ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 342/2020

Ședința publică din data de 11 februarie 2020

- desființarea actulului notarial "act de rezoluțiune convențională unilaterală în temeiul unui pact comisoriu", autentificat de B.N.P. C. sub nr. x/29.03.2013 prin care pârâta S.C. A. S.R.L. a dobândit un drept de interdicție și grevare, în favoarea sa, asupra imobilelor înscrise în CF x Sebiș;

- desființarea actelor notariale intitulate "contract de ipotecă imobiliară" nr. 2529/13.11.2012 emis de B.N.P. D., care este subsecvent actului intitulat "contract de cesiune de creanță", autentificat sub nr. x/13.11.2012, de către Notarul Public E., prin care pârâta S.C. B. S.R.L. a încheiat un contract de cesiune de creanță cu numitul F., pentru care s-a garantat obligația, cu contractul de ipotecă imobiliară, privind creanță totală în sumă de 1.379.638,32 RON și în sumă de 506.200 euro. Creanța a fost rezoluționată prin actul de la pct. a), astfel fiind preluată de către S.C. A. S.R.L., în favoarea căreia există instituit dreptul de ipotecă imobiliară, asupra imobilelor înscrise în CF x Sebiș, acte făcute în dauna intereselor reclamantei, în calitate de creditor privind obligațiile fiscale, datorate cu titlu de impozite și taxe locale, cu consecința radierii înscrierilor de sub B9;

- restabilirea situației anterioare încheierii celor trei acte, în sensul radierii interdicțiilor de înstrăinare și grevare asupra cotei de 1/1, din imobilul înscris în CF x și 301251 Sebiș, aflate în proprietatea pârâtei S.C. B. S.R.L.;

- obligarea Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară la rectificarea CF x Sebiș, în sensul radierii interdicțiilor de înstrăinare și grevare, în favoarea pârâtei S.C. A. S.R.L.;

- cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1562 C. civ., art. 258 Codul fiscal, art. 86 și 226 Codul de procedură fiscală.

La 19 aprilie 2017, reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât a lui F..

La data de 26 mai 2017, reclamanta a formulat o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, în sensul extinderii cererii inițiale, solicitând și anularea tuturor demersurilor întreprinse de către executorul judecătoresc G. privitoare la vânzarea prin licitație publică a imobilelor situate în Sebiș, județul Arad, înscrise în cărțile funciare nr. x - nr. x Sebiș, proprietatea S.C. B. S.R.L. în dosarul nr. x/2017 (dosar instanța nr. x/2017 al Judecătoriei Gurahonț), anularea publicației de vânzare nr. 89/07.04.2017 și a publicației de vânzare nr. 89/05.05.2017, precum și anularea oricărui contract de vânzare-cumpărare, care s-a încheiat pentru vânzarea acestor imobile, pentru care, U.A.T. Sebiș a pornit procedurile de executare silită, pentru neplata obligațiilor fiscale sub formă de impozite și taxe.

Reținându-se dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. k) C. proc. civ., s-a constatat că obiectul litigiului îl constituie revocarea unor contracte privind imobilele intabulate în CF, iar valoarea acestor imobile este de 10.683.687 euro.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la 4 august 2017.

Prin încheierea ședinței publice din 26 septembrie 2017, tribunalul în temeiul art. 99 alin. (1) C. proc. civ., a disjuns cererile ce formează contestația la executare (cererile modificatoare) și a declinat competența de soluționare a contestației la executare în favoarea Judecătoriei Gurahonț.

În considerentele acestei sentințe, prima instanță a reținut că pe calea acțiunii revocatorii, creditorul a solicitat să fie declarate inopozabile față de el actele juridice încheiate de debitor în frauda intereselor sale, prin care acesta își creează o stare de insolvabilitate.

