ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 155/2023

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de valoare redusă înregistratră pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la 23 iulie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Marca, prin Primar, la achitarea sumei de 2.495,65 RON reprezentând debit restant, la plata penalităților de întârziere de 1% pe zi calculate până la data achitării integrale a debitului, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 12485/CC/2020 din 18 decembrie 2020, s-a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată de pârâtă, și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cererii de valoare redusă formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Marca, prin Primar, în favoarea Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș, în temeiul clauzei arbitrale regăsite în art. 8 din Acordul de furnizare cu seria x/15.07.2008.

Prin cererea de arbitrare, astfel cum a fost precizată, înregistrată pe rolul Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Marca, prin Primar, la:

- plata debitului principal în cuantum de 2.495,65 RON, format din contravaloarea facturilor fiscale;

- plata sumei de 18.024,26 RON reprezentând penalități de întârziere, în cuantum de 1% pe zi de întârziere, calculate de la data scadenței fiecărei facturi și până la momentul achitării debitului principal, anume data de 31.07.2020, pentru facturile fiscale, și data de 11.08.2020, pentru factura fiscală cu seria x nr. x, calculate potrivit prevederilor art. 7 lit. b) din Acordul de furnizare;

- plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acțiunea arbitrală a fost întemeiată pe Regulile de Procedură Arbitrală, art. 1393 vechiul C. civ., Acordul de furnizare cu seria x/15.07.2008.

Prin sentința arbitrală nr. 3 din 2 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș a admis cererea introdusă de reclamanta A. S.R.L., astfel cum aceasta a fost formulată și precizată, împotriva pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Marca, prin primar și, în concecință:

- a obligat pârâta să plătească reclamantei suma 18.024,26 RON, reprezentând penalități de întârziere, în cuantum de 1% pe zi de întârziere, de la data scadenței (25.07.2017, pentru factura cu nr. x/20.02.2018, pentru factura cu nr. x/04.08.2018, pentru factura cu nr. x/30.01.2019, pentru factura cu nr. x/15.08.2019, pentru factura cu nr. x) și până la data achitării debitului principal (data de 31.07.2020, pentru facturile fiscale, și data de 11.08.2020, pentru factura fiscală cu seria x nr. x), calculate potrivit cu prevederile art. 7 lit. b) din Acordul de furnizare;

- a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuielile ocazionate de litigiul în cauză;

- a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de reclamanta reconvențională, Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Marca, prin Primar, împotriva pârâtei reconvenționale, A. S.R.L.

Prin acțiunea în anulare înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă la 15 aprilie 2022, sub nr. x/2022, Comuna Marca, prin Primar, a solicitat desființarea hotărârii arbitrale, rejudecarea cererii de chemare în judecată și, pe cale de consecință, respingerea acesteia, ca nefondată, și repunerea în situația anterioară.

În drept, acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, Hotărârea Guvernului nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 6 din 15 iunie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanta Comuna Marca în contradictoriu cu intimata A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței primei instanțe, Comuna Marca, prin Primar, a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2022, la 30.08.2022 și repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 5.

După expunerea soluțiilor pronunțate în cauză de tribunalul arbitral respectiv de prima instanță, recurenta a procedat la dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea atacată este nelegală, fiind rezultatul unei interpretări eronate a legii, dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material civil și a celor din materia arbitrajului.

Astfel, consideră recurenta că prima instanță în mod eronat a considerat că acțiunea în anulare reprezintă o cale de atac nedevolutivă, respectiv că s-ar afla în imposibilitatea de a reanaliza în întregime cauza, interpretarea dată de aceasta textelor de lege fiind în contradicție atât cu principiul legalității ce guvernează sistemul de drept cât și cu intenția legiuitorului de la momentul modificării instituției arbitrajului.

Susține recurenta că art. 608 C. proc. civ. prevede în mod expres și exhaustiv motivele pentru care o hotărâre arbitrală poate fi desființată pe calea acțiunii în anulare, fără a stipula că acestea reprezintă motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie.

