ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 576/2020

Ședința publică din data de 6 martie 2020

Asupra recursului de față,

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin cererea arbitrală depusă pe rolul Tribunalului Arbitral de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Suceava la data de 30 mai 2017, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 512.097,59 RON, constând în cheltuieli necesare înlocuirii mărfurilor neconforme calitativ furnizate de către pârâtă, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare, aplicată asupra sumei despăgubirilor, începând de la data constatării prejudiciului până la data plății efective a despăgubirilor.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului.

Prin sentința arbitrală nr. 1 din 5 octombrie 2017, Tribunalul Arbitral de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Suceava a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de către pârâta S.C B. S.A. și a respins cererea ca fiind prescrisă, în conformitate cu dispozițiile art. 2517 și 2531 alin. (1) lit. a) din C. civ. și ale art. 248 din C. proc. civ.

Prin acțiunea în anulare înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă sub nr. x/2017, la data de 5 decembrie 2017, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., anularea hotărârii arbitrale anterior menționate și, în rejudecarea fondului cauzei, obligarea pârâtei la plata sumei de 308.717,59 RON, reprezentând despăgubiri, constând în cheltuieli aferente înlocuirii a 1.015 metri liniari de conductă, precum și la plata sumei evaluate provizoriu la 303.380 RON, reprezentând contravaloare conductă estimată provizoriu la 1.600 metri liniari și a lucrărilor aferente de înlocuire a acesteia.

A mai solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare, aplicată asupra sumei despăgubirilor, de la data constatării prejudiciului până la data plății efective a despăgubirilor, precum și la plata cheltuielilor ocazionate de judecarea cauzei.

Prin sentința nr. 1 din 3 mai 2018, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă și a respins acțiunea în anulare, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, la data de 13 iulie 2018, recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. ALEXANDRIA - PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR CITR FILIALA ILFOV SPRL.

A susținut că, în soluționarea acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, cu încălcarea evidentă a prevederilor legale în materie, fiind incidente prevederile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a considerat că hotărârea Curții de Apel Suceava nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive contradictorii. Totodată, a precizat că sentința atacată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A arătat că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra criticilor invocate de recurentă prin acțiune, referitoare la incidența prevederilor legale în materie, precum și asupra criticilor referitoare la clauzele considerate nescrise din contractul încheiat cu intimata-pârâtă, pronunțând sentința atacată cu neobservarea probatoriului aflat la dosarul cauzei.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-reclamantă a precizat că instanța de fond a reținut că în speță nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/1995, însă nu a menționat care sunt motivele care au fundamentat această concluzie, mărginindu-se la afirmația că aceste prevederi reglementează calitatea în construcții și nu au incidență cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, deși prevederile art. 30 din Legea nr. 10/1995 stabilesc, în mod expres, perioada de timp pentru care fabricanții și furnizorii de materiale și produse pentru construcții răspund pentru viciile ascunse, respectiv 10 ani de la data recepției lucrării.

Recurenta-reclamantă a menționat că este eronată statuarea instanței de fond în sensul că, în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 1349 alin. (4) și 1355 C. civ., în raport cu data contractului încheiat între părți, respectiv 14 aprilie 2011, instanța mărginindu-se la a preciza că sunt aplicabile dispozițiile C. civ. din 1864, fără să observe comanda nr. 501 din data de 5 noiembrie 2012, depusă la dosarul cauzei.

A mai precizat că, în mod nelegal a reținut instanța de fond că nu sunt aplicabile cauzei prevederile Legii 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, această lege reglementând raporturi stabilite între consumatori, arătând recurenta că legea menționată nu face o distincție în sensul reținut de instanță.

Recurenta-reclamantă a susținut, totodată, că, în raport cu prevederile art. 6 din contractul dintre părți, care stabilește termenul convențional de 12 luni de la livrarea produselor, în mod nelegal a reținut instanța că textul art. 2531 alin. (5) C. civ. prevede, în mod expres, că "prin dispozițiile prezentului articol nu se aduce însă nicio atingere termenelor de garanție speciale, legale sau convenționale", subliniind, totodată, că în prealabil, instanța a apreciat că răspunderea în cauza de față se stabilește în raport cu dispozițiile C. civ. din 1864, nu cu dispozițiile art. 1349 alin. (4) și 1355 din C. civ.

Ca atare, a considerat că în cauză sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului.

A invocat excepțiile lipsei consimțământului și lipsei capacității de a încheia valabil actul adițional nr. x din 13 august 2012 la contractul de vânzare cumpărare nr. x din 14 aprilie 2011 și a solicitat instanței de recurs să constate nulitatea absolută a actului adițional menționat și a tuturor actelor adiționale subsecvente acestuia.

În susținerea acestor excepții, a solicitat instanței de recurs să observe lipsa semnăturii reprezentantului legal al recurentei-reclamante, respectiv lipsa semnăturii directorului general al societății, în calitate de reprezentant legal, acesta fiind singura persoană care putea angaja în mod valabil societatea în raporturile cu terții și, implicit, cu intimata-pârâtă.

