr. 1252/2016 fiecărui subiect de drept în parte ci a publicat decizia pe site-ul propriu, în temeiul art. 5 alin. (1) din Ordinul nr. 35/2016, decizia fiind astfel opozabilă tuturor subiecților de drept cărora li se adresează, respectiv titularilor de licențe de furnizare a gazelor naturale care au în portofoliu clienți finali.

Fiind un act administrativ normativ, Decizia nr. 1252/2016 se atacă în condițiile Legii nr. 554/2004, respectiv, acțiunea în justiție poate fi promovată oricând, conform prevederilor art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care, se impunea respingerea excepției tardivității acțiunii.

Contrar celor reținute de instanța de fond în considerentele pentru care a admis cererea de chemare în judecată, A. S.A. nu are clienți finali în portofoliul propriu, motiv pentru care nominalizarea societății în Anexa nr. 1 a Deciziei nr. 1252/2016 încalcă prevederile Legii nr. 123/2012, ale Ordinului nr. 35/2016 și Metodologiei aferente ordinului, și ale Legii nr. 24/2000 (art. 3 alin. (1), art. 77, art. 78 și art. 81).

Având în vedere prevederile legale menționate mai sus, locurile proprii de consum ale A. S.A. nu dețin calitatea de consumatori/clienți finali de gaze naturale, neîncadrandu-se în definițiile oferite acestei noțiuni la nivel național și la nivel european.

Prima instanță a reținut în mod nelegal faptul că centrala de la Brazi (loc propriu de consum al A. S.A.) nu este client final, însă este client noncasnic, în condițiile în care centrala Brazi nu se încadrează în definiția expresă a "clientului final", ce presupune în mod obligatoriu cumpărarea de gaze naturale.

De asemenea, în mod greșit instanța de fond a considerat că A. S.A. are o dublă calitate, prin raportare la calitatea de titular de acord petrolier și de producător de gaze naturale (deținător de licență de furnizare gaze) și, în același timp, de consumator/client final.

O astfel de interpretare nu poate fi reținută, având în vedere că potrivit art. 145 alin. (5) din Legea nr. 123/2012, "clienții finali nu au dreptul să vândă gazele naturale", iar comercializarea gazelor naturale produse apare ca o consecință firească a activității desfășurate de producătorii de gaze naturale, deținători de licență de furnizare a gazelor.

3.2. Recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitându-se casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

În dezvoltarea acestor motive de casare, recurenta-pârâtă a formulat, în esență, următoarele critici:

În ceea ce privește soluția de respingere a excepției tardivității acțiunii, instanța de fond a ignorat și a dat o interpretare proprie dispozițiilor legale incidente.

În speță, sunt aplicabile prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, ceea ce conduce la tardivitatea introducerii cererii de chemare în judecată, deoarece reclamanta a contestat decizia la mult timp după publicarea acesteia, mai exact după 8 luni.

Nu există nicio dispoziție legală care să impună unei autorități modalitatea de aducere la cunoștință a actului, nefăcându-se distincție între actele normative și individuale în ceea ce privește acest aspect. Mai mult decât atât, împrejurarea că un act administrativ a fost publicat în Monitorul Oficial sau pe pagina de internet a ANRE, conduce la concluzia că actul în sine a fost adus la cunoștință tuturor, inclusiv persoanelor interesate.

Totodată, interpretarea dată de către prima instanță prevederilor art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, este în contradicție și cu Decizia nr. 136/2915 a Curții Constituționale.

Pe de altă parte, este evident că reclamanta a luat cunoștință la timp de actul contestat și și-a îndeplinit obligația până la 31 octombrie 2017. Mai mult, obligația prevăzută de această decizie a fost publicată pe site încă din aprilie 2017, când s-a publicat lista inițială, iar reclamanta a transmis în baza acesteia, mai multe adrese către ANRE.

Contestarea deciziei în luna aprilie 2017, la mult timp după îndeplinirea obligației, conduce la lipsa de interes a acțiunii, în condițiile în care la data contestării, obligația reclamantei nu mai subzista.