În atare condiții, arată că este greșit a se considera că, la momentul la care legiuitorul a introdus alin. (4) al art. 613 C. proc. civ. prin Legea nr. 17/2017 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și a unor acte normative conexe, și a deschis calea recursului împotriva hotărârii curții de apel prin care se soluționează acțiunea în anulare, acesta a dorit dubla verificare a sentinței arbitrale doar pentru motive de nelegalitate și, pe cale de consecință, o imposibilitate din partea unei instanțe asimilate instanței de fond de a reanaliza fondul cauzei.

Consideră că dacă intenția legiuitorului ar fi fost aceea de restricționare a instanței de judecată de la a analiza motivele de temeinicie a unei hotărâri judecătorești, ar fi prevăzut în mod expres acest lucru în cuprinsul art. 608 C. proc. civ., astfel cum a procedat la reglementarea dispozițiilor art. 488 C. proc. civ.

Sub un alt aspect, susține recurenta că prima instanță în mod greșit a constatat că tribunalul arbitral nu a reținut autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2325/2019 a Judecătoriei Cluj-Napoca și că a valorificat doar efectul pozitiv al acesteia din perspectiva existenței valabile a contractului și a prestării serviciilor, având în vedere faptul că în cauză, fiind vorba despre un contract cu executare succesivă, nu se poate considera că există putere de lucru judecat și pentru facturile emise ulterior pronunțării sentinței.

În acest sens, punctează că pentru a fi în prezența autorității de lucru judecat este obligatorie existența triplei identități de părți, obiect și cauză, în speță existând doar identitatea de părți și cauză, lipsind identitatea de obiect.

Arată recurenta că, dacă aspectul legalității contractului a fost tranșat în mod definitiv de Judecătoria Cluj-Napoca și deci nu mai poate face obiectul reanalizării de către o altă instanță de judecată, în dosar s-a ridicat și problema neexecutării/executării defectuoase a obligațiilor contractuale și emiterea nelegală a facturilor în lipsa unor documente justificative după data pronunțării sentinței civile nr. 2325/26.05.2019 și, deși instanța avea posibilitatea de a se pronunța, a omis să o facă.

Pe planul dreptului fiscal, arată recurenta că art. 319 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal precum și prevederile Hotărârii de Guvern nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, prevăd că în cazul execuției de lucrări sau prestării de servicii, emiterea unei facturi este posibilă doar pe baza unor documente justificative, obligația emiterii acestora fiind o obligație legală imperativă ce surclasează prevederile contractuale, aspecte ce au fost învederate și în fața primei instanțe dar care însă nu au fost analizate.

În opinia autoarei recursului, atât tribunalul arbitral cât și prima instanță au reținut în mod eronat faptul că reclamantul a prestat toate serviciile la care s-a obligat, printre care și serviciul de back-up online, prestarea serviciilor nefiind dovedită prin niciun mijloc de probă, ambele instanțe ignorând prevederile art. 586 alin. (1) C. proc. civ. și, drept urmare, nu poate fi obligată la plata unor servicii neprestate, pe baza unor facturi emise nelegal.

În continuare, afirmă că prima instanță a ignorat susținerile sale privind încălcarea de către tribunalul arbitral a principiului priorității interesului public, învederând recurenta că instanța arbitrală, în calitatea sa de jurisdicție specială, în ipoteza analizării unui contract administrativ, devine și o jurisdicție a interesului public, dat fiind faptul că orice contract administrativ stă la baza organizării și funcționării unui serviciu public, fiind văzut ca un instrument de satisfacere a unor nevoi comunitare și de realizare a competențelor autorităților publice.

Precizează că, potrivit art. 53 din Legea nr. 101/2006, litigiile referitoare la contractele administrative se impart în două categorii: litigii privind anularea sau nulitatea contractelor și litigii privind executarea contractelor administrative și cele care decurg din rezilierea, rezoluțiunea, denuntarea unilaterală sau încetarea anticipată a contractelor, din motive independente de autoritatea contractantă.

