ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 864/2020

HOTĂRÂRE

26.05.2020

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 864/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 26 mai 2020

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 22 mai 2019 sub numărul x/2019, reclamanta CN CF CFR S.A. - Sucursala Regională CF Iași a solicitat în contradictoriu cu pârâtul A. obligarea acestuia la plata sumei de 3.638,09 RON, reprezentând 176 RON contravaloare a 16 tichete de masă încasate necuvenit, pentru luna iunie 2018, 1.178,10 RON contravaloarea autorizației de călătorie pentru intervalul calendaristic august- decembrie 2018, 1.537 RON contravaloarea a 18 zile de concediu de odihnă efectuate necuvenit, 106,99 RON contravaloarea echipamentelor de protecție, 640 RON contravaloarea avansului aferent lunii iulie.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 256, art. 258 Codul muncii și prevederile Contractului Colectiv de Muncă.

Prin sentința civilă nr. 4751 din 11 septembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și, în consecință, s-a dispus declinarea soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Iași.

În motivarea acestei sentințe, instanța s-a raportat la dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, reținând că în cazul litigiilor de muncă, sub aspectul competenței teritoriale, prin excepție de la regula de drept comun, înscrisă în art. 107 C. proc. civ., conform prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererea se introduce la instanța în a cărei rază reclamantul își are domiciliul sau locul de muncă.

În acest sens, instanța a constatat că deși reclamanta CN CF CFR S.A. - Sucursala Regională CF Iași este o sucursală, absența personalității juridice este lipsită de relevanță juridică raportat la prevederile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd faptul că pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.

În plus, s-a constatat că raporturile juridice de muncă ce atrag competența exclusivă au fost încheiate și derulate cu CN CF CFR S.A. - Sucursala Regională CF Iași, care are sediul în municipiul Iași și, mai mult decât atât, reclamanta și-a individualizat și precizat sediul în municipiul Iași, având totodată și locul de muncă, stabilit de părți prin contract individual de muncă, tot în județul Iași.

În susținerea argumentelor evocate, Tribunalul București a invocat și decizia nr. 275 din 30 ianuarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Prin sentința civilă nr. 252 din 2 martie 2020, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și, în consecință, a dispus declinarea soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență, iar în temeiul art. 134 din C. proc. civ. a suspendat judecarea cauzei, înaintând dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

În considerentele acestei sentințe, instanța a evocat dispozițiile art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii, precum și art. 210 din Legea nr. 62/2011, subliniind că în ceea ce privește conflictele de muncă, competența teritorială nu este alternativă, ci revine exclusiv instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul, reședința, sediul sau locul de muncă reclamantul, în speță reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A., fostă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. având sediul în București.

Totodată, s-a constatat că potrivit art. 3 alin. (1) din Statutul Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A., Anexă la H.G. nr. 584/1998, "Sediul C.F.R. Călători este în municipiul București, bd. x, sectorul 1".

Instanța a mai apreciat că în determinarea instanței competente în soluționarea cauzei nu prezintă relevanță faptul că acțiunea introductivă a fost formulată de reclamanta CN CF CFR S.A. București prin Sucursala Regională CF Iași, sucursală al cărei sediu este în municipiul Iași, având în vedere că potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică.

Cauza a fost înregistrată pe rolul instanței supreme la 30 aprilie 2020:

Înalta Curte, sesizată conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., constatând că în cauză există un conflict negativ de competență în sensul art. 135 C. proc. civ. ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Instanța reține că obiectul litigiului este unul aferent dreptului muncii, având în vedere că reclamanta CN CF CFR S.A. - Sucursala Regională CF Iași a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 3.638,09 RON, reprezentând 176 RON contravaloarea a 16 tichete de masă încasate necuvenit, pentru luna iunie 2018, 1.178,10 RON contravaloarea autorizației de călătorie pentru intervalul calendaristic august- decembrie 2018, 1.537 RON contravaloarea a 18 zile de concediu de odihnă efectuate necuvenit, 106,99 RON contravaloarea echipamentelor de protecție, 640 RON contravaloarea avansului aferent lunii iulie, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 256 și art. 258 din Codul muncii.

Astfel, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă face parte din categoria conflictelor de muncă, iar, conform prevederilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, această cerere se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori, după caz, sediul.

În materia conflictelor de muncă, competența teritorială prevăzută de art. 269 alin. (2) din Codul Muncii este absolută, litigiul fiind dat în competența tribunalului în circumscripția căruia reclamantul își are sediul, înțelegând prin sediu locul unde acesta își are administrația, și nu sediul procesual ales ori cel al reprezentantului sau al sucursalei.

Cum reclamanta, în speță Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. București - prin Sucursala Regională de Căi Ferate Iași, își are sediul în București, bd. x, astfel cum s-a stabilit prin art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 584/1998, în raport de norma cu procedură statuată prin art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, Înalta Curte constată că Tribunalul București este instanța competentă să soluționeze litigiul.

Considerentele primei instanțe învestite cu soluționarea cauzei, potrivit cărora este relevant în stabilirea competenței teritoriale faptul că acțiunea a fost formulată de reclamantă printr-o sucursală regională sunt greșite, deoarece înfrâng o normă de competență teritorială și materială absolută.

În această situație, în cauză, potrivit dispozițiilor art. 269 din Codul Muncii, competența materială în soluționarea pricinii revine Tribunalului București.

În consecință, având în vedere considerentele arătate, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.