A precizat că actul adițional nr. x din data de 13 august 2012 a fost semnat doar de directorul comercial al societății, acesta neavând calitatea de reprezentant legal al societății și neavând capacitatea de a contracta.

Astfel, a solicitat instanței de recurs să constate nulitatea absolută a actului adițional anterior menționat, cu consecința că nu a fost prelungit, în mod valabil, contractul de vânzare cumpărare nr. x din data de 14 aprilie 2011, ci acesta a fost încheiat valabil doar pentru o perioadă de 12 luni cu începere de la data semnării, respectiv de la data de 14 aprilie 2011, până la data de 14 aprilie 2012.

Ca atare, recurenta-reclamantă a considerat că vânzarea conductei s-a făcut în temeiul comenzii recurentei nr. 501 din 5 noiembrie 2012, a confirmării comenzii și a avizelor de însoțire a mărfii și facturilor ce au însoțit marfa, conducta fiind livrată la locul executării lucrării, respectiv comuna Lița, județul Teleorman.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea de ședință din data de 1 martie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți și a pus în vedere acestora că au posibilitatea să depună în scris puncte de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la data comunicării acestuia.

Prin încheierea de ședință din data de 8 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1 din 03 mai 2018 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă și a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 6 martie 2020, cu citarea părților.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. ALEXANDRIA - PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR CITR FILIALA ILFOV SPRL, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că prima instanță a omis să se pronunțe asupra susținerilor recurentei referitoare la incidența prevederilor legale în materie, sens în care a apreciat că hotărârea atacată nu conține motivele pentru care s-a reținut că, în speță, nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/1995. Totodată, a considerat recurenta că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra criticilor formulate cu privire la clauzele considerate nescrise din contractul încheiat cu intimata-pârâtă.

Din verificarea susținerilor formulate, Înalta Curte constată că determinarea legislației aplicabile speței s-a întemeiat pe constatarea primei instanțe că în speță, izvorul pretențiilor deduse judecății este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat de cele două societăți comerciale la data de 14 aprilie 2011, sub imperiul C. civ. din 1864.

În raport cu această constatare, prima instanță a apreciat că în raporturile comerciale dintre părți nu sunt incidente Legea nr. 10/1995 și H.G. nr. 273/1994, acte normative ce reglementează calitatea în construcții și, respectiv, recepția construcțiilor, nici dispozițiile Legii nr. 240/2004, care reglementează răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte în raporturile cu consumatorii.

Prin urmare, nu se poate aprecia că motivarea instanței de fond a fost insuficientă sau contradictorie, deoarece, contrar celor invocate de recurenta-reclamantă, prima instanță a prezentat, în mod succint, dar eficient, argumentele avute în vedere la stabilirea dispozițiilor legale incidente, raționamentul determinând, în mod logic, concluzia instanței.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă este nemulțumită de soluția adoptată în legătură cu legea aplicabilă nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii sau cu o motivare contradictorie și, astfel, nu se încadrează în sfera aspectelor avute în vedere de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Este important de subliniat că, potrivit textului art. 2 din Legea nr. 10/1995, acest act normativ este aplicabil "construcțiilor și instalațiilor aferente acestora, denumite în continuare construcții, în etapele de proiectare, de verificare tehnică a proiectelor, execuție și recepție a construcțiilor, precum și în etapele de exploatare, expertizare tehnică și intervenții la construcțiile existente și de postutilizare a acestora, indiferent de forma de proprietate, destinație, categorie și clasă de importanță sau sursă de finanțare, în scopul protejării vieții oamenilor, a bunurilor acestora, a societății și a mediului înconjurător."

Or, în cauză, actul juridic dedus judecății este un contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect furnizarea de către intimata-pârâtă a unor materiale, act juridic ce nu se circumscrie reglementărilor prevăzute de Legea nr. 10/1995, aplicabilă contractelor de antrepriză pentru lucrări de construcții.

În acest context, nu este relevantă împrejurarea arătată de recurentă, privind perioada de 10 ani de la data recepției în interiorul căreia fabricanții și furnizorii de materiale și produse pentru construcții răspund pentru viciile ascunse, conform art. 30 din Legea nr. 10/1995, întrucât prima instanță a stabilit că acest act normativ nu este incident în speță.

Tot astfel, din conținutul reglementărilor Legii nr. 240/2004, republicată în în temeiul prevederilor art. V lit. k) din titlul III din Legea nr. 363/2007, rezultă că aceasta vizează combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, astfel că acest act normativ nu se aplică relațiilor comerciale statornicite între agenții economici, fiind nefondată și critica recurentei-reclamante referitoare la greșita înlăturare a acestei legi de la normele de drept material aplicabile speței (întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În cadrul motivului de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la motivele de apel referitoare la clauzele considerate nescrise din contractul încheiat cu intimata-pârâtă și că sentința atacată a fost pronunțată cu neobservarea probatoriului aflat la dosarul cauzei.

