ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 553/2020

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2012 pe rolul Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Mehedinți, reclamanta A. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 6.627.275,28 RON, echivalentul în RON a sumei de 1.226.833,32 euro, reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare executate în baza contractului nr. x.

Prin sentința arbitrală nr. 1 din 8 aprilie 2013, Curtea de Arbitraj Mehedinți a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României unde cauza a fost înregistrată sub nr. x/2013.

Prin sentința arbitrală nr. 17 din 16 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. x/2013, a fost constatată perimată acțiunea arbitrală.

La data de 14 noiembrie 2014, reclamanta, prin administratorul judiciar, a introdus aceeași cerere împotriva pârâtei, la Tribunalul Mehedinți.

Prin sentința civilă nr. 7/2015, Tribunalul Mehedinți a declinat competența în favoarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României unde s-a format dosarul cu nr. x/2015.

Prin sentința arbitrală nr. 126 din 5 noiembrie 2015, pronunțată de această curte arbitrală, cererea a fost respinsă ca prescrisă, față de data introducerii cererii de chemare în judecată, aceea de 14 noiembrie 2014.

La data de 11 august 2017, reclamanta a formulat o a treia cerere de chemare în judecată împotriva aceleiași pârâte, aceasta fiind înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. B. Hotărârea instanței arbitrale.

Prin sentința arbitrală nr. 88 din 14 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, cu opinie majoritară, a fost admisă excepția autorității de lucru judecat și a fost respinsă cererea de arbitrare.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de arbitraj a reținut că de la data pronunțării sentinței arbitrale nr. 126 din 5 noiembrie 2015, prin care acțiunea a fost respinsă ca prescrisă, până la data soluționării cererii din prezenta cauză, nu au intervenit împrejurări noi, care să justifice modificarea efectelor acestei hotărâri, motiv pentru care s-a apreciat că subzistă autoritatea de lucru judecat cu privire la soluția pronunțată în dosarul nr. x/2015. C. Calea de atac împotriva hotărârii arbitrale.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, petenta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., a formulat, în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.A., acțiune în anularea sentinței arbitrale nr. 88 din 14.11.2017 pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul arbitral nr. x/2017. Pe fondul cauzei a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtei la plata sumei de 6.627.275,28 RON, echivalentul în RON a sumei de 1.226.833,32 euro, reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare executate în baza contractului nr. x. D. Hotărârea Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 46 F din 21 mai 2018 a acestei instanțe, a fost respinsă acțiunea în anulare formulată de petenta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., împotriva sentinței arbitrale nr. 88 din 14.11.2017 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul arbitral nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.A.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

Prin acțiunea în anulare formulată, reclamanta a invocat motivele prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. h) teza întâi și teza finală C. proc. civ. 1865, susținând că soluția de admitere a excepției autorității de lucru judecat este nelegală, în condițiile în care, potrivit disp. art. 2539 alin. (2) C. civ., a intervenit o cauză de întrerupere a cursului prescripției, iar pe de altă parte, nu există putere de lucru judecat atunci când cauza este soluționată prin admiterea unei excepții.

Instanța de apel a apreciat că, prin invocarea disp. art. 2539 alin. (2) C. civ. în cauza dedusă judecății, petenta a solicitat a i se recunoaște un nou drept la acțiune. Într-adevăr, art. 2539 C. civ., prevede că prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă.

În cauză, cererea formulată la data de 14.05.2012, inițial aflată pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Mehedinți, iar ulterior al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, care a format obiectul dosarului nr. x/2013, a fost soluționată prin Sentința arbitrală nr. 17/16.02.2017, hotărâre prin care Curtea de Arbitraj a constatat perimată acțiunea arbitrală.

Însă, raportat la data ultimului act de procedură efectuat în această cauză, respectiv 06.11.2013, instanța de apel a constatat că cererea care a format obiectul dosarului nr. x/2013 s-a perimat la 06.05.2014, perimarea intervenind de drept, odată cu împlinirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 416 C. proc. civ., indiferent dacă a fost sau nu constatată printr-o hotărâre judecătorească.

Sub alt aspect, neinvocarea, în fața instanței de arbitraj învestită cu soluționarea cauzei 25/2015, a actelor de procedură efectuate în Dosar nr. x/2013, neformularea vreunei căi de atac împotriva sentinței arbitrale nr. 126/05.11.2015, neformularea unei cereri de repunere în termenul de prescripție odată cu intrarea în insolvență și exercitarea atribuțiilor de către practicianul în insolvență desemnat, respectiv prin formularea unei cereri de redeschidere a judecății în cauza 189/2013 la peste doi ani de la momentul perimării de drept a acesteia, a creat prezumția, în persoana reclamantei, de a se fi născut un nou drept la acțiune derivat din executarea contractului x.

