ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1691/2020

Ședința publică din data de 23 septembrie 2020

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, sub dosar nr. x/2018 la 27.06.2018, reclamantul Municipiul București prin Primar General a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei totale de 806.613,16 RON, din care suma de 743.571,19 RON reprezintă debit pretins neachitat aferent perioadei 26.11.2015 - 30.11.2017, iar suma de 108.269,20 RON, cu titlu de penalități de întârziere calculate până la 30.11.2107, în temeiul contractului de asociere în participațiune nr. x/25.09.1995.

Ulterior, reclamantul a formulat o cerere adițională cu caracter subsidiar, cu privire la capătul de cerere referitor la plata penalităților de întârziere, solicitând ca, în cazul în care nu s-ar accepta calculul prin raportare la prevederile Codul fiscal, să se aibă în vedere calculul prin raportare la dobânda legală a B.N.R., în cuantum de 12.873,69 RON.

Prin sentința arbitrală nr. 96/18.12.2018, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a respins cererea ca neîntemeiată și a obligat reclamantul la plata cheltuielilor arbitrale în cuantum de 25.423,99 RON către pârâtă.

Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut că divergența apărută în legătură cu drepturile și obligațiile din contractul de asociere în participațiune nr. x/25.09.1995 poartă asupra interpretării diferite pe care părțile o conferă efectelor restituirii unor părți din terenurile aduse în asociere, ca urmare a retrocedării unor suprafețe de teren în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la cota parte de 1,5% din venitul realizat de pârâtă lunar, dar nu mai puțin de echivalentul în RON a 2.000 dolari pe lună, stabilită la art. 4.1 din contract.

Sub acest aspect, reclamanta reclamă că obligația de plată a pârâtei stabilită la art. 4.1 din contract rămâne neschimbată, în pofida reducerii suprafețelor de teren aflate în proprietatea sa, cel puțin până la încheierea unui act adițional cu proprietarii terenurilor retrocedate. În schimb, pârâta apreciază că reducerea suprafețelor de teren aflate în proprietatea reclamantei are drept consecință o reducere proporțională a sumei ce îi revine cu titlu de cotă de asociere, raționament fundamentat pe legătura de interdependență între obiectul adus în asociere, în suprafețele prevăzute în contract, și obligația de plată a sumei reprezentând cota din venitul generat de exploatarea restaurantelor edificate pe teren. Astfel, obligația față de reclamantă nu poate rămâne neschimbată din moment ce, în temeiul art. 14 din Legea nr. 10/2001, operează o subrogare în contract a persoanelor care au beneficiat de restituire, ceea ce presupune că pârâta trebuie să achite acestora o parte din cota de 1,5%.

Instanța a mai constatat că între părți nu există o divergență cu privire la calculul propriu-zis a diminuării de către pârâtă a sumelor datorate reclamantei, neînțelegerea purtând cu privire la însăși operabilitatea sau nu a reducerii sumei datorate, în urma retrocedării unor părți din terenurile aduse în asociere.

A mai reținut că chestiunea de drept aflată la baza neînțelegerii părților a format obiectul dezlegării în procese anterioare între aceleași părți cu privire la pretenții decurgând din același contract, însă pentru intervale de timp diferite, în care au fost pronunțate sentințele arbitrale nr. 121/2013 și nr. 23/2017, iar în cadrul ultimei hotărâri s-a reținut că este corectă teza juridică avansată de pârâtă, în sensul diminuării sumei datorate din contractul de asociere, prin raportare la cota reală deținută ca aport de municipalitate, după retrocedările în temeiul Legii nr. 10/2001, către persoane fizice. S-a mai reținut că proprietarii cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate s-au subrogat în drepturile și obligațiile reclamantei, fiind îndreptățiți, corespunzător suprafețelor deținute, la cota de profit aferentă. De asemenea, prin sentința arbitrală nr. 121/2013 s-a stabilit că modalitatea de calcul a cotei de profit ce revine municipalității, așa cum a fost stabilită prin sentința arbitrală nr. 88/2012, invocată de reclamantă și prezenta cauză, produce efecte pentru ipoteza în care aportul este acela la care s-a obligat, iar nu și pentru ipoteza în care aportul reclamantei nu a putut fi menținut la nivelul convenit.

Instanța arbitrală a apreciat că dezlegarea chestiunii litigioase amintite se opune cu autoritate de lucru judecat, în sensul efectului pozitiv al acesteia, astfel încât nu se poate ajunge la o soluție diferită în prezenta cauză, fiind întrunite cerințele de la art. 431 C. proc. civ. în privința modului în care s-a tranșat anterior problema efectului restituirilor operate în temeiul Legii nr. 10/2001 asupra drepturilor și obligațiilor părților în contractul de asociere în participațiune nr. x/25.09.1995.

Prin urmare, a respins acțiunea și l-a obligat pe reclamant să îi achite pârâtei suma de 25.423,99 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul Municipiul București, prin Primar General, a formulat acțiune în anulare, în temeiul art. 608 lit. h) și f) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 64/25.06.2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondată acțiunea în anulare.

Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut că reclamantul nu a făcut dovada formulării unei cereri cu privire la incompatibilitatea unuia dintre arbitrii desemnați, în termenul procedural, conform art. 562 alin. (1) C. proc. civ., precum și faptul că nu se poate întemeia pe art. 41 C. proc. civ. cazul de incompatibilitate indicat, iar pretinsa încălcare a art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ. nu poate fi analizată pe fond în acțiunea în anulare.

Curtea de apel a mai reținut că art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. nu îi permite să intervină asupra situației de fapt și că verificarea triplei identități în analiza autorității de lucru judecat conduce la concluzia că autoritatea parțială pozitivă reținută de instanța arbitrală a fost corect raportată la art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și la aspectele tranșate definitiv în litigiile anterioare purtate, între aceleași părți, ce aveau la bază aceeași cauză juridică, respectiv raporturile născute din contractul de asociere în participațiune nr. x/25.09.1995.

Totodată, a mai constatat că nu este incident art. 608 lit. f) C. proc. civ., deoarece reclamantul face o confuzie între instituțiile de drept, deoarece prin respingerea cererii nu se poate ca o instanță să se fi pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, această ipoteză fiind posibilă doar în situația unei dispoziții de admitere a cererii, fie și parțială, dar care să cuprindă și aspecte nesolicitate.

În final, s-a conchis că instanța arbitrală nu a făcut o aplicare și interpretare eronată a principiului forței obligatorii a contractului prevăzut de art. 969 C. civ. de la 1864, aplicabil în speță, normă corespondentă art. 1.270 C. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamantul Municipiul București, prin Primar General a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel, în temeiul motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că a solicitat instanței de control să intervină în analiza modului de aplicare a prevederilor art. 430 și art. 431 C. proc. civ., și nu să intervină în analiza modului de interpretare a situației de fapt invocate în fața instanței arbitrale.

A mai susținut că, dacă părțile au apelat la jurisdicția arbitrală și dacă partea care nu-l recuză pe un arbitru înțelege să se încreadă în imparțialitatea acestuia, nu înseamnă că pot fi încălcate normele imperative ale legii și că cel care are calitatea de arbitru într-o speță similară poate participa la judecata litigiului, chiar numai pentru a analiza chestiunea autorității de lucru judecat stabilită prin hotărâri anterioare.

În ceea ce privește pretinsa cerere de recuzare, pentru a putea fi reiterată, recurentul a arătat că, în mod firesc pentru soluționarea unei cauze, care este similară dar nu aceeași, nu poate fi recuzat un arbitru sau judecător doar pentru simpla presupunere că acesta va respinge acțiunea pentru autoritate de lucru judecat. În mod firesc, se presupune, că acel arbitru sau judecător, în funcție de probele depuse la dosarul cauzei și în funcție de apărările părților, se va pronunța și va explica, într-o manieră proprie, convingerea intimă pe care și-a format-o și modul în care a ajuns la soluția pe care o pronunță.

Privitor la raportul juridic invocat de instanța de fond, susține recurentul că acesta reprezintă un raport juridic care poate fi interpretat în fiecare speță, astfel cum au făcut diferite instanțe, fie prin admitere sau respingere.

Recurentul a mai relevat că ceea ce critică nu este faptul că i-a fost respinsă acțiunea, ci modul în care a fost statuată autoritatea de lucru judecat de către un judecător care a participat în pricini similare, modalitate ce contravine normelor legale.

În continuare, a mai susținut că instanța arbitrală a dat curs efectului autorității de lucru judecat pentru stabilirea și interpretarea raportului juridic dintre cele două părți, în contextul în care nu există niciun litigiu soluționat, care să aibă ca obiect stabilirea și interpretarea raportului juridic ce are la bază contractul de asociere în participațiune nr. 1941/C/1995, nicio hotărâre judecătorească nefiind pronunțată în acest sens, iar hotărârea instanței arbitrale este dată ca și cum părțile ar fi tranșat această situație printr-o acțiune separată.

Prin soluția pronunțată, prin neconcordanța dintre cererea cu care a fost învestită instanța și considerentele reținute, instanța arbitrală s-a pronunțat, practic, în sensul în care ar fi fost interpretat definitiv raportul juridic dintre părți de către o instanță competentă. Or, instanța a fost învestită strict cu o acțiune în pretenții și nu cu o acțiune privind interpretarea clauzelor unui contract.

În continuare, recurentul a mai susținut că nu a solicitat instanței să reanalizeze voința internă a părților, ce ar rezulta din raportul juridic de conflict supus discuției, ci a solicitat să se constate că nu e logică interpretarea contractuală și că legea nu îi permite acest lucru din perspectiva art. 969 C. civ. de la 1864.

De asemenea, modul în care a fost soluționat litigiul nu reprezintă o corectă aplicare a normelor imperative, deoarece soluționarea cauzei nu a fost realizată din perspectiva forței obligatorii, ci prin raportare la o soluție dată într-o altă pricină.

