ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3204/2019

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 14 iunie 2016, sub nr. x/2015, urmare declinării de competență prin sentința civilă nr. 1119 din 21 aprilie 2016 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, reclamanta Parohia Afumați 1 a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase din România din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și Primăria Comunei Afumați prin Primar: - anularea deciziei nr. 3274/26.03.2015 a Comisiei Speciale de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România; - obligarea pârâtei Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România să emită o nouă decizie cu privire la cererea formulată de reclamantă, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 3.100 mp situat pe raza administrativ teritorială a Comunei Afumați Județ Ilfov; - obligarea pârâtei Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România să efectueze în vederea emiterii deciziei toate actele necesare identificării și delimitării suprafeței de teren a cărei retrocedare se solicită, urmând a se dispune restituirea în natură a suprafeței de teren de 3.100 mp; - obligarea pârâtelor în solidar la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 2813 din 30 septembrie 2016, Curtea de Apel București a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Parohia Afumați 1, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase din România din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și Primăria Comunei Afumați prin Primar, a anulat Decizia nr. 3274/26.03.2015 emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a obligat pe această pârâtă să emită o decizie de admitere a cererii reclamantei de restituire în natură a terenului intravilan de 3.100 mp situat în comuna Afumați, județul Ilfov, și a obligat pe pârâte să efectueze toate operațiunile de identificare și delimitare a suprafeței de 3.100 mp teren, menționat anterior.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței de fond au formulat recurs ambele pârâte, criticând-o pentru nelegalitate. 3.1. Pârâta Primăria Afumați prin Primar a solicitat casarea sentinței atacate și, în rejudecare, să fie respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă invocă o excepție a nulității sentinței atacate pe motiv că exemplarul care i-a fost comunicat de instanță nu ar fi conține numărul sentinței și pentru că nu ar corespunde data pronunțării sale, respectiv este înscrisă data de 23.09.2016, deși data pronunțării sentinței este 30.09.2016. Cât privește soluția pronunțată pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă apreciază că sentința este netemeinică și nelegală, întrucât reclamanta Parohia Afumați a primit toate suprafețele de teren pe care le-a deținut. În acest sens, arată că aceasta a formulat cerere în baza Legii nr. 18/1991, fiindu-i eliberat titlul de proprietate nr. x/25.01.1994 pentru suprafața de teren de 5 ha 1724 mp (teren cimitir 2 ha 7300 mp, teren biserică 2700 mp, teren casă parohială 1724 mp). Ulterior emiterii acestui titlu de proprietate, reclamanta nu a formulat obiecțiuni și nici nu a solicitat Comisiei Locale Afumați completarea titlului de proprietate pentru suprafața de 3100 mp intravilan și pentru care, susține recurenta-pârâtă, Parohia Afumați nu este persoană îndreptățită. A mai arătat recurenta-pârâtă că Parohia Afumați folosește ca dovadă doar adresa nr. x/18.11.1980, fără să depună la dosar toate înscrisurile doveditoare prin care s-a realizat schimbul. De asemenea, reclamanta nu face vorbire nici de faptul că a primit un titlu de proprietate care atestă dreptul de proprietate pentru toate suprafețele de teren ce au aparținut acesteia, ba chiar mai mult decât a avut. 3.2. Pârâta Comisia Specială de Retrocedare și-a întemeiat recursul pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, rejudecând, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În motivarea recursului s-a argumentat, în esență, că sentința este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și ale art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000. Astfel, instanța a reținut în mod eronat că dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv ale pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 au caracter special și se vor aplica cu prioritate în speță, precum și că este îndeplinită condiția unei preluări abuzive deoarece schimbul de teren s-a realizat ca urmare a unui act administrativ (Decizia nr. 1467/13.10.1981 a Biroului permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al municipiului București), iar reclamantei nu i s-au acordat despăgubiri juste și echitabile, fiind astfel îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000. Cât privește Decizia nr. 1467/13.10.1981, recurenta-pârâtă arată că prin aceasta Biroul Permanent al Comitetului executiv al Consiliului popular al municipiului București a hotărât aprobarea schimbului terenului proprietate de stat în suprafață de 7800 mp aflat în administrarea comunei Afumați, situat în afara perimetrului construibil, cu terenul în suprafață de 7800 mp situat în perimetrul construibil al comunei proprietatea Parohiei nr. 1 Afumați și că această decizie nu a făcut decât să concretizeze din punct de vedere formal acordul de voință al părților. Din celelalte înscrisuri depuse de către reclamantă la dosarul cauzei (adresa nr. x/25.07.1980 emisă de către Parohia Afumați 1, pag. 2, și procesul-verbal din 06.08.1980 