ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 691/2020

Ședința publică din data de 20 martie 2020

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vi-a Civilă la data de 15 mai 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței să dispună, în contradictoriu cu intervenientul forțat C., obligarea pârâtei la plata sumei totale de 3.000.000 RON din care: suma de 225.000 RON reprezentând daune materiale -cheltuieli de natură medicală, suma de 2.775.000 RON cu titlu de daune morale pentru vătămarea sa corporală în accidentul rutier a cărei victimă a fost la data de 7 aprilie 2007, în temeiul dispozițiilor art. 1357 și următoarele din C. civ., coroborate cu dispozițiile art. 1381 și următoarele din C. civ.

A solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 15 alin. (4), art. 22 C. proc. pen. și art. 29, alin. (1), lit. i) din Ordonanța de Urgență nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru; art. 30, 59, 80 alin. (1) si 3, 83 alin. (1), (85) alin. (3), (94) alin. (1), lit. j), 107 alin. (1), (15)1 alin. (2), (14)9, 158 alin. (1) și 194 din C. proc. civ.

Prin sentința civilă 5081 din 24 septembrie 2015 pronunțată de Tribunalului București, secția a Vl-a Civilă, a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii și a fost respinsă acțiunea introductivă, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă 1623 din 18 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul, a anulat sentința atacată și a reținut cauza spre rejudecare.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1982 din 29 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, acțiunea în pretenții.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacatea și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 605 din 22 februarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1982 din 29 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

A casat decizia atacată și a trimis cauza, pentru rejudecare, la aceeași instanță.

Prin decizia civilă nr. 2388 din 19 noiembrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 5081 din data de 24 septembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimatul-intervenient C. și cu intimata pârâtă S.C. B. S.A.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 80.000 RON, cu titlu de daune morale.

A respins, în rest, pretențiile reclamantei.

A stabilit remunerația definitivă a curatorului special avocat D., pentru faza procedurală a apelului, la suma de 500 RON, în sarcina de plată a reclamantei.

Invocând în drept prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2388 din 19 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2014, solicitând admiterea recursului și casarea deciziei recurate.

În argumentarea cererii de recurs, se susține, în esență, că instanța de apel a realizat o greșită interpretare a normelor de drept material ce guvernează materia răspunderii civile delictuale, în principal a prevederilor art. 1385 C. civ., care reglementează întinderea reparației, potrivit cărora:

"Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel", a prevederilor art. 1357 C. civ., potrivit cărora:

"Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să o repare", dar și a prevederilor art. 1386 C. civ. referitoare la "Formele reparației" și ale art. 194 alin. (1) lit. a) C. pen., ce definește vătămarea corporală ca fiind:

"Fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecințe: a) o infirmitate, fiind pedepsită mai grav prin prisma încadrării acesteia ca infracțiune, indiferent de numărul de zile de îngrijire necesare refacerii".

Recurenta arată că, prin interpretarea dată normelor de drept material enunțate, instanța de apel a ajuns să considere că, în pofida unui prejudiciu existent, cert, dovedit de aspecte ce reies din probele administrate (expertiza medico-legală, înscrisurile de la dosar - planșe foto, dovada medicală privind infirmitatea), repararea integrală a acestui prejudiciu ar aduce reclamantei o satisfacție ce i-ar putea oferi un confort material superior celui pe care-l avea înaintea producerii accidentului.

În opinia recurentei, este nelegală interpretarea instanței, câtă vreme aceasta se îndepărtează de scopul pentru care legiuitorul a conferit persoanelor în situația recurentei dreptul la dezdăunare, reglementând, totodată, că reparația trebuie să fie integrală, nu limitată.

Consideră că instanța de apel a adăugat la textul art. 194 C. pen., când a apreciat, în ciuda concluziilor raportului medico-legal, că infirmitatea cauzată nu are caracter permanent. Astfel, arată că prin infirmitate, în sensul prevederilor legale, se înțelege un prejudiciu cu caracter permanent, care poate fi de ordin strict morfologic, morfo-functional sau numai funcțional, în timp ce noțiunea de invaliditate, avută în vedere în mod eronat de către instanța de apel, include, în mod obligatoriu, un deficit funcțional.

Prin interpretarea instanței de apel privind natura neeconomică a daunelor morale, apreciază că aceasta s-a îndepărtat de sensul și spiritul prevederilor art. 1386 C. civ., deoarece suma de 80.000 RON, acordată drept despăgubire morală nu reprezintă o indemnizație compensatorie pentru recurenta-reclamantă, nici chiar prin raportare la interpelarea criticată anterior a noțiunii de infirmitate.

Recurenta-reclamantă menționează că provine dintr-o familie ale cărei venituri se situează peste medie, tatăl său deține o firme cu o cifră de afaceri importantă, iar locuința sa din România este un imobil compus din casă în suprafață de peste 200 mp și curte în suprafață de peste 500 mp, în zona de nord a capitalei, proprietatea tatălui recurentei-reclamante.

