ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2236/2020

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României la 23 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. Barcelona-Sucursala București la plata sumei de 247.596,10 RON cu titlu de obligații contractuale, sumei de 198.300,90 RON cu titlu de penalități de întârziere, calculate pentru un număr de 534 zile, respectiv de la 7.04.2017 la 23.10.2018 (data introducerii cererii arbitrale), sumei de 371,35 RON pe zi cu titlu de penalități de întârziere contractuale, calculate de la data introducerii cererii arbitrale și până la data plății efective a debitului principal menționat la pct. 1, cu cheltuieli de arbitrare.

La 3 aprilie 2019, reclamantul a depus o precizare prin care indică suma totală solicitată în cadrul petitului 3 din cererea de arbitrare, ca fiind 66.100 RON.

Prin încheierea din 12 martie 2019, tribunalul arbitral a respins, ca inadmisibilă, excepția de conexare a dosarului nr. x/2018 cu dosarul nr. x/2017, reținând că aceasta este de competența tribunalului învestit cu acest din urmă dosar.

Prin încheierea din 18 aprilie 2019, tribunalul arbitral a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei privind suspendarea dosarului nr. x/2018.

Prin sentința arbitrală nr. 39 din 12 iunie 2019, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a admis acțiunea arbitrală și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 247.569,10 RON debit, cu titlu de obligații contractuale restante, 198.300,90 RON - penalități de întârziere calculate pe perioada 7.04.2017-22.10.2018, 66.100 RON - penalități de întârziere calculate pe perioada 23.10.2018-18.04.2019, precum și la plata de penalități de întârziere contractuale, calculate în continuare de la 19.04.2019 și până la data plății efective a debitului principal, 33.473,31 RON cu titlu de cheltuieli arbitrale.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la 12 iulie 2019, sub nr. x/2019, B. S.A. Barcelona - Sucursala București a solicitat anularea sentinței arbitrale nr. 39 din 12.06.2019, precum și a încheierilor din 12.03.2019 și 18.04.2019, pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, și trimiterea cauzei către tribunalul arbitral în vederea conexării cererii introductive la dosarul arbitral nr. x/2017 sau în vederea rejudecării cererii introductive.

În drept, acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 85 din 4 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea în anulare a sentinței arbitrale nr. 39 din 12.06.2019 și a încheierilor din 12.03.2019 și 18.04.2019, pronunțate în dosarul nr. x/2018 al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. Totodată, a fost obligată petenta B. S.A. Barcelona-Sucursala București să plătească intimatei cheltuieli de judecată în cuantum de 4000 RON, reprezentând onorariu de avocat; a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de obligare a petentei la plata cheltuielilor de deplasare.

Împotriva acestei decizii, la 17 ianuarie 2020, a declarat recurs pârâta B. S.A. Barcelona - Sucursala București, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare.

După prezentarea contextului în care s-a născut litigiul, recurenta a dezvoltat motivele de recurs.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că, prin decizia atacată, instanța a refuzat să analizeze criticile ce vizau respectarea de către tribunalul arbitral a principiului forței obligatorii a contractului.

Astfel, menționează recurenta faptul că ultimele două critici din cererea în anulare, care erau grefate tocmai pe ignorarea de către tribunalul arbitral a prevederilor imperative ale art. 1270 C. civ. (motiv de acțiune în anulare - art. 608 alin. (1) lit. h) nu au mai fost analizate de către curtea de apel, sub pretextul că nu ar reprezenta un motiv de acțiune în anulare.

Mai departe, recurenta învederează că textul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. îndrituiește partea să promoveze o acțiune în anulare ori de câte ori consideră că tribunalul arbitral a încălcat norme imperative ale legii, fără să facă o distincție între normele de drept material și drept procesual. Arată recurenta că a invocat încălcarea art. 1270 C. civ., aspect care nu implică readministrarea probatoriului, ci doar o dezbatere juridică, respectiv dacă în situația dată, recurenta avea sau nu o obligație exigibilă față de A. S.R.L.