Pe fondul cauzei, în mod greșit prima instanță a reținut că din conținutul deciziei atacate nu reiese care sunt clienții finali al reclamantei.

ANRE se află în imposibilitatea de a da publicității lista clienților finali pentru fiecare furnizor, deoarece ar încălca clauzele de confidențialitate instituite prin Legea nr. 123/2012. Furnizorii transmit către ANRE lista cantităților de gaze naturale aferente clienților însă această listă nu poate fi publicată de ANRE, publicându-se numai cantitățile de gaze.

Motivarea judecătorului fondului potrivit căreia în conținutul deciziei contestate și nici în Metodologia aferentă, nu se fac referiri la protejarea concurenței pe piața gazelor naturale este lacunară și greșită, ANRE având obligația de monitorizare a concurenței, în scopul de a nu se denatura piața gazelor naturale și a energiei electrice.

Aserțiunile reclamantei potrivit cărora aceasta nu are calitatea de consumator, sunt neîntemeiate, relevante în acest sens fiind și considerentele deciziei nr. 482/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2006, cauză în care, la fel în prezentul litigiu, s-a susținut că A. S.A. și sucursalele acesteia nu au calitatea de consumatori.

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, ca nefondat, reiterând, în principal, apărările formulate pe parcursul judecării cauzei în primă instanță.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 28 noiembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 04 iunie 2020, față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate de către ambele părți în proces, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, se constată că, deși la dosar au fost înregistrate două cereri de recurs distincte, întrucât în cuprinsul acestora sunt formulate critici care vizează aceleași dispoziții ale sentinței recurate, instanța de control judiciar va analiza în mod unitar motivele de casare invocate de către recurente.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt neîntemeiate.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond satisface cerințele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele sentinței regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței cu privire la soluția pronunțată, fiind examinate, efectiv, aspectele esențiale invocate de părți.

În contextul arătat, faptul că prima instanță nu a analizat fiecare susținere formulată de pârâtă sau a grupat aceste apărări pentru a răspunde prin considerente comune, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Instanța de control judiciar apreciază că motivarea clară și accesibilă a primei instanțe răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunțată în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, pronunțată în cauza Albina contra României).

În aceste condiții, împrejurarea că recurenta-pârâtă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat.

În ceea ce privește soluția primei instanțe, de respingere a excepției tardivității acțiunii, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către ambele recurente, este nefondat.

Pentru a răspunde criticilor formulate de reclamantă în recurs, ce vizează considerentele pentru care instanța de fond a respins excepția tardivității acțiunii, instanța de control judiciar este chemată să lămurească natura juridică a actului administrativ contestat în fața primei instanțe, și în mod subsecvent, să determine care sunt dispozițiile legale ce reglementează termenul înăuntrul căruia poate fi contestat actul în litigiu.

Obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie anularea parțială a Anexei nr. 1 la Decizia nr. 1252/27.07.2016, emisă de președintele Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, cu referire la poziția 48 din listă, unde este nominalizata A. S.A., cu stocul minim pentru clienți noncasnici în cuantum de 521.315,923 MWh.

Examinând conținutul Deciziei nr. 1252/27.07.2016, se observă, că aceasta stabilește în mod expres sfera destinatarilor actului administrativ, precum și obligația instituită în sarcina acestora, fiind aplicabilă exclusiv furnizorilor de gaze naturale, respectiv unui număr de 78 de operatori, identificați în concret în Anexa nr. 1 la decizie.

Rezultă că, în speță, contrar susținerilor recurentei-reclamante, decizia contestată are natura unui act administrativ cu caracter individual, deoarece este emis de o autoritate publică în scopul executării în concret a legii și produce efecte juridice prin stabilirea unei obligații concrete în sarcina unor subiecte de drept identificate în conținutul deciziei.

În consecință, regimul juridic al contestării acestui act administrativ este reglementat de dispozițiile O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, care la art. 5 alin. (7) prevede că "Ordinele și deciziile emise de președinte în exercitarea atribuțiilor sale pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel București, în termen de 30 de zile de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, respectiv de la data la care au fost notificate părților interesate".