Aceste aspecte nu vizează nelegalitatea sentinței atacate, ci sunt critici de netemeinicie, ce nu pot fi analizate în recurs, întrucât se tinde la o reapreciere asupra probelor administrate în speță și la reevaluarea stării de fapt reținute de prima instanță.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, sub un prim aspect, că în mod greșit a stabilit prima instanță inaplicabilitatea prevederilor art. 1349 alin. (4) și 1355 C. civ. în materia răspunderii contractuale, în raport cu data semnării contractului de vânzare-cumpărare, 14 aprilie 2011, fără a avea în vedere data de 5 noiembrie 2012 a comenzii nr. 501, aflată la dosarul cauzei.

Pe de altă parte, a criticat sentința recurată susținând că, deși instanța de fond a reținut incidența C. civ. din 1864 în materia răspunderii, în materia prescripției s-a procedat la aplicarea dispozițiilor art. 2531 alin. (5) C. civ., iar la calculul termenului de prescripție astfel determinat, nu au fost avute în vedere prevederile art. 6 din contractul dintre părți, care stabilesc un termen convențional de garanție de 12 luni de la livrarea mărfii.

Verificând criticile formulate, Înalta Curte apreciază corectă determinarea legii aplicabile răspunderii civile contractuale, în raport cu împrejurarea că data semnării contractului dintre părți a fost aceea de 14 aprilie 2011.

Principiul tempus regit actum, consacrat de dispozițiile art. 6 alin. (2) și (3) din C. civ., impune ca actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi, să fie guvernate de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

Prin urmare, sub aspectul stabilirii legii aplicabile în materia răspunderii civile, este relevantă data încheierii înțelegerii părților, nu data comenzilor efectuate în executarea acestei înțelegeri, toate acest comenzi nefiind acte juridice de sine stătătoare, ci acte de executare a drepturilor și obligațiilor contractuale ale părților, născute la data semnării contractului de vânzare-cumpărare.

Cum data încheierii contractului de vânzare-cumpărare este aceea de 14 aprilie 2011, în mod întemeiat a reținut prima instanță că răspunderea în cauza de față nu se stabilește raportat la prevederile art. 1349 alin. (4) și 1355 din C. civ., ci în baza dispozițiilor relevante din C. civ. din 1864.

În ceea ce privește normele de drept aplicabile în materia prescripției, prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care stabilesc că:

"Prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.".

Acest text de lege a fost corect interpretat și aplicat de către prima instanță, care a analizat criticile formulate de recurenta-reclamantă prin prisma dispozițiilor referitoare la prescripție din noului C. civ., raportat la momentul începerii curgerii prescripției, situat după intrarea în vigoare a noului C. civ.

În acest sens, reținând ca incidente prevederile art. 2531 alin. (4) C. civ., prima instanță a făcut, totodată, o corectă aplicare a alin. (5) al acestui articol, care arată că termenele stabilite de textul art. 2531 nu aduc nicio atingere termenelor de garanție speciale, legale sau convenționale.

Contrar susținerilor recurentei, prima instanță a analizat incidența acestor texte legale și prin prisma clauzei din art. 6 al contractului de vânzare-cumpărare, la care a făcut referire expresă, arătând că aceasta prevede un termen de garanție convențional de 12 luni de la data livrării mărfurilor, care a fost avut în vedere la pronunțarea hotărârii tribunalului arbitral.

Prin urmare, nu se confirmă susținerile recurentei-reclamante mai sus analizate, critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondată

Recurenta-reclamantă a mai invocat, în cadrul recursului formulat, excepțiile lipsei consimțământului și lipsei capacității intimatei-pârâte de a încheia valabil actul adițional nr. x din 13 august 2012 la contractul de vânzare cumpărare nr. x din 14 aprilie 201.

Cu privire la aceste excepții, în temeiul cărora se solicită instanței de recurs să constate nulitatea absolută a actului adițional menționat și a tuturor actelor adiționale subsecvente acestuia, Înalta Curte constată că, deși se pun în discuție încălcări ale unor norme de ordine publică, aspectele arătate nu pot face obiectul verificărilor instanței de recurs.

Astfel, se reține că recurenta-reclamantă nu a invocat excepțiile mai sus arătate nici în fața tribunalului arbitral, nici în fața instanței de fond, instanțele fiind învestite cu o cerere în despăgubiri, nu și cu o cerere privind constatarea nulității actului juridic indicat.

În aceste condiții, excepțiile invocate nu pot forma obiectul controlului de legalitate în recurs, întrucât ar conduce, în mod nepermis, la depășirea sau schimbarea cauzei juridice a cererii deduse judecății, cu încălcarea principiului disponibilității, a dreptului la apărare a părții adverse și a principiului contradictorialității.

Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte constată că în speță, în raport cu criticile analizate, nu se confirmă existența unor motive de nelegalitate ale sentinței atacate, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta S.C. A. S.A. ALEXANDRIA - PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR CITR FILIALA ILFOV SPRL împotriva sentinței nr. 1 din 03 mai 2018 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2020.