Asupra celui de al doilea motiv de nulitate, instanța de apel a constatat că prescripția extinctivă este o excepție de fond, care afectează chiar exercițiul dreptului la acțiune, respectiv acea componentă a acestuia care constă în posibilitatea de a obține condamnarea pârâtului. De asemenea, față de caracterul imperativ al dispozițiilor art. 431 C. proc. civ., reținând existența triplei identități de obiect, cauză și părți între dosarul nr. x/2015 și dosarul nr. x/2017, instanța de apel a apreciat că, în mod legal și temeinic, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a admis excepția autorității de lucru judecat. E. Calea de atac împotriva hotărârii Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., aducându-i următoarele critici:

Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și nu este suficient motivată.

Recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea Curții de Apel București conține 10 pagini dintre care 9 pagini reprezintă susținerile și apărările părților, iar cea de-a 10 pagină conține așa-zisa motivare, în care se reiau prevederile art. 2359 C. civ., precum și o parte din considerentele sentinței arbitrale.

Totodată, s-a mai susținut că prin hotărârea atacată nu a fost analizat și nu s-a răspuns la niciuna dintre chestiunile esențiale invocate în acțiunea în anulare și de ce sentința arbitrală nr. 126/2015 nu are autoritate de lucru judecat în cauza de față.

Recurenta-reclamantă a arătat că prin hotărârea atacată nu au fost analizate împrejurările noi indicate de către ea, care fac posibilă și obligatorie analizarea aceleiași excepții a prescripției dreptului material la acțiune, în prezenta cauză.

Astfel, prin sentința arbitrală prin care s-a respins, ca prescrisă, a doua acțiune a reclamantei, s-a analizat împlinirea prescripției raportat la data sesizării tribunalului arbitral, respectiv noiembrie 2014, or, în prezenta cauză, era necesară analizarea prescripției prin raportare la data introducerii primei acțiuni, în anul 2012, potrivit dispozițiilor art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., deoarece cazul nou de întrerupere a prescripției a apărut ulterior celei de-a doua cereri.

Sub acest aspect s-a considerat că motivarea Curții de Apel București, prin care s-a considerat legală admiterea excepției autorității de lucru judecat de către instanța arbitrală, este absolut insuficientă.

În legătură cu motivarea insuficientă a unei hotărâri judecătorești, recurenta-reclamantă a invocat decizia nr. 723/2000 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv, a prevederilor art. 2539 alin. (2) C. civ., precum și cu încălcarea art. 431 C. proc. civ.

În cauza de față, recurenta-reclamantă susține că a invocat dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza finală, C. civ., în ceea ce privește dosarul nr. x/2013, perimat prin sentința arbitrală nr. 17 din 16 februarie 2017.

Nu există autoritate de lucru judecat, deoarece, această instituție este strâns legată de fondul cauzei, or, prima dispută a fost tranșată valorificându-se o excepție procesuală.

Autoritate de lucru judecat a hotărârii prin care a fost admisă o excepție procesuală, se rezumă a acoperi chestiunile dezlegate în legătură cu acea excepție, iar nu și fondul cauzei, neanalizat în niciun fel.

Recurenta-reclamantă a arătat că, în speța de față, s-a invocat excepția autorității de lucru judecat în cadrul celei de-a treia cereri, ca urmare a existenței sentinței arbitrale pronunțate în a doua cerere, dar s-a invocat și excepția prescripției dreptului material la acțiune, în cea de-a treia cerere.

S-a mai susținut că autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri care a respins acțiunea ca prescrisă, nu poate conduce la respingerea unei noi acțiuni identice, decât tot ca prescrisă.

Ca atare, cât timp în cauza de față s-a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, trebuia să se analizeze dacă s-au invocat sau nu împrejurări noi, de natură a înlătura autoritate de lucru judecat a hotărârii pronunțate anterior între părți, pentru că în cazul în care ar fi existat împrejurări noi, ar fi încetat autoritatea de lucru judecat, chiar și în ce privește prescripția.

În opinia recurentei-reclamante, au existat împrejurări noi, deoarece, prin sentința arbitrală prin care s-a respins ca prescrisă a doua cerere, s-a analizat prescripția raportat la data sesizării instanței arbitrale, respectiv noiembrie 2014, în timp ce în cea de-a treia cerere, adică în cauza de față, era necesar a fi analizat prescripția prin raportare la data introducerii primei cererii, respectiv la anul 2012.

S-a mai arătat că acest caz nou de întrerupere a prescripției, a apărut ulterior soluționării celei de-a doua cereri, această a doua cerere fiind introdusă într-un termen mai mic de 6 luni de la data constatării primei cereri.

Ca atare, datorită existenței acestor împrejurări trebuia înlăturată autoritatea de lucru judecat și deschisă posibilitatea analizării aceleiași excepții, a prescripției dreptului material la acțiune, în cadrul prezentului dosar.

În opinia recurentei-reclamante, prin aplicarea art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., acțiunea de față trebuie considerată a fi fost introdusă la data de 14 mai 2012, adică data introducerii primei cereri, aceasta fiind constatată ca perimată la data de 16 februarie 2017.