Din interpretarea art. 1564 C. civ. rezultă că împrejurarea privind cunoașterea prejudiciului poate fi probată și cu un act juridic anulat în măsura în care din conținutul acestuia rezultă recunoașteri ale emitentului actului cu privire la chestiunea dedusă judecății. În cauză, dată fiind distincția între actul juridic constând în titlul executoriu și înscrisul constatator al impozitelor și altor datorii fiscale, chiar dacă titlul a fost anulat, înscrisul privind impozitele pe imobile și taxele pe mediu are valoare probatorie sub aspectul dovedirii datei la care reclamantul a cunoscut existența prejudiciului.

Astfel, prima instanța a constatat că niciuna dintre creanțele menționate în titlul executoriu nr. x/15.02.2016 nu întrunește cerința admisibilității, respectiv existența unei creanțe certe, lichide și exigibile a creditorului, câtă vreme reclamantul nu a prezentat titluri de creanță emise și comunicate în condițiile legii, adică actele administrative prin care a fost constatată existența creanțelor și termenul de plată cu dovada rămânerii lor definitive.

Instanța a constatat că și în ipoteza susținută de reclamant conform căreia termenul de un an prevăzut de art. 1564 C. civ. ar fi început să curgă de la 1 aprilie 2016, când ar fi rămas definitiv titlul executoriu nr. x/15.02.2016, cu luarea în considerare a tuturor creantelor menționate în acest titlu, termenul era împlinit la data introducerii acțiunii.

Din moment ce creanțele sunt evidențiate într-un titlu executoriu, sub aspectul termenului de prescripție a acțiunii revocatorii, prima instanță a subliniat că nu are relevanță data comunicării titlului către debitor, deoarece comunicarea dă naștere dreptului la contestația la executare, însă pe calea acesteia, în principiu, nu se poate contesta caracterul cert, lichid și exigibil al creanțelor.

S-a reținut că la momentul emiterii sale, titlul executoriu nr. x/15.02.2016 preciza termenul de plată, deci data exigibilității fiecărei creanțe conform opiniei reclamantului, ultima dată fiind 15 februarie 2016 - pentru cel din urmă impozit pe imobile în sumă de 46.783 RON -, iar raportat la această dată, termenul de 1 an pentru exercitarea acțiunii s-a împlinit la 15 februarie 2017, cererea reclamantei fiind depusă la poștă la 23 martie 2017.

În consecință, tribunalul a constatat că termenul prevăzut de art. 1564 C. civ. a expirat cel mai târziu la 15 februarie 2017 pentru creanța cu ultimul termen de plată, cu atât mai mult fiind prescrisă pentru creanțele precedente exigibile la date anterioare.

În continuare, instanța a reținut că, deși excepția prescrierii dreptului la acțiunea revocatorie invocată de pârâtă prin întâmpinare a fost pusă în discuție și deși i s-a pus în vedere să indice condițiile în care a aflat despre existența contractelor contestate, reclamantul nu a lămurit acest aspect.

În atare condiții, tribunalul a avut în vedere că, față de prevederile art. 20 alin. (1) din C. civ. și ale art. 21 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, încheierea contractelor a căror inopozabilitate o cere reclamantul i-au devenit opozabile de la data înscrierii acestor acte juridice în cărțile funciare ale imobilelor.

În acest sens, s-a constatat că la 12 decembrie 2014, în toate cele opt cărți funciare a fost înscris dreptul de ipotecă legală al Primăriei Sebiș privitor la suma de 1.144.277 RON în baza actului administrativ nr. 6322/09.12.2014 al primăriei, fiind menționat și procesul-verbal de sechestru nr. x/09.12.2014, încheierile nr. 12474 - 12481/12.12.2014 ale B.C.P.I. Gurahonț, fiind comunicate Primăriei Orașului Sebiș conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, astfel că reclamantul a cunoscut existența tuturor actelor juridice a căror inopozabilitate o solicită cel mai târziu în decembrie 2014, tot atunci fiindu-i cunoscut și prejudiciul constând în impozitele aferente terenurilor.