Prin urmare, soluționând în acest fel prezentul litigiu, recurentul a apreciat că instanța a validat modul în care au fost încălcate prevederile contractuale. Or, rolul instanței este acela de a sancționa încălcarea legii și nu de a îi proteja pe cei ce o încalcă.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, susținând că, în realitate, criticile invocate vizează nemulțumirea recurentului față de modul în care instanța arbitrală a soluționat pricina.

A mai susținut intimata că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. nu este incident în speță, fiind inadmisibil, iar cu privire la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. acestea nu pot fi reținute, deoarece în mod corect a fost respinsă acțiunea în anulare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 01.07.2020, a fost admis în principiu recursul, stabilindu-se termen în ședință publică, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Pentru a fi incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ. nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei care reglementează problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, să arate modul în care încălcarea s-a produs prin nesocotirea dispoziției de drept.

Or, din întreaga motivare dezvoltată reiese nemulțumirea recurentului față de caracterul restrictiv al acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale, fără a se evidenția critici concrete referitoare la o încălcare a legii a sentinței atacate și modul în care instanța inferioară a realizat-o.

Un prim motiv de recurs invocat de către recurent este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei decizii poate fi cerută atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Invocarea acestui motivul de recurs presupune tocmai ignorarea autorității de lucru judecat, iar nu însăși valorificarea acestuia. De aceea, criticile nu pot fi integrate acestui motiv de casare, astfel că vor fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Chestiunea de drept pusă în discuție de recurent vizează modul de soluționare a acțiunii arbitrale, și implicit a acțiunii în anulare formulate împotriva hotărârii primei instanțe, în contextul în care s-a dat eficiență efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Practic, ceea ce critică recurentul este faptul că instanța arbitrală nu a procedat la soluționarea pe fond a litigiului, refuzând părții cercetarea temeiniciei acesteia.

În cauză, instanța sesizată cu acțiunea în anulare a procedat la verificarea hotărârii arbitrale, în ce măsură aceasta ar putea fi desființată prin prisma motivelor invocate, reținându-se că dacă recurentul avea îndoieli cu privire la imparțialitatea vreunui arbitru exista, ca remediu, posibilitatea formulării recuzării, în condițiile de la art. 562 C. proc. civ. și că în mod corect a constatat instanța arbitrală aplicabil efectul pozitiv al puterii lucrului judecat reglementat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Discuțiile privind o eventuală imparțialitate a arbitrului, în lipsa formulării recuzării acestuia în condițiile de la art. 562 alin. (1) C. proc. civ., precum și incidența cazului de incompatibilitate de la art. 41 și art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ., invocate în calea de atac a acțiunii în anulare și nevalorificate în fața instanței arbitrale, nu se înscriu în ipoteza motivului reglementat de art. 608 lit. h) C. proc. civ., cum în mod corect a reținut instanța de fond.

De altfel, dispoziția de respingere a acțiunii nu poate constitui o pronunțare extra petita, instanța de fond arătând în mod clar și coerent că o astfel de ipoteză poate fi avută în vedere doar în situația unei eventuale soluții de admitere a cererii, recurentul ignorând considerentele reținute sub acest aspect având în vedere modul în care a înțeles să argumenteze această critică, în condițiile în care s-a dat eficiență efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, fiind transpusă o realitate juridică între părți, bazată pe litigiile cvasi-identice anterioare, bazate pe aceeași cauză juridică, chiar dacă pretențiile solicitate cu același temei vizează perioade contractuale diferite.

Chiar dacă părțile au ales jurisdicția alternativă a arbitrajului nu se poate cere instanței arbitrale să ignore principiile fundamentale ale procesului civil judiciar, aplicabile în mod corespunzător și în procedura arbitrală, și să analizeze în fond raporturile dintre părți, în condițiile în care pârâta și-a formulat apărarea prin aplicarea în speță a art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Necombătută de reclamant, chestiunea de drept tranșată cu autoritate de lucru judecat și suspusă examinării de fond și în acest litigiu a fost cea referitoare la neînțelegerile dintre părți cu privire la efectele restituirii unor părți din terenurile aduse în asociere de către reclamant și reducerea proporțională asupra cotei de 1,5% din veniturile nete lunare ale pârâtei ce îi reveneau reclamantului.

Critica privind incidența motivului reglementat de art. 608 lit. f) C. proc. civ. nu poate fi reținută, deoarece instanța de fond a reținut în mod corect faptul că acțiunea în anulare poate fi exercitată doar pentru motivele expres și limitative prevăzute de lege și că instanța arbitrală nu a încălcat principiul instituit de art. 969 C. civ. de la 1864.

Așadar, întrucât instanța de fond în mod corect a constatat că nu sunt incidente prevederile art. 608 lit. f) și h) C. proc. civ., Înalta Curte constată că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

În baza art. 453, coroborat cu art. 451 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să oblige recurentul la plata către intimată a sumei de 6.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse de la 13.000 RON, sumă vădit disproporționată în raport cu munca efectivă și complexitatea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 64/25.06.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurentul la plata către intimată a sumei de 6.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 septembrie 2020.