Totodată, arată că în prezent locuiește în SUA, unde lucrează pentru un venit mediu de 60.000 euro/an și locuiește într-un imobil proprietatea sa și a soțului său, iar la data accidentului avea vârsta de 21 de ani, fiind studentă.

Nu în ultimul rând, arată că, urmare a accidentului, a devenit, pentru o perioadă îndelungată, dependentă de suportul familiei, după ce, anterior, s-a zbătut între viață și moarte, fiind în comă, iar suferințelor psihice și fizice li s-a adăugat și prejudiciul estetic permanent, de natură a avea un impact asupra psihicului și asupra posibilității de a avea o viață social activă.

Subliniază că, deși a absolvit Facultatea de Kinetoterapie, nu poate profesa în prezent în acest domeniu, din cauza traumelor suferite.

Ca atare, având în vedere situația anterior expusă, apreciază că motivarea instanței de apel nu poate fi susținută, deoarece este grefată, în principal pe caracterul ajuridic, socio-filosofic al reparației, fără a conduce la repararea integrală a prejudiciului, fiind evidentă greșita interpretare și a prevederilor art. 1357 C. civ.

Referitor la vătămările corporale suferite, potrivit raportului medico-legal nr. 3672/16.11.2007, planșelor fotografice depuse la dosar și tomografiilor 3D ale craniului, arată că a rămas cu infirmitate definitivă, prin defectul osos frontal drept, urmare a unor leziuni care au necesitat pentru vindecare 80-90 de zile de îngrijiri medicale: fractură cu înfundare dreaptă, plagă cranio cerebrală F dreapta, defect osos drept postoperator, TCC mediu, edem cerebral, contuzie cerebrală direct F dreapta, hemoragie subconjunctivală, craniul fiindu-i efectiv despicat în două la momentul accidentului.

Consideră că în mod greșit instanța de apel s-a raportat, în stabilirea daunelor, la situația de fapt și starea recurentei la momentul soluționării procesului, iar nu la situația de fapt de la momentul producerii vătămării, aspect ce denotă o greșită interpretare a prevederilor art. 1386 Coc civil.

Prin urmare, în opinia recurentei, Curtea de Apel București a dat o interpretare restrictivă textelor de lege anterior indicate, în ceea ce privește determinarea daunelor morale, acordând doar suma de 80.000 RON, care nu reprezintă, în fapt, o compensație suficientă prin raportare la prejudiciul efectiv suferit și valorile morale afectate.

Intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor invocate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, că argumentele recurentei-reclamante vizează aspecte legate de modul de stabilire a cuantumului daunelor morale și reaprecierea situației de fapt a recurentei, pe calea reanalizării și readministrării probelor.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil și, într-un al doilea subsidiar, ca neîntemeiat.

Intimatul-intervenient C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 22 noiembrie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Intimatul-intervenient C. a depus punct de vedere la raportul întocmit în cauză.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A. din perspectiva criticilor indicate, astfel cum acestea au fost circumscrise temeiului de drept invocat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), reține inexistența motivelor de nelegalitate, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Se constată că reclamanta A. a indicat formal motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât aceasta s-a rezumat strict la a-și exprima nemulțumirea cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, cu referire la nivelul suferințelor fizice și psihice trăite, aspecte ce nu pot fi analizate în această etapă procesuală, instanța de apel fiind suverană în a aprecia, în baza probatoriului administrat, în raport de circumstanțele cauzei, cuantumul daunelor morale.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Se impune precizarea faptului că aprecierea judecătorilor de fond cu privire la valoarea efectivă a despăgubirii și solicitarea recurentei de majorare a sumei acordată cu titlu de daune morale vizează aspecte de temeinicie ale hotărârii atacate, care excedează controlului instanței de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, în raport de motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ la pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, susținerile privind neacordarea daunelor morale în cuantumul solicitat nu sunt suficiente dacă nu s-au indicat încălcările de lege care pot să atragă examenul de legalitate.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând doar aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

De altfel, întreaga construcție a recursului reclamantei vizează exclusiv greșita stabilire a situației de fapt, ceea ce nu poate face obiectul controlului în această fază procesuală, iar faptul că se invocă anumite dispoziții legale (ex: art. 1386 Coc civil, art. 1357 C. civ. etc.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Așa fiind, motivul de nelegalitate instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor (expertiza medico-legală, planșe foto, dovada medicală privind infirmitatea etc), ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Or, în absența prezentării unor critici de nelegalitate care să permită încadrarea acestora în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. rezultă că normele materiale evocate au fost invocate formal prin cererea de recurs.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

În considerarea celor ce preced, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) din același act normativ, va admite excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă S.C. B. S.A. și va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2388 din 19 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă S.C. B. S.A..

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2388 din 19 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 martie 2020.