În consecință, din coroborarea titlului executoriu nr. x/15.02.2016 în care este menționat primul impozit în cuantum de 258.625 RON, având scadența la 30 septembrie 2013, conform susținerilor reclamantului, cu comunicarea încheierilor de carte funciară, prima instanță a constatat că reclamantul a cunoscut atât existența actelor juridice ce fac obiectul acțiunii, cât și a prejudiciului concret - impozitul pe terenuri - cel mai târziu la 31 decembrie 2014, astfel că și din această perspectivă termenul de 1 an prevăzut de art. 1564 C. civ. s-a împlinit la 31 decembrie 2015.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a dispus obligarea reclamantului la plata către această pârâtă a sumei de 20.000 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocațial dovedit cu copiile certificate ale facturii fiscale nr. x/05.09.2017 și extrasului de cont depuse la dosarul tribunalului.

În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că data comunicării titlului către debitor nu are relevanță din perspectiva momentului la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat, atâta vreme cât creanțele sunt evidențiate într-un titlu executoriu supus prevederilor Codului de procedură fiscală, iar în cuprinsul titlului reclamantul emitent a precizat termenul de plată al creanțelor. În acest sens, s-a constatat că termenul de un an prevăzut de art. 1564 C. civ. s-a împlinit la 15 februarie 2017, anterior datei expedierii cererii de chemare în judecată, respectiv 23 martie 2017, în cauză data stabilită pentru cel din urmă impozit pe imobile fiind 15 februarie 2016.

În continuare, instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe referitor la momentul la care contractele încheiate de pârâte au devenit opozabile reclamantului, respectiv data înscrierii acestora în cărțile funciare ale imobilelor, apreciindu-se că dispozițiile art. 20 alin. (1) C. civ. și art. 21 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 au fost corect aplicate și interpretate.

La rândul său, instanța de apel a constatat că la 15 aprilie 2013 în cărțile funciare a fost înscris dreptul de ipotecă al pârâtei S.C. A. S.R.L. și s-a notat interdicția de înstrăinare și grevare în favoarea aceleași pârâte, fiind indicate și actele notariale în baza cărora au fost efectuate aceste operațiuni de carte funciară, anume contractul de ipotecă imobiliară și actul de rezoluțiune convențională unilaterală în temeiul unui pact comisoriu autentificate de B.N.P. C., în cuprinsul acestui din urmă act fiind menționat contractul de cesiune de creanță autentificat de B.N.P. D..

De asemenea, tot din cuprinsul cărților funciare, s-a reținut că la 12 decembrie 2014 a fost înscris dreptul de ipotecă legală al Primăriei Sebiș privitor la suma de 1.144.277 RON în baza actului administrativ nr. 6322/09.12.2014 al aceleiași primării, iar reclamantul nu a contestat că emitentul încheierilor prin care s-a dispus înscrierea nu și-ar fi îndeplinit obligația de comunicare a acestor încheieri, obligație stabilită de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 7/1996.

Raportat la situația de carte funciară astfel reținută, instanța de apel și-a însușit raționamentul juridic al tribunalului, care a constatat că atât existența actelor a căror inopozabilitate o solicită reclamantul cât și prejudiciul au fost cunoscute de acesta cel mai târziu în decembrie 2014 și că, inclusiv prin raportare la acest moment, termenul de un an prevăzut de art. 1564 C. civ. se împlinise la 31 decembrie 2015, anterior sesizării primei instanțe.

Instanța de apel a concluzionat că susținerile reclamantului referitoare la formularea în termen a acțiunii sunt nefondate, fiind respinse ca atare.

În ceea ce privește criticile reclamantului referitoare la cheltuielile de judecată, la plata cărora a fost obligat în primă instanță, Curtea a constatat că acestea au fost solicitate de avocatul pârâtei S.C. B. S.R.L. la termenul de judecată din 10 octombrie 2017, termen la care avocatul reclamantului a fost prezent și, deci, avea posibilitatea formulării de cereri care să vizeze cuantumul onorariului solicitat, astfel că susținerea potrivit căreia cuantumul de 20.000 RON nu a fost pus în discuția părților nu reprezintă un temei de schimbare a sentinței.