Înalta Curte reține că Legea nr. 554/2004 este norma generală în materia dreptului administrativ, prevederile sale aplicându-se ori de câte ori nu există o normă specială care să cuprindă reglementări derogatorii. Or, în cazul actelor emise de președintele Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei în exercitarea atribuțiilor sale, există o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, reprezentată de O.U.G. nr. 33/2007, care la art. 5 alin. (7) prevede pentru atacarea acestor acte administrative un termen de 30 de zile de la data publicării lor în Monitorul Oficial, respectiv de la data la care au fost notificate părților interesate.

Prin Decizia nr. 136 din 10 martie 2015, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, prin care se stabilește un termen pentru atacarea în contencios administrativ a actelor administrative cu caracter normativ emise de președintele Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei în exercitarea atribuțiilor sale, sunt neconstituționale, însă această ipoteză nu se regăsește în speță, decizia contestată fiind un act administrativ cu caracter individual.

Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentei-pârâte potrivit căreia legiuitorul nu stabilește în mod expres care este modalitatea de aducere la cunoștință a deciziei emise de președintele Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, în opinia recurentei acest atribut fiind lăsat la latitudinea ANRE, care prin art. 5 din Ordinul nr. 35/2016, a stabilit că decizia se publică pe pagina sa de internet.

În dezacord cu susținerile recurentei-pârâte, modalitatea de comunicare a deciziei emise de președintele Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, prin publicarea pe pagina de internet a autorității emitente, nu are aptitudinea de a asigura certitudinea cunoașterii conținutului actului administrativ de către destinatarul său, fiind astfel necesară notificarea individuală a operatorilor economici individualizați în listă.

Interpretarea normei administrative prevăzute la art. 5 din Ordinul nr. 35/2016, în sensul atribuit de recurenta-pârâtă, lipsește de efecte juridice prevederea cu forță juridică superioară cuprinsă în art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, care stabilește fără echivoc că decizia emisă de președintele Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei poate fi atacată în termen de 30 de zile de la notificarea părții interesate.

Cum în cauză, nu s-a probat că Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei și-a îndeplinit obligația de notificare a Deciziei nr. 1252/27.07.2016 către reclamantă, prima instanță a reținut în mod corect faptul că nu a fost depășit termenul de 30 de zile prevăzut pentru atacarea deciziei la instanța de contencios administrativ, și pe cale de consecință, a respins excepția tardivității acțiunii.

Împrejurarea că reclamanta și-a îndeplinit obligația de a constitui stocul minim de gaze naturale, instituită prin decizia contestată, nu este de natură a conduce la o concluzie contrară celei reținute anterior, întrucât incertitudinea momentului de la care începe să curgă termenul de 30 de zile pentru introducerea acțiunii în contencios administrativ, în raport de data notificării, constituie un obstacol în exercitarea dreptului de acces la instanță.

În ceea ce privește soluția primei instanțe, de respingere a excepției lipsei de interes a acțiunii, critica recurentei-pârâte, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondată.

Decizia nr. 1252/27.07.2016, emisă în temeiul Ordinului nr. 35/2016 și a Metodologiei aferente privind determinarea anuală a nivelului stocului minim de gaze naturale pentru titularii licențelor de furnizare a gazelor naturale, prevede că stocul minim de gaze naturale pentru titularii licențelor de furnizare a gazelor naturale se constituie până la data de 31 octombrie 2016 și se menține până la 31 octombrie 2017, dată la care se constituie un nou stoc minim de gaze de către societățile care îndeplinesc toate criteriile stabilite prin ordinul menționat.

În consecință, decizia contestată nu și-a produs efectele la data de 31 octombrie 2016, obligația societăților vizate de decizie subzistând și fiind monitorizată de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei până la data de 31 octombrie 2017.

În contextul arătat, în mod judicios instanța de fond a reținut că reclamanta justifică un interes actual în anularea parțială a deciziei, generat de subzistența obligației de menținere a stocului minim de gaze naturale, fiind astfel neîntemeiată excepția lipsei de interes a acțiunii.

