ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1342/2020

Ședința publică din data de 5 martie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta societatea A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură și Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Botoșani, anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/08.07.2016, precum și a Deciziei nr. 34960/27.12.2016 de soluționare a contestației formulate împotriva acestui act.

Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3 din 15 ianuarie 2018 a respins excepțiile privind necompetența materială și lipsa calității procesuale pasive a Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură.

Totodată, a admis acțiunea formulată de reclamantă și a anulat Decizia nr. 34960 din 27.12.2016 a Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul APIA- Aparat Central și Procesul-verbal nr. x din 8.07.2016 (înregistrat sub nr. x/7.07.2016 la Direcția Antifraudă, Control intern), obligând pârâtele să plătească reclamantei suma de 1550 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtele Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură și Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Botoșani.

3.1. În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a reluat situația de fapt și apărările formulate în fața primei instanțe cu referire la excepțiile invocate, cât și pe fondul cauzei, respectiv a indicat actele normative incidente și a cerut ca recursul să fie analizat prin prisma dispozițiilor art. 6 alin. (1) și art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 și a prevederilor art. 4 din Ordinul nr. 246/2008.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantei, fiind neîntemeiată.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Botoșani a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

O primă critică se referă la faptul că în mod greșit prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură și excepția necompetenței materiale, în raport cu prevederile art. 4

1

din Legea nr. 1/2004 și ale art. 10 alin. (1) și (1

1

) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că emitentul procesului-verbal contestat este Centrul Județean Botoșani, neavând relevanță faptul că decizia de soluționare a cauzei a fost emisă de APIA - aparat central.

Pe fondul cauzei, recurenta a reluat pe larg situația de fapt și întreaga procedură parcursă, susținând, în esență, că în mod greșit prima instanță a apreciat că acțiunea este întemeiată, având în vedere că, în cauză, nu a fost făcută dovada dreptului de folosință asupra terenului pentru care se solicită sprijinul.

Astfel, a apreciat că s-a reținut în mod eronat că, în cauză, contractul de arendare în discuție dovedește dreptul de folosință al reclamantei pentru întreaga suprafață de teren, așa încât condiția prevăzută la art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 nu este îndeplinită, iar sprijinul financiar a fost în mod legal retras, dat fiind faptul că fermierul nu a făcut dovada utilizării legale pentru 20.17 ha, întrucât Contractul de arendă nr. x/2014 a fost încheiat doar cu unul dintre coproprietari.

Referitor la eventuala obligare a instituției la plata cheltuielilor de judecată a solicitat respingerea cererii și, în subsidiar,să fie cenzurate.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă societatea A. S.R.L a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, și menținerea sentinței atacate, fiind legală și temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., excepția nulității recursului pârâtei Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că este întemeiată.

Instanța de control judiciar constată că recursul nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., potrivit cărora, " (1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 din același Cod.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute la pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Textul de lege se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

În cauză, se constată că susținerile recurentei-pârâte nu se pot încadra în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta nedezvoltând critici propriu-zise față de hotărârea atacată, ci doar și-a exprimat nemulțumirea în raport cu soluția primei instanțe, atât în privința excepțiilor invocate, cât și pe fondul cauzei, și a reluat situația de fapt cu referire la motivele pentru care, în opinia părții, actele administrative contestate au fost emise cu respectarea prevederilor legale.

Or, simpla expunere a unor succesiuni de fapte și afirmații, nestructurate din punct de vedere juridic nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiția motivării recursului, în condițiile în care criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. fiind indicate în mod formal drept temei al căii de atac.

Prin urmare, susținerile recurentei-pârâte nu reprezintă critici împotriva sentinței recurate și ca atare nu pot fi apreciate drept motive de nelegalitate pe care să se întemeieze calea de atac, în sensul exigențelor prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrartiv cu o cerere vizând anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/08.07.2016 și a Deciziei de soluționare a contestației formulate împotriva acestui act, nr. 34960/27.12.2016.

Curtea de Apel Suceava a respins excepțiile invocate și, pe fond, a admis acțiunea formulată de reclamantă.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

2.1. Instanța de control judiciar constată că în mod corect au fost respinse excepțiile privind necompetența materială și lipsa calității procesuale pasive a Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, în raport cu faptul că, din conținutul actului administrativ atacat, rezultă că emitentul acestuia este Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Direcția Antifraudă și Control Intern.