întocmit de către Consiliul Parohial, pag. 2) reiese faptul că, din suprafața de 7800 mp teren care urma să fie primită de către parohie prin actul de schimb, aceasta deținea deja 4700 mp teren, reprezentând suprafața cu care se extinsese cimitirul parohiei în anul 1977. Totodată, în adresa nr. x/18.11.1980 emisă de către Consiliul popular al comunei Afumați-Biroul Executiv (anterioară actului de schimb), s-a precizat faptul că diferența de 3100 mp teren urma să fie predată de Consiliul popular al Comunei Afumați Parohiei Afumați I atunci când va fi nevoie pentru extinderea cimitirului. Din înscrisurile depuse de către reclamantă, reprezentând corespondența dintre Consiliul Popular al comunei Afumați și Parohia nr. 1 Afumați, reiese foarte clar faptul că reclamanta și-a exprimat acordul pentru realizarea acestui schimb. Mai mult, potrivit adresei nr. x/09.12.1980 (anterior Deciziei nr. 1467/13.10.1981) emisă de către Protoieria II Ilfov reiese faptul că însuși A. a aprobat efectuarea schimbului pentru suprafața de 7800 mp. Actul de schimb este un act juridic civil de transfer de proprietate, având la bază liberul acord de voință și finalizat prin Decizia nr. 1467/13.10.1981, astfel încât nu reprezintă un act de preluare abuzivă din partea statului român în sensul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000. Nici neîndeplinirea de către Consiliul Popular al comunei Afumați a contraprestației sale rezultând din actul de schimb, respectiv a obligației de a preda Parohiei Afumați I diferența de teren în suprafață de 3100 mp, nu echivalează cu preluarea abuzivă a imobilului de către statul român în sensul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000. A conchis recurenta-pârâtă că cererea de retrocedare nr. x/23.01.2006, depusă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 de către Parohia Afumați 1, având ca obiect restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 3100 mp, nu se încadrează în prevederile ordonanței anterior amintite, întrucât nici în procedura administrativă, nici la dosarul cauzei intimata-reclamantă nu a depus vreun înscris din care să reiasă caracterul abuziv al preluării acestui bun de către statul român, în temeiul sau ca efect al vreunui act normativ ori administrativ emis în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (pct. 1 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000). Instanța a aplicat greșit și prevederile art. 3 alin. (9) din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora, obligația de identificare a deținătorului imobilului revine Primăriei în a cărei rază teritorială se află imobilul. Prin urmare, obligarea Comisiei speciale de retrocedare la identificarea și delimitarea imobilului este contrară atribuțiilor legale ale acesteia. De asemenea, prima instanță a aplicat greșit prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și din punctul de vedere al obligării Comisiei la restituirea în natură a terenului solicitat. Obligarea Comisiei la restituirea în natură a terenului de 3100 mp nu putea fi pronunțată decât dacă se constata că, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, respectivul teren se află în proprietatea statului sau a uneia dintre persoanele juridice menționate în textul legal. În fine, instanța a aplicat în mod eronat prevederile art. 32 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora, la alin. (1) se instituie un termen de decădere în procedura administrativă de 120 de zile, în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile învestite de lege. Termenul curge de la data la care persoanei i se comunică în scris documentele necesare soluționării cererii sale. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, termenul prevăzut la art. (1) poate fi prelungit la cererea scrisă a persoanei care se consideră îndreptățită sau a reprezentantului legal, prin decizia conducătorului entității învestite de lege sau a persoanei împuternicite de către acesta, o singură dată, pentru o perioadă de 60 de zile, în situația în care persoana se consideră îndreptățită face dovada efectuării unor demersuri privind completarea dosarului în raport cu alte instituții. În acest context, recurenta-pârâtă arată că reclamanta a transmis odată cu cererea de retrocedare doar copia simplă a adresei nr. x/18.11.1980, emisă de către Consiliul popular al comunei Afumați - Biroul Executiv. Prin adresa nr. x/25.08.2014, recurenta-pârâtă a solicitat reclamantei să transmită următoarele documente: repere de identificare actuală a imobilului solicitat, acte care să facă dovada dreptului de proprietate, acte care să ateste preluarea abuzivă a imobilului de către statul român, în perioada de referință a legii, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, prin adresa nr. x/23.09.2014, înregistrată la Secretariatul tehnic al Comisiei speciale de retrocedare sub nr. x/29.09.2014, reclamanta a retransmis adresa nr. x/18.11.1980, în copie legalizată, fără a transmite celelalte acte solicitate prin adresa nr. x/25.08.2014. În concluzie, prin înscrisurile transmise, intimata-reclamantă nu a făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul solicitat și nici dovada preluării abuzive a imobilului de către statutul român în perioada de referință a ordonanței.