Astfel, trebuie considerat că data învestirii instanței arbitrale cu prezenta cerere, 13 august 2017, rămâne relevantă numai pentru verificarea termenului de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii arbitrale, de constatare a perimării primei cereri, în vreme ce data introducerii acțiunii, având efectul întreruptiv al prescripției devine 14 mai 2012.

S-a mai arătat că prin raportare la data de 14 noiembrie 2014, cererea reclamantei a fost considerată prescrisă, însă prin raportare la data de 14 mai 2012, cererea nu poate fi considerată prescrisă.

Recurenta-reclamantă a mai apreciat că instanța a cărei hotărâre a fost atacată, în baza art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ., în ce privește dosarul nr. x/2013, în care s-a pronunțat soluția de perimare prin sentința arbitrală nr. 17 din 16 februarie 2017, avea obligația legală de a cerceta fondul cauzei, în dosarul nr. x/2017. În acest sens a fost invocată decizia nr. 2288/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Instanța care a pronunțat hotărârea recurată, a aplicat în mod greșit incidența instituției perimării în cazul invocării art. 2539 alin. (2) C. civ. Astfel, aceasta a concluzionat că perimarea, față de ultimul act de procedură efectuat în cauză la 6 mai 2014, a intervenit de drept la 6 noiembrie 2013, odată cu împlinirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 416 C. proc. civ., indiferent dacă a fost s-au nu constatat printr-o hotărârea judecătorească, însă recurenta-reclamantă a susținut că nu putea invoca beneficiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., fără să existe o hotărâre definitivă care să constate perimarea. F. Apărările intimatei-pârâte.

La data de 20 august 2018, intimata-pârâtă B. S.A., a depus la dosarul cauzei o întâmpinare solicitând, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, întrucât motivele de recurs nu se încadrează între cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Au fost invocate prevederile art. 430 alin. (1) C. proc. civ., precum și prevederile art. 606 C. proc. civ. G. Considerentele instanței de recurs.

În ce privește solicitarea de a se respinge recursul ca inadmisibil, pe motiv că niciuna dintre criticile formulate nu se încadrează între cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., această apărare nu mai poate fi avută în vedere, cât timp, prin încheierea din 21 noiembrie 2019, a fost admis, în principiu, recursul și s-a acordat termen în fond, cu citarea părților.

Relativ la critica privind insuficienta motivare a hotărârii atacate, Înalta Curte reține că instanța ce a pronunțat hotărârea recurată nu trebuie să răspundă la fiecare argument sau critică adusă prin acțiunea în anulare, dacă din modul în care s-au formulat considerentele, rezultă că s-a răspuns, în ansamblu, tuturor criticilor aduse prin acțiunea în anulare respectivă.

Criticile reclamantei, în acțiunea în anulare, s-au referit, cu precădere, la interpretarea dispozițiilor art. 2539 alin. (2) C. civ., astfel că instanța ce a pronunțat hotărârea recurată, a analizat excepția autorității de lucru judecat, arătând de ce aceasta este întemeiată, astfel încât se poate aprecia că hotărârea recurată este suficient motivată, astfel încât să se înțeleagă de ce s-a adoptat soluția respectivă.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 2539 alin. (2) C. civ. Recurenta-reclamantă a susținut că interpretarea corectă a dispozițiilor art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., ar permite să se considere că cererea de chemare în judecată din cauza de față, care este cea de-a treia cerere formulată în timp, a fost introdusă la data de 14 mai 2012, care este data introducerii primei cereri de chemare în judecată, deoarece aceasta din urmă a fost perimată la data de 16 februarie 2017, iar cea de-a treia cerere a fost considerată ca prescrisă prin sentința arbitrală nr. 126/2015, avându-se în vedere data de 14 noiembrie 2014, dar cu trimitere la data formulării celei de-a doua cereri.

Opinia recurentei-reclamante potrivit căreia textul art. 2539 alin. (2) C. civ., ar permite întreruperea cursului prescripției pentru prima cerere, pe motiv că a formulat o nouă cerere de arbitrare în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a perimat prima cerere, nu este legală, deoarece, teza I a art. 2539 alin. (2) C. civ., arată că prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare, ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmării silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată, or s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă.

Potrivit tezei a II-a a alin. (2) al art. 2539 C. civ., dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă.

Or, din analiza dispozițiilor art. 2539 alin. (2) se poate observa că teza a II-a nu se referă și la situația perimării hotărârii primei instanțe printr-o hotărâre definitivă, ci numai la situația de respingere sau anulare a primei hotărâri, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu este îndeplinită nici condiția ca noua cerere să fi fost admisă.

Ca atare, având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte constată că hotărârea Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care s-a admis excepția autorității de lucru judecat a celei de-a treia cereri de arbitrare, pe motiv că de la data pronunțării sentinței arbitrale nr. 126 din 5 noiembrie 2015, prin care cea de-a doua cerere de arbitrare a fost respinsă ca prescrisă, pe motiv că până la data soluționării celei de-a treia cereri nu au intervenit împrejurări noi, este legală, astfel că, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.