Instanța de apel a apreciat că prima instanță a acordat cheltuielile de judecată în cuantum de 20.000 RON cu respectarea prevederilor art. 451 C. proc. civ., raportat la complexitatea cauzei și la circumstanțele acesteia, având în vedere și valoarea obiectului pricinii, precum și împrejurarea că atât înainte de declinarea competenței dispuse de judecătorie cât și ulterior, la tribunal, avocatul pârâtei a întocmit lucrări scrise și a formulat susțineri verbale, văzând și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului conform căreia reclamantul poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului.

Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; respectiv când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Arad.

În motivare, recurentul a precizat, în esență, că acțiunea promovată îndeplinește condițiile prevăzute pentru admisibilitatea unei acțiuni pauliene, prin faptul că, prin întocmirea documentelor a căror revocare o solicită, S.C. B. S.R.L i-a produs prejudicii, prin cauzarea stării de insolvabilitate, ca efect al întocmirii acestor documente atacate, astfel că, Unitatea Administrativ Teritorială Sebiș nu poate încasa impozitele legal calculate.

S-a susținut, totodată, că încălcarea legii privitoare la reținerea excepției puterii de lucru judecat atrage sancțiunea nulității hotărârii atacate, fiind incident motivul de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că în ceea ce privește dovada respectării termenului prescripției vizând depunerea acțiunii pauliene, aceasta a fost depusă la 28 martie 2017, în termenul de un an de la data exigibilității creanței stabilite prin titlul executoriu nr. x din 15 februarie 2016, pentru care nu s-a cerut suspendarea executării, în termenul legal de 45 de zile, dar nici ulterior, astfel că acțiunea a fost promovată în termenul legal de un an, de la data la care a devenit executoriu titlul nr. 1935, respectiv de la 1 aprilie 2016.

În final, recurentul a criticat decizia instanței de apel din perspectiva cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță, în cuantum de 20.000 RON.

În subsidiar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală, fiind pronunțată cu respectarea și analizarea tuturor criticilor și temeiurilor de drept invocate.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului invocată de intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Prin rezoluția aflată la dosar, s-a stabilit că cererea este scutită de la plata taxei de timbru, conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 mai 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurentul-reclamant a depus la dosar punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 11 februarie 2020.

Prealabil analizării criticilor formulate, se impune a fi făcută precizarea că, în conformitate cu dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres la pct. 1-8 ale acestui articol. Prin urmare, rezultă că potrivit dispozițiilor legale ce reglementează calea de atac extraordinară a recursului, nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală, criticile referitoare la stabilirea situației de fapt și interpretarea probatoriului, acestea reprezentând aspecte legate de temeinicia hotărârii și nu de nelegalitatea acesteia.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În dezvoltarea criticilor întemeiate pe acest text de lege, recurentul-reclamant a susținut că, în cauză, este incidentă excepția puterii lucrului judecat prevăzută de art. 432 C. proc. civ., apreciind că încălcarea legii privitoare la această excepție atrage sancțiunea nulității hotărârii atacate.

Analizând acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii recurate, având în vedere că recurentul invocă încălcarea regulilor de procedură sub aspectul greșitei rețineri a excepției puterii de lucru de judecat, aspect care nu se regăsește în considerentele hotărârii recurate, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. să nu fie incident în cauză.

În continuare, după redarea stării de fapt și a situației anterioare a litigiului, reclamantul a invocat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susținând că prin decizia recurată a fost soluționată greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune, învederându-se în acest sens că acțiunea a fost introdusă cu respectarea termenului de 1 an prevăzut de art. 1564 C. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs, care poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material recurentul-reclamant a precizat că data de la care curge termenul de prescripție pentru exercitarea acțiunii pauliene este data la care a fost oprit să demareze procedurile de executare a creanței fiscale, aspect care însă nu a fost analizat de instanța de apel.

Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte constată incidența în cauză a prevederilor art. 1564 C. civ., potrivit cărora "Dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat".

Având în vedere aceste dispoziții legale, văzând și considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat admisibilitatea acțiunii pauliene și prin prisma susținerilor reclamantului raportat la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, constatând că termenul de prescripție era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată.