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă Parohia Afumați 1 a depus întâmpinare față de recursurile formulate în cauză, prin care a invocat excepția nulității recursurilor (respinsă de instanță la termenul din 12 iunie 2019), iar pe fond, a solicitat respingerea acestora, ca nefondate. Cât privește recursul declarat de pârâta Primăria Comunei Afumați, arată că în fața instanței de fond aceasta nu a formulat apărări (nu a formulat întâmpinare în cauză și nici nu a depus înscrisuri în acest sens), astfel încât criticile pe fondul cauzei sunt formulate omisso medio direct în recurs, impunându-se a fi respinse în temeiul dispozițiilor art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. Susținerea recurentei referitoare la faptul că reclamanta "a primit toate suprafețele de teren pe care aceasta le-a deținut (...) conform titlului de proprietate nr. x/25.01.1994", "solicitând mai mult decât a avut", este de natură să inducă în eroare instanța de judecată, contrar atât probatoriului administrat în cauză cât și considerentelor reținute de către instanța de fond. Contrar criticii recurentei-pârâte Comisia Specială de Retrocedare în sensul că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate, intimata-reclamantă arată că adresa nr. x/18.11.1980 pe care a depus-o la dosar face această dovadă. Astfel, potrivit dispozițiilor Titlului II art. 1 pct. 10 din Legea nr. 247/2005 (...) "2 1 Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă ..." Imobilul în litigiu se află în administrarea pârâtei Comuna Afumați. Acest lucru, susține intimata-reclamantă, se încadrează în situația preluării imobilului fără titlu.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 26 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 12 iunie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de criticile invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâtele Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și Primăria Comunei Afumați sunt fondate, pentru următoarele considerente: Înalta Curte apreciază a fi necesară examinarea, cu prioritate, a apărării formulate de intimata-reclamantă Parohia Afumați 1, referitoare la împrejurarea că recursul declarat de pârâta Primăria Comunei Afumați conține critici pe fondul cauzei formulate omisso medio direct în recurs, impunându-se a fi respinse în temeiul dispozițiilor art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. Potrivit art. 494 raportat la art. 478 și 479 C. proc. civ., în recurs se pot formula critici privind motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din C. proc. civ., iar conform art. 488 alin. (2) același Cod, motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. În materia contenciosului-administrativ, există doar calea de atac a recursului, în cadrul căreia persoana interesată poate solicita exercitarea controlului judiciar al instanței superioare, în limitele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) și ale cauzei juridice din cererea de chemare în judecată. Împrejurarea că pârâta din acțiunea judiciară dedusă soluționării la instanța de fond a ales să nu depună întâmpinare nu poate să determine decât sancțiunea prevăzută de art. 208 C. proc. civ., privind decăderea din dreptul de a propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică. Aceasta nu echivalează, însă, cu lipsirea părții respective de dreptul său de a exercita calea de atac a recursului, în condițiile în care hotărârea primei instanțe îi este nefavorabilă. De altfel, se observă că recurenta Primăria Comunei Afumați nu a înțeles, prin recursul declarat, să invoce excepții relative sau să propună probe, ci a formulat critici privind modalitatea de soluționare de către prima instanță a cererii de chemare în judecată. Cât privește înscrisurile depuse de partea recurentă odată cu cererea de recurs, Înalta Curte constată că administrarea unor probe noi în recurs este admisibilă potrivit dispozițiilor art. 492 alin. (1) din C. proc. civ. Totodată, cu privire la aspectul de nulitate a sentinței atacate, invocat de recurenta-pârâtă Primăria Comunei Afumați în propriul recurs, Înalta Curte constată că, din modalitatea de formulare a recursului, rezultă faptul că acesta este îndreptat împotriva sentinței pronunțate în dosarul nr. x/2015, împrejurarea că exemplarul hotărârii comunicate părții nu ar conține numărul sentinței sau că ar fi înscrisă o altă dată a pronunțării, fiind doar o eroare materială care nu afectează conținutul căii de atac declarate. În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că recurenta nu a dovedit că a fost vătămată în vreun fel, de vreme ce a declarat prezenta cale de atac, astfel că nu este incident motivul de nulitate a sentinței pe aspectul invocat. Prealabil analizei instanței de control judiciar, este de menționat că recurenta-pârâtă Primăria Comunei Afumați nu a încadrat criticile formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., însă toate aceste critici concrete, expuse prin calea de atac exercitată, se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Cât privește recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, se constată că acesta s-a întemeiat pe același motiv de casare, respectiv cel prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Trecând la analiza criticilor de nelegalitate invocate de recurente, Înalta Curte constată că ambele recursuri conțin critici comune și vor fi analizate împreună. Reclamanta Parohia Afumați 1 a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, decizia nr. 3274/26.03.2015 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase, prin care a fost respinsă cererea de retrocedare cu privire la imobilul, teren în suprafață de 3100 mp, situat în