Concluzionează recurenta că în reglementarea C. proc. civ., acțiunea în anulare nu este un mijloc de verificare exclusiv a legalității hotărârilor arbitrale, ci dimpotrivă, acțiunea în anulare este reglementată ca un mijloc procesual sui generis, iar situațiile în care se poate promova sunt expres și limitativ prevăzute de lege, fără a exista analogii sau trimiteri la alte căi de atac din procedura contencioasă în fața instanțelor judecătorești.

Prin urmare, recurenta consideră că limitările invocate de curtea de apel cu privire la modul de soluționare a acțiunii în anulare sunt vădit nefondate și chiar artificiale, instanța încălcând dispozițiile art. 8, art. 14 alin. (5) și art. 22 alin. (2) și (7) C. proc. civ.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de nelegalitate, recurenta susține că sentința arbitrală, menținută prin decizia recurată, încalcă principiul forței obligatorii a contractului, prevăzut de art. 1270 C. civ., astfel că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, recurenta apreciază că în mod eronat s-a reținut în sentința arbitrală că suma pretinsă prin acțiunea introductivă ar fi fost exigibilă, contrar art. 15.8 din contract, raportat la art. 1270 C. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta arată că cererea arbitrală formulată de A. S.R.L. este nefondată, întrucât lucrările ce au făcut obiectul contractului trebuiau finalizate în termenul stabilit prin contract, or intimata-reclamantă nu a respectat acest termen de finalizare a lucrărilor, astfel încât recurenta deține o creanță față de A. S.R.L. în cuantum de 1.012.140,99 RON, aceasta reprezentând întocmai contravaloarea penalităților de întârziere calculate ca urmare a nerespectării termenului de finalizare a lucrărilor de către A..

Un alt aspect relevant în cauză, care, în opinia recurentei, a fost ignorat cu desăvârșire de către tribunalul arbitral, și implicit de curtea de apel, se referă la faptul că această creanță a B. împotriva A. s-a născut înainte de data semnării procesului-verbal de recepție finală cu beneficiarul CFR și a fost comunicată părții adverse prin adresa nr. x/27.01.2015, astfel că nu se poate reține că pretențiile recurentei au un caracter pro causa, ele fiind obiectivate cu mult înainte de demararea dosarului arbitral nr. x/2018.

Concluzionează recurenta că, la data introducerii cererii arbitrale, pretentiile intimatei-reclamante cu privire la restituirea garanțiilor suplimentare erau paralizate prin efectul clauzei inserate în clauza 15.8 din contract, aspect din care rezultă faptul că pretențiile intimatei-reclamante deduse judecății în dosarul x/2018 nu aveau un caracter cert, lichid și exigibil.

O altă critică adusă sentinței arbitrale este aceea că tribunalul arbitral a încălcat dispozițiile art. 1270 C. civ., acordând penalități de întârziere care nu erau reglementate în contract.

Menționează recurenta că intimatul-reclamant și-a întemeiat pretențiile pe art. 19.2 din contract, însă instanța tribunalului arbitral a aplicat greșit respectiva clauză, întrucât, pe de o parte, respectiva clauză nu se aplică în cazul obligației de restituire a sumelor reținute, iar pe de altă parte, în cazul în care ar fi fost reținută aplicarea respectivei clauze, perioada reținută de tribunalul arbitral a fost calculată greșit.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante, la 17.02.2020 (dosar recurs).

La 19 martie 2020, peste termenul legal, intimatul-reclamant A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, a invocat următoarele excepții:

- excepția netimbrării recursului, în conformitate cu art. 26 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru;

- excepția nulității recursului, întrucât nu a fost motivat în termen și nu a fost depus la instanța a cărei hotărâre se atacă, în conformitate cu dispozițiile art. 489 și 490 C. proc. civ.

- excepția tardivității recursului, față de dispozițiile art. 485 C. proc. civ.