Referitor la soluția primei instanțe, de anulare, în parte, a Anexei nr. 1 la Decizia nr. 1252/27.07.2016, respectiv poziția 48, în ceea ce privește stabilirea, în sarcina reclamantei a obligației de constituire a stocului minim de gaze naturale, analizând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către ambele recurente, se constată că sunt fondate criticile formulate de pârâtă, pentru considerentele ce succed.

Înalta Curte reține că sunt întemeiate susținerile recurentei-pârâte vizând aprecierea primei instanțe referitoare la nemotivarea deciziei contestate, în sensul că din conținutul acesteia nu rezultă care sunt clienții finali ai reclamantei sau din ce categorie fac parte acești clienți (persoane fizice sau juridice).

Potrivit dispozițiilor art. 3 din Ordinul ANRE nr. 35/2016, stocul minim de gaze naturale se stabilește în baza cantităților de gaze și se exprimă în MWh, sens în care, în conținutul Anexei nr. 1 la decizia contestată sunt indicate, în coloane distincte, cantitățile de gaze pentru clienții casnici și cele pentru consumatorii noncasnici, ceea ce înseamnă cantitățile de gaze pentru persoanele fizice și pentru persoanele juridice.

Totodată, conform prevederilor art. 6 din Metodologia privind determinarea anuală a nivelului stocului minim de gaze naturale pentru titularii licențelor de furnizare a gazelor naturale, aprobată prin Ordinul nr. 35/2016, fiecare furnizor care a înregistrat încetarea unor contracte în derulare sau a încheiat contracte noi de furnizare cu clienții finali, în speță, A., are obligația de a comunica Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, în varianta electronică și sub semnătură privată, cantitatea de gaze pe care urmează să o furnizeze, pe categoriile de clienți casnici și noncasnici (persoane fizice și juridice), în vederea ajustării nivelului stocului minim pe care acest furnizor are obligația să îl constituie.

În consecință, potrivit Metodologiei aferente care a stat la baza emiterii deciziei atacate, în conținutul acesteia nu există obligația enumerării clienților finali, ci numai a indicării cantităților de gaze naturale aferente clienților, pe tipuri de consumatori, aceste date regăsindu-se în cuprinsul Anexei nr. 1 la decizie.

Înalta Curte nu împărtășește opinia exprimată de judecătorul fondului potrivit căreia Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei nu are atribuții în ceea ce privește depistarea și sancționarea comportamentelor anticoncurențiale, nefiind astfel abilitată să emită acte administrative în vederea corectării unor distorsiuni ale concurenței pe piața gazelor naturale.

Potrivit dispozițiilor art. 9 coroborate cu art. 10 lit. b) și ț) din O.U.G. nr. 33/2007, Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei exercită atribuția de control asupra piețelor de gaze naturale și de energie, pentru a preîntâmpina abuzul de poziție dominantă și asigurarea unor piețe concurențiale, precum și atribuția de a lua măsuri pentru promovarea unei concurențe efective și asigurarea unei funcționări corespunzătoare a piețelor.

În contextul evidențiat, Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei are atât atributul, cât și obligația de a sesiza și a colabora cu Consiliul Concurenței, precum și de a urmări practicile neconcurențiale de pe piața gazelor naturale sau a energiei electrice.

Revenind la chestiunea de drept supusă dezlegării în speță, respectiv de a stabili dacă pentru centrala electrică Brazi, reclamanta are sau nu obligația de a constitui stocul minim de gaze naturale, se constată că potrivit art. 2 din Ordinul ANRE nr. 35/2016, titularii licențelor de furnizare a gazelor naturale au obligația de a constitui în depozitele de înmagazinare subterană un stoc minim de gaze naturale, în fiecare an "n", până la data de 31 octombrie inclusiv.

Obligația de a constitui un stoc minim de gaze naturale de către furnizori a fost prevăzută, inițial, în Legea gazelor nr. 351/2004 și ulterior, în Legea energiei electrice nr. 123/2012, cu scopul de a se preîntâmpina probleme ce se pot ivi în alimentarea cu gaze naturale în perioada de iarnă, din cauza consumului foarte ridicat.

În cauză, este necontestat că reclamanta este titular de acord petrolier însă deține inclusiv licență de furnizare acordată de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, precum și licență de producător de energie electrică, principala critică a reclamantei fiind aceea că sucursalele/locurile proprii de consum ale A. S.A. nu dețin calitatea de consumatori de gaze naturale.

Din actele și lucrărilor dosarului rezultă că centrala Brazi deține licență de producător de energie electrică, reținându-se că stocul minim de gaze naturale este necesar a fi constituit pentru toate entitățile cărora reclamanta le furnizează gaze, inclusiv pentru sucursalele acesteia, având în vedere că sucursalele cumpără gaze naturale de la A. S.A., în temeiul unor relații contractuale.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, în condițiile în care sucursalele utilizează gaze naturale livrate de A. și la rândul lor, aceste sucursale produc energie electrică, în mod evident sucursalele au calitatea de consumatori.

Un argument suplimentar în sprijinul acestei concluzii îl constituie faptul că în cazul în care pentru sucursalele A. S.A. nu ar exista obligația de constituire a stocului minim de gaze naturale, această exceptare ar fi fost prevăzută în legislația secundară, ipoteză care nu se regăsește în speță.

Referitor la statutul sucursalelor A. S.A., respectiv acela de consumator, în cauză sunt relevante și considerentele deciziei nr. 482 din 07 februarie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2006, în cuprinsul cărora s-au reținut următoarele: "Obligația de livrare a gazelor naturale în amestec revine tuturor furnizorilor, inclusiv recurentei. Recurenta nu poate pretinde un regim preferențial".

În cauza mai sus menționată, având ca obiect anularea Ordinului nr. 102136/2006, reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Comerțului, Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Gazelor Naturale și Agenția Națională pentru Resurse Minerale, a contestat furnizarea gazelor naturale în amestec și către punctele sale de lucru, cu scopul de a livra acestora gaze exclusiv din producția internă, fapt de natură a conduce la un avantaj neconcurențial pe piață, potrivit punctului de vedere exprimat de Consiliul Concurenței la momentul respectiv.

În contextul arătat, în litigiul de față, refuzul reclamantei de a constitui un stoc minim de gaze pentru centrala Brazi, conduce la o poziție de putere dominantă pe piața gazelor naturale, creând premisele unui avantaj neconcurențial, din perspectiva faptului că centrala Brazi ar folosi exclusiv gaze din producția internă a A. S.A., la un preț redus, comparativ cu alți producători cărora li se livrează gaze naturale în amestec, la prețuri mai mari.

Înalta Curte va înlătura, ca neîntemeiate, și susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora anterior emiterii deciziei contestate, Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei nu a stabilit în sarcina A. S.A. obligația de a constitui un stoc minim de gaze naturale pentru sucursale/centrale.

Aceasta întrucât în temeiul H.G. nr. 870/2012 pentru stabilirea unei excepții de la respectarea structurilor amestecurilor de gaze naturale stabilite/avizate de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, reclamanta a beneficiat de o exceptare de la obligația de a respecta structura de gaze naturale pentru punctele sale de lucru, exceptare ce a fost acordată pentru o perioadă determinată, reținându-se că, în caz contrar, A. S.A., în calitate de producător de gaze, ar avea un comportament neconcurențial față de ceilalți operatori pe piață.

În raport de argumentele prezentate anterior, constatând fondate criticile recurentei-pârâte ce vizează soluția primei instanțe, de anulare, în parte, a Anexei nr. 1 la Decizia nr. 1252/27.07.2016, urmează a se reține legalitatea și temeinicia acestui act administrativ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 497 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, casarea, în parte, a sentinței atacate și rejudecând cauza, va respinge acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., ca neîntemeiată, menținând dispozițiile sentinței recurate în ceea ce privește soluția dată excepțiilor tardivității și a lipsei de interes a acțiunii.

Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva sentinței nr. 3429 din 3 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința de fond și, rejudecând, dispune:

Respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Menține restul dispozițiilor sentinței cu privire la excepția tardivității și excepția lipsei de interes.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 iunie 2020.