În privința celor din prima categorie, menționează autoarea recursului că este îndeosebește recunoscut faptul că acestea se judecă în cadrul procedurii arbitrale exclusiv prin raportare la dispozițiile imperative ale legii, în timp ce pentru cele din a doua categorie, din care face parte și litigiu pendinte, se admite judecarea acestora și prin raportare la ordinea publică și bunele moravuri.

Astfel, consideră că instanța arbitrală, atunci când analizează rezilierea, rezoluțiunea, denuntarea unilaterală sau încetarea anticipată a unor contracte administrative, dispune de o sferă mai largă de instrumente juridice la care să se raporteze la momentul pronunțării sentinței, aceasta având obligația de a ține cont de dispozițiile imperative ale legii.

Or, în cazul de față, instanța arbitrală a încălcat flagrant dispozițiile art. 8 alin. (3) ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 care prevăd faptul că la soluționarea litigiilor privitoare la un contract administrativ se are în vedere regula după care principiul libertății contractuale este subordonat principiului priorității interesului public, iar prima instanță stagnează în aceeași eroare.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 613 alin. (4) cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum și pe dispozițiile Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Legii nr. 17/2017 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și a unor acte normative conexe, Legii nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

La 07 septembrie 2022 cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte A. S.R.L., care nu a uzat de dreptul de a formula întâmpinare.

Prin rezoluția din 18 octombrie 2022, s-a fixat termen de judecată în ședință publică la 31 ianuarie 2023.

La 31 ianuarie 2023 recurenta-reclamantă a depus la dosar, prin poșta electronică, completare la cheltuielile de judecată, factura nr. x/30.01.2023.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă Comuna Marca, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține recurenta-reclamantă că prima instanță a încălcat prevederile art. 608 C. proc. civ. reținând că acțiunea în anulare reprezintă o cale de atac nedevolutivă, aflându-se astfel în imposibilitatea de a reanaliza în întregime cauza.

Critica este nefondată.

Hotărârea arbitrală are o natură mixtă, fiind un act jurisdicțional cu o pronunțată componentă contractuală, nereprezentând o hotărâre judecătorească, ci un act jurisdicțional asimilat hotărârilor judecătorești. Chiar dacă, în limbajul curent, se poate spune că hotărârea arbitrală este supusă "căii de atac" a acțiunii în anulare, aceasta nu înseamnă că sunt împrumutate regulile căilor de atac, cât timp legiuitorul a prevăzut expres cazurile în care se poate introduce acțiunea în anulare, termenul, instanța competentă, modul de judecată și regimul hotărârii pronunțate asupra acțiunii în anulare.

Instanța de judecată nu poate interveni în judecata arbitrală, afară dacă s-au încălcat garanțiile procesuale ori dacă, prin hotărârea pronunțată, tribunalul arbitral a acceptat o cerere contrară ordinii publice, bunelor moravuri ori dispozițiilor imperative ale legii.

Pe calea acțiunii în anulare se poate cerceta respectarea condițiilor de formă ale arbitrajului, existenta unei convenții arbitrale legale și posibilitatea ca litigiul sa fie soluționat pe calea arbitrajului, constituirea tribunalului arbitral, asigurarea dreptului la apărare a părților, redactarea hotărârii arbitrale și respectarea dispozițiilor imperative ale legii și a normelor care asigură ordinea publică și bunele moravuri.

Notează Înalta Curte că instanța de judecată învestită în acțiunea în anulare nu este o instanță de control judiciar în sensul dispozițiilor procedurale aplicabile unui litigiu dedus spre soluționare instanței de judecată; soluționând acțiunea în anulare, Curtea de Apel nu este îndreptățită a proceda precum o instanță de apel, devoluând litigiul, ci este obligată să se rezume la verificarea desfășurării procedurii arbitrale prin prisma motivelor limitativ prevăzute de dispozițiile art. 608 din C. proc. civ.