- excepția inadmisibilității recursului, în privința motivelor care vizează hotărârea arbitrală (secțiunea a III-a din cererea de recurs).

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 27.03.2020, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 30 iunie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

La 9 noiembrie 2020, intimatul-reclamant A. S.R.L. a depus la dosar concluzii scrise, prin care a învederat instanței că nu mai susține excepțiile netimbrării și tardivității recursului, ci solicită admiterea excepției nulității recursului și în subsidiar, a inadmisibilității parțiale a recursului. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5200 RON, reprezentând onorariu avocațial, conform dovezilor atașate.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, constată următoarele:

Cu titlu preliminar, instanța ia act de faptul că, prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, intimatul-reclamant a renunțat la susținerea excepțiilor netimbrării și tardivității recursului, astfel că nu va mai proceda la analiza lor. Totodată, față de formularea criticii privind inadmisibilitatea parțială a recursului, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare, instanța supremă o califică drept apărare de fond, urmând a fi analizată în cadrul unei eventuale cercetări pe fond a recursului.

Se reține că, deși recurenta-pârâtă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în cuprinsul recursului a invocat și nesocotirea de către instanță a dispozițiilor art. 8, art. 14 alin. (5) și art. 22 alin. (2) și (7) precum și a art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., dispoziții de procedură, astfel încât, din acest punct de vedere, criticile vor fi reîncadrate în dispozițiile pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Din analiza cererii de recurs, instanța supremă constată, însă, că motivele de casare întemeiate pe dispozițiile pct. 5 și 6 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ. au fost invocate doar formal, întrucât recurenta-pârâtă nu a dezvoltat adevărate critici de nelegalitate a sentinței atacate ci doar critici de netemeinicie.

Astfel, prin motivele invocate, recurenta-pârâtă urmărește reanalizarea situației de fapt prin readministrarea probatoriului, pentru a se stabili, așa cum susține chiar recurenta, dacă în situația dată, recurenta avea sau nu o obligație exigibilă față de A. S.R.L. Or, stabilirea situației de fapt intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive, în urma evaluării probelor administrate în cauză, respectiv contractul dintre părți și restul înscrisurilor depuse în probațiune.

Controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuție evaluarea probelor administrate în cauză.

Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Simpla nemulțumire la părții cu privire la soluția pronunțată, nestructurată din punct de vedere juridic, nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, se reține că, deși recurenta invocă încălcarea dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., aceasta nu precizează de ce dispozițiile art. 1270 C. civ. sunt norme imperative și în cel fel au fost încălcate aceste dispoziții de către instanța de fond.

În ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8, instanța supremă constată că acestea privesc critici de netemeinicie cu privire la sentința arbitrală, recurenta neformulând critici de nelegalitate cu privire la decizia instanței de fond. Astfel, devine incident principiul legalității căii de atac, prevăzut de art. 457 C. proc. civ. și principiul unicității căii de atac, prevăzut de art. 460 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, iar o cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede același termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de atac. Prin urmare, criticile întemeiate pe acest motiv nu pot fi primite.

Pe de altă parte, se constată că recurenta nu invocă adevărate critici de nelegalitate ci reiterează aceleași susțineri ca și în cadrul întâmpinării și acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale, susțineri cu privire la netemeinicia acțiunii introductive a intimatei-reclamante și la greșita interpretare a prevederilor contractului dintre părți.

Fiind antamate exclusiv aspecte factuale ale cauzei, rezultă că motivele invocate prin cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât devine incidentă sancțiunea nulității recursului, conform art. 489 alin. (2) din același act normativ.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condițiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. Barcelona - Sucursala București împotriva sentinței civile nr. 85 din 4 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Totodată, în aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la la plata către intimatul-reclamant A. S.R.L. S.R.L. a sumei de 5200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. Barcelona - Sucursala București împotriva sentinței civile nr. 85 din 4 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a sumei de 5200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 noiembrie 2020.