ÎCCJ, decizie (scj.ro #85506)

Cetățean străin.Legalitatea actului Ministerului de

Interne referitor la  vizea de ieșire din România

Legea română nu reglementează un drept al străinului de a i se prelungi

șederea în România. Un asemenea drept aparține exclusiv statului, care îl

exercită prin organele sale de specialitate, investite cu o anumită libertate

de apreciere a oportunității cererii de prelungire a vizei de ședere în țară.

Secția

de contencios administrativ – decizia nr.3107 din 22 octombrie 2002

Cetățeanul egiptean R.M.Y. a chemat în judecată Ministerul de Interne

solicitând anularea vizei de ieșire din țară nr.730675 din 7 iunie 2001, precum

și obligarea pârâtului să-i prelungească viza de ședere în România, pentru

afaceri, conform Legii nr.123/2001 și art.48 al Constituției României.

Reclamantul a arătat în motivarea acțiunii că este om de afaceri așa încât nu

poate pârâsi România fără a-și lichida facerile; că, pe de altă parte, viza de

ieșire din țară reprezintă o măsură care încalcă drepturile sale de

proprietate, la muncă, libertatea de mișcare și prevederi ale Declarației

Universale a Drepturilor Omului și Pactului Internațional cu privire la

drepturile civile și politice.

Curtea de Apel București – Secția de contencios administrativ, prin sentința

civilă nr.1102 din 5 septembrie 2001, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul  susținând că în mod

greșit curtea de apel i-a respins acțiunea, omițând că:

- cifra de afaceri reală a societății comerciale la care este asociat este de

10 miliarde lei;

- la intrarea în țară nu-i era necesară o invitație din partea altei persoane;

- convenția dintre România și Egipt nu conține o clauză privind invitația

pentru obținerea vizei;

- în prezent sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

art.28 lit.e din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr.476/2001, pentru

prelungirea vizei de ședere;

- documentele internaționale invocate în acțiune îl

îndreptățesc să solicite și să obțină prelungirea vizei, pentru afacei, conform

Legii nr.123/2001.

Recursul este nefondat.

Reclamantul a intrat în România în baza unei vize simple cu valabilitate de

numai 30 de zile.

Anterior expirării vizei, el a dobândit calitatea de acționar al unei societăți

comerciale. Potrivit art.19 alin.1 din Legea nr.25/1969, atunci în vigoare,

reclamantul avea obligația să părăsească țara la expirarea termenului de

ședere, lucru pe care nu l-a făcut, iar Serviciul independent de evidență

informatizată al persoanei, din municipiul București, nu i-a prelungit șederea,

acordându-i viza de ieșire nr.730675, valabilă până la data de 17 iunie 2001.

Un asemenea drept aparține exclusiv statului care îl exercită prin organele

sale specializate, investite cu o anumită libertate de apreciere a oporunității

cererii în fiecare caz în parte.

O atare reglementare juridică nu contrazice legislația adoptată de alte state

democratice în materie și nici exigențele stabilite prin documentele

internaționale ratificate de România, la care se referă reclamantul.

Reținând, deci, lipsa dreptului subiectiv legitim al acestuia, care să-i fi

fost vătămat printr-un act administrativ de autoritate emis de pârât, legal și

temeinic prima instanță a respins acțiunea.

De aceea și având în vedere inexistența unor motive de casare, de ordine

publică, care ar putea fi invocate din oficiu, conform art.306 alin.2

C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.