În acest sens, instanța de apel a reținut că data comunicării titlului executoriu nr. x/15.02.2016 către debitor nu are relevanță din perspectiva momentului la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat, respectiv a momentului la care a început să curgă termenul de prescripție a acțiunii revocatorii, câtă vreme în cuprinsul acestui titlu reclamantul a precizat termenul de plată al creanțelor. În acest context, instanța de apel a constatat că data stabilită pentru cel din urmă impozit pe imobile a fost 15 februarie 2016, iar raportat la acest moment termenul de un an prevăzut de art. 1564 C. civ. s-a împlinit la 15 februarie 2017, anterior formulării cererii de chemare în judecare, respectiv 23 martie 2017.

Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentului-reclamant cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, astfel încât o va respinge ca atare, având în vedere și faptul că titlul executoriu nr. x/15.02.2016 preciza la momentul emiterii sale termenul de plată, deci data exigibilității fiecărei creanțe, ultima fiind la data de 15 februarie 2016 pentru cel din urmă impozit pe imobile în sumă de 46.783 RON.

Raportat la data de 15 februarie 2016, Înalta Curte constată că termenul de 1 an pentru exercitarea acțiunii revocatorii s-a împlinit la 15 februarie 2017, cererea de chemare în judecată fiind depusă în vederea transmiterii Judecătoriei Gurahonț, la poștă, cu scrisoare recomandată la 23 martie 2017, în afara termenului prevăzut de art. 1564 C. civ.

Totodată, instanța de recurs constată că, în mod legal, instanța de apel a stabilit momentul la care contractele încheiate cu pârâții au devenit opozabile reclamantului, respectiv data înscrierii acestora în cărțile funciare ale imobilelor, prevederile art. 20 alin. (1) C. civ. și art. 21 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 fiind corect aplicate și interpretate.

Prin urmare, având în vedere că la 12 decembrie 2014 dreptul de ipotecă legală al Orașului Sebiș a fost înscris în toate cele opt cărți funciare, se constată că cel mai târziu în decembrie 2014, reclamantul a cunoscut existența tuturor actelor juridice a căror inopozabilitate o urmărește pe această cale, tot atunci fiindu-i cunoscut și prejudiciul constând în impozitele aferente terenurilor.

Și prin raportare la acest moment, respectiv 31 decembrie 2014, se apreciază că termenul de 1 an prevăzut de art. 1564 C. civ. era împlinit la momentul formulării acțiunii, motiv pentru care susținerile reclamantului privind promovarea în termen a cererii de chemare în judecată sunt nefondate.

În plus, se constată că instanța de apel a procedat la analizarea termenului de prescripție, reținând că reclamantul nu are o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei, S.C. B. S.R.L., în condițiile în care titlul invocat de acesta a fost anulat prin hotărâre judecătorească definitivă.

În ceea ce privește criticile reclamantului privind cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligat în primă instanță, instanța de apel a apreciat că tribunalul a acordat cheltuielile de judecată în cuantum de 20.000 RON cu respectarea prevederilor art. 451 C. proc. civ., în raport cu complexitatea cauzei, circumstanțele acesteia, valoarea obiectului litigiului și activitatea avocatului pârâtei, respingând astfel susținerile reclamantului.

Aceste critici referitoare la cheltuielile de judecată nu vor fi analizate de instanța de recurs, deoarece reprezintă critici de netemeinicie, astfel cum rezultă și din decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 181 din 5 martie 2020, s-a admis recursul în interesul legii, stabilindu-se că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În final, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a dezvoltat raționamentul în baza căruia a ajuns la concluzia respingerii apelului reclamantului, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței și care au condus la soluția pronunțată.

Față de cele reținute anterior, se constată că decizia atacată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de pârâta reclamantul Orașul Sebiș - Unitatea Administrativ Teritorială Sebiș împotriva deciziei civile nr. 78 din 9 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Orașul Sebiș - Unitatea Administrativ Teritorială Sebiș împotriva deciziei civile nr. 78 din 9 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2020.