Ca atare, criticile recurentei-reclamante vizând aplicarea greșită a normelor de drept material în analiza motivului de desființare a hotărârii arbitrale prevăzut de dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod, se impun a fi respinse.

Critica privind nereținerea de către tribunalul arbitral a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 2325/26.02.2019 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/2018, este de asemenea nefondată.

Procedând la verificarea modului de soluționare a motivului de anulare a hotărârii arbitrale, Înalta Curte constată că prima instanță, contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, nu a reținut efectul negativ al autorității de lucru judecat al sentinței civile menționate, ci a valorificat doar efectul pozitiv, dând eficiență considerentelor prin care această instanță a statuat în litigiul anterior că intimata-pârâtă a făcut dovada existenței contractului valabil și executarea propriilor obligații.

Întrucât considerentele unei hotărâri au caracter decisiv împreună cu dispozitivul acesteia, în mod judicios a concluzionat instanța de anulare că problema prestării serviciilor de back-up online ulterior instalării licenței se bucură de putere de lucru judecat impunându-se ca atare oricărei judecăți ulterioare cu privire la aceleași chestiuni litigioase, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Notează Înalta Curte că este necesar a se face distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care are drept consecință respingerea acțiunii în temeiul excepției autorității de lucru judecat întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., tripla identitate de părți, obiect și cauză, și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți.

Prin urmare, dezlegarea dată anterior de Judecătoria Cluj-Napoca se impunea a fi avută în vedere și de instanța sesizată cu judecarea prezentei cauze, ea fiind chemată să pronunțe o soluție pe o problemă deja lămurită, care a creat speranța legitimă că nu va mai fi negată de o altă instanță de judecată într-o procedură ulterioară.

Așa fiind, Înalta Curte reține că prima instanță în mod judicios a statuat că tribunalul arbitral a reținut puterea lucrului judecat și nu autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2325/26.02.2019 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/2018.

Criticile recurentei-reclamante privind neanalizarea de către prima instanță a problemei neexecutării/executării defectuoase a obligațiilor contractuale, respectiv nelegală emitere a facturilor de către intimata-pârâtă, în lipsa documentelor justificative, se impun și ele a fi înlăturate, prin aceste critici recurenta reluând practic motivele invocate prin acțiunea în anulare, însă, procedând în această manieră ignoră faptul că toate aceste susțineri au primit un răspuns specific din partea primei instanțe, iar motivele de recurs ar fi trebuit raportate la considerentele hotărârii atacate, pentru a răspunde exigențelor acestei căi extraordinare de atac în reformare.

Sub un ultim aspect, recurenta-reclamantă, invocă nelegalitatea hotărârii recurate, susținând că atât tribunalul arbitral cât și prima instanță au încălcat dispozițiile art. 8 alin. (3) din Legea Contenciosului Administrativ nr. 554/2004 potrivit cărora, la soluționarea litigiilor privitoare la un contract administrativ se are în vedere regula după care principiul libertății contractuale este subordonat principiului priorității interesului public.

Analiza de detaliu a sentinței recurate relevă faptul că, în realitate, formulând acțiunea în anulare, recurenta-reclamantă a solicitat primei instanțe reaprecierea probatoriului administrat de către tribunalul arbitral și substituirea raționamentului juridic al acestuia cu propriul raționament efectuat în analiza pe fond a dosarului de către instanța de judecată or, așa cum s-a arătat supra, acțiunea în anulare nu poate pune în discuție cercetarea modului în care tribunalul arbitral a soluționat fondul pricinii, impunându-se așadar respingerea acestei critici, ca nefondate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte reține că în mod corect prima instanță a concluzionat că nu este incident motivul de nulitate al hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Constatând, așadar, că nu este incident motivul de casare invocat în cauză, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă Comuna Marca împotriva sentinței civile nr. 6 din 15 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Comuna Marca împotriva sentinței civile nr. 6 din 15 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 ianuarie 2023.