ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 888/2020

Ședința publică din data de 27 mai 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de arbitraj înregistrată la 19 aprilie 2017 pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. -în insolvență- a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele ORAȘUL ANINA, prin Primar și PRIMĂRIA ORAȘULUI ANINA, obligarea pârâtelor la plata sumei de 333.459,99 RON, reprezentând penalități de întârziere contractuale datorate ca urmare a neplății debitului principal în cuantum de 675.293,61 RON, recunoscut prin sentința arbitrală nr. 11 din 10 februarie 2016 în dosarul nr. x/2013, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința arbitrală nr. 85 din 2 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2017, a fost admisă acțiunea. Au fost obligate pârâtele la plata sumei de 333.459,99 RON, penalități de întârziere pe perioada 25.01.2015-18.04.2017, acordate în continuare până la plată, cu aplicarea a 0,06% pentru fiecare zi de întârziere, precum și la cheltuielilor de arbitrare în sumă de 21.959,35 RON. Au fost respinse ca nefondate: excepția privind nulitatea clauzei compromisorii din contract, excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei PRIMĂRIA ORAȘULUI ANINA, excepția lipsei calității procesuale pasive a UNITĂȚII ADMINISTRATIV TERITORIALE ANINA, excepția nulității absolute a contractului de asociere în participațiune.

Împotriva sentinței arbitrale, UNITATEA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ ANINA a formulat acțiune în anulare, înregistrată la data de 18 decembrie 2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 1916 din 23 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței funcționale a instanței. A fost declinată competența de soluționare a cererii în favoarea uneia dintre secțiile civile specializate în litigiile cu profesioniști ale Curții de Apel București.

Prin sentința civilă nr. 66F din 21 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea în anulare formulată de reclamanta UNITATEA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ ANINA, împotriva sentinței arbitrale nr. 85 din 2 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

Împotriva sentinței civile nr. 66F din 21 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a declarat recurs UNITATEA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ ANINA.

În motivare, recurenta arată că în mod greșit instanța de fond a apreciat că sentința arbitrală nr. 11 din 10 februarie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2013, se bucură de autoritate deplină de lucru judecat, întrucât hotărârea pronunțată în acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale nu a fost supusă controlului de legalitate exercitat de instanța ierarhic superioară, astfel că nu se știe dacă a fost pronunțată cu respectarea legii, autoritatea de lucru judecat de care se bucură fiind una provizorie.

Recurenta învederează că împotriva acestei sentințe a declarat recurs și că Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul ca inadmisibil și a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 613 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta susține că sentința atacată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., fiind astfel incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

Astfel, potrivit recurentei, contrar celor reținute de instanța de fond, conform dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului, având în vedere că obiectul acestuia l-a constituit un contract ce viza lucrări și servicii având ca obiect deservirea unui interes general pentru care legea impunea încheierea unui contract administrativ, contract care intră în competența de soluționare exclusivă a instanței de contencios administrativ.

În opinia recurentei, contractul de asociațiune în participațiune încheiat între părți conține toate elementele definitorii ale unui contract administrativ de achiziții publice.

Potrivit recurentei, instanța de fond a aplicat greșit și dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., respectiv tribunalul arbitral a soluționat litigiul în temeiul unei convenții nule, întrucât se referă la un litigiu asupra căruia legea nu permite posibilitatea părților de a tranzacționa, cu încălcarea dispozițiilor art. 340 C. proc. civ. de la 1865, raportat la art. 1706 C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției arbitrale.

Astfel, recurenta invocă faptul că instanța de fond a aplicat greșit și dispozițiile legale privind capacitatea de folosință și exercițiu a Primăriei Anina, față de prevederile art. 77 din Legea nr. 215/2001, din care rezultă fără echivoc că primăria este doar o structură executivă a unității administrativ-teritoriale, aceasta neavând personalitate juridică. Or, lipsa personalității juridice atrage lipsa capacității de folosință a Primăriei Anina, aspect ce reiese din interpretarea dispozițiilor art. 5 și art. 7 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data încheierii contractului de asociațiune în participațiune dintre părți.

Recurenta invocă, de asemenea, că în mod greșit a apreciat instanța de fond că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., potrivit cu care hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii.

În acest sens, recurenta invocă faptul că hotărârea tribunalului arbitral conține o motivare aparentă si superficială, iar soluția dispusă nu are la bază argumente temeinice.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar CITR Filiala Sibiu S.P.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, care au fost invitate să depună puncte de vedere.

Recurenta a depus punct de vedere.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același Cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurentă.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, exceptând argumentele expuse în pag. 6-9 ale cererii de recurs, în care nu se indică normele de drept material încălcate de curtea de apel, recurenta a reluat criticile expuse în acțiunea în anulare, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Susținerile recurentei prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți exprimate în acțiunea în anulare, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în acțiunea în anulare nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din același Cod, iar modul de redactare a cererii de recurs nu permite determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, învestite cu verificarea legalității hotărârii recurate.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate în acțiunea în anulare, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia recurată se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile recurentei nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a acțiunii în anulare, deși recursul nu are caracter devolutiv.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă UNITATEA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ ANINA împotriva sentinței civile nr. 66F din 21 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă UNITATEA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ ANINA împotriva sentinței civile nr. 66F din 21 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 mai 2020.