comuna Afumați, strada x, județul Ilfov. Prin decizia menționată, s-a reținut, în esență, că reclamanta nu a făcut dovada preluării abuzive de către statul român a imobilului solicitat spre restituire, aflat în proprietatea sa anterior perioadei de referință a legii, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Prima instanță a admis acțiunea, cu motivarea că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului de 3.100 mp prin schimbul de terenuri, finalizat prin Decizia nr. 1467/13.10.1981, precum și dovada preluării abuzive a acestuia, deoarece schimbul de teren s-a realizat ca urmare a unui act administrativ (Decizia nr. 1467/13.10.1981 a Biroului permanent al Comitetului Executiv al Consiliului popular al municipiului București), iar pârâtele au criticat această soluție, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Contrar susținerii instanței de fond, recurentele-pârâte apreciază că, raportat la prevederile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 și pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, adoptate prin H.G. nr. 1164/2002, intimata-reclamantă Parohia Afumați 1 nu a prezentat înscrisuri care întemeiază prezumția existenței dreptului său de proprietate asupra imobilului la data preluării abuzive a acestuia de către stat, trimițând, în concret, la actul de schimb finalizat prin Decizia nr. 1467/13.10.1981 a Biroului permanent al Comitetului Executiv al Consiliului popular al municipiului București. Înalta Curte constată că instanța de fond a stabilit, cu aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 și a Normelor metodologice de aplicare a ordonanței, că înscrisul menționat dovedește dreptul de proprietate al intimatei-reclamante și faptul trecerii abuzive a imobilului în proprietatea statului. Actul de schimb, având la bază liberul acord de voință și finalizat prin Decizia nr. 1467/13.10.1981, nu reprezintă un act de preluare abuzivă din partea statului român în sensul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000. Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, sunt supuse retrocedării imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizațiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Prin urmare, reclamanta, pentru a dovedi că este îndreptățită la retrocedare, în mod evident, trebuia să probeze dreptul său de proprietate asupra imobilului (cu indicarea exactă a întinderii suprafeței de teren și amplasamentul său) la data preluării abuzive, precum și dovezi care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu. Însăși existența imobilului, cu întinderea pretinsă, este incertă, raportat la probatoriul administrat. Și în procedura administrativă s-a constatat lipsa dovezilor care să susțină cererea de retrocedare, în condițiile în care din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000 rezultă că titularului cererii îi revine sarcina de a proba îndeplinirea cerințelor actului normativ, spre a se dispune retrocedarea. Nici în cursul judecății la prima instanță și în calea de atac nu s-au depus dovezi (înscrisuri) din care să rezulte îndeplinirea condițiilor cerute de O.U.G. nr. 94/2000, fiind legală decizia emisă de Comisie în soluționarea cererii de retrocedare. În acord cu opinia exprimată de recurenta Comisie, instanța de control judiciar constată că pretențiile intimatei-reclamante puteau fi soluționate doar în cadrul unui litigiu civil, nu pe calea procedurii O.U.G. nr. 94/2000, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de norma legală, respectiv reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului și nici a preluării abuzive a acestuia. În schimb, Înalta Curte nu împărtășește opinia recurentei Comisia de Retrocedare privind greșita interpretare și aplicare de către prima instanță a prevederilor art. 32 din Legea nr. 165/2013, referitor la caracterul restrictiv al termenului de 120 de zile, instituit în cadrul procedurii administrative, în care se puteau depune înscrisuri pentru dovedirea îndeplinirii condițiilor necesare pentru admiterea solicitării de retrocedare. Înalta Curte reține că, potrivit jurisprudenței sale constante, acest termen are natura unuia de recomandare, proba cu înscrisuri putând fi administrată inclusiv în faza controlului judiciar exercitat asupra actului administrativ. Astfel, în procedura judiciară, consideră Înalta Curte că termenul prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013 nu poate fi considerat termen de decădere de drept substanțial, întrucât dreptul de a completa dosarul administrativ cu înscrisuri nu constituie un drept subiectiv. Totodată, acesta nu reprezintă nici termen de decădere de drept procesual, din moment ce etapa administrativă precede procesul propriu-zis. În situația în care petentul din procedura prejudiciară se adresează instanței cu o cerere de chemare în judecată, acesta, în calitate de reclamant, are dreptul să administreze orice probe în condițiile și termenele reglementate de C. proc. civ., inclusiv înscrisurile ce nu au fost depuse în procedura administrativă. În acest fel, observă Înalta Curte, reclamantului i se asigură efectivitatea dreptului de acces la justiție, astfel cum este protejat prin art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 același Cod, Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtele Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și Primăria Comunei Afumați prin Primar, va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Parohia Afumați 1, ca neîntemeiată.