2.2. Cu privire la motivele de casare întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-2 și 4-7 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că acestea au fost invocate în mod formal, criticile părții vizând greșita aplicare a normelor de drept material, așa încât vor fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 8.07.2016 s-a reținut că societatea reclamantă a obținut sprijin financiar pentru suprafața de 40,34 ha teren arabil, în baza contractului de arendă nr. x/15.05.2014, încheiat cu unul dintre proprietarii terenului B., deși o cotă de 1/2 din acest teren era în proprietatea lui C., apreciindu-se astfel că fermierul a primit sprijin necuvenit pentru jumătate din suprafața de teren în discuție - 20,17 ha și a dispus recuperarea acestuia, ca urmare a încălcării art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006.

Împotriva acestui proces-verbal intimata-reclamantă a formulat contestație administrativă, aceasta fiind respinsă prin Decizia nr. 34960 din 27.12.2016.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei care, în esență, sunt centrate pe faptul că, în opinia sa, în cauză, nu a fost făcută dovada dreptului de folosință asupra terenului pentru care se solicită sprijinul.

Potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, pentru aprobarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007 și pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, cu modificările și completările ulterioare, beneficiarii plăților directe în cadrul schemei de plată unică pe suprafață pot fi persoanele fizice și/sau juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendași, concesionari, asociați, administratori în cadrul asociațiilor în participațiune, locatari sau altele asemenea.

Conform art. 4 din Ordinul nr. 246/2008, documentele doveditoare solicitate producătorilor agricoli, coform art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, privind utilizarea terenului agricol sunt, după caz: titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participațiune, contractul de închiriere sau altele asemenea.

În temeiul art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, aprobată și completată prin Legea nr. 139/2007 potrivit cărora, pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, solicitanții trebuie să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosință și să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea.

Din conținutul actelor normative menționate, rezultă că esențial în acordarea sprijinului cerut este dovada atât în ceea ce privește existența în fapt a terenului menționat în cererea de sprijin, cât și a utilizării acestuia de către solicitant în mod legitim, prin justificarea dreptului de folosință, printr-un titlu real.

În cauză, se contestă faptul că nu a fost îndeplinită condiția privind depunerea de înscrisuri justificative ale dreptului de folosință asupra terenului agricol în discuție, apreciind-se că înscrisurile depuse nu sunt suficiente.

Dispozițiile legale în materie prevăd că utilizarea terenului agricol poate fi dovedită prin orice act ce atestă exploatarea terenului în oricare din calitățile enumerate exemplificativ, de proprietar, arendaș, concesionar, asociat sau locatar dar și orice altă calitate, care conferă în mod legitim posibilitatea utilizării terenului.

Din această perspectivă sunt relevante și prevederile art. 1777 și art. 1778 din C. civ.

În temeiul art. 1777 din C. civ., "Locațiunea este contractul prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure celeilalte părți, numite locatar, folosința unui bun pentru o anumită perioadă, în schimbul unui preț, denumit chirie."

În art. 1778 din C. civ., se prevede:

"(1) Locațiunea bunurilor imobile și aceea a bunurilor mobile se numește închiriere, iar locațiunea bunurilor agricole poartă denumirea de arendare.

(2) Dispozițiile prezentei secțiuni sunt aplicabile, în mod corespunzător, închirierii locuințelor și arendării, dacă sunt compatibile cu regulile particulare prevăzute pentru aceste contracte.

(3) Locațiunea spațiilor destinate exercitării activității unui profesionist este supusă prevederilor prezentei secțiuni, precum și dispozițiilor Art. 1824 și 1.828-1.831."

Totodată, potrivit art. 641 alin. (1) și alin. (4) din C. civ.:

"(1) Actele de administrare, precum încheierea sau denunțarea unor contracte de locațiune, cesiunile de venituri imobiliare și altele asemenea, cu privire la bunul comun pot fi făcute numai cu acordul coproprietarilor ce dețin majoritatea cotelor-părți.

(4) Orice acte juridice de dispoziție cu privire la bunul comun, actele de folosință cu titlu gratuit, cesiunile de venituri imobiliare și locațiunile încheiate pe termen mai mare de 3 ani, precum și actele care urmăresc exclusiv înfrumusețarea bunului nu se pot încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor. Orice act juridic cu titlu gratuit va fi considerat act de dispoziție."

De asemenea, în art. 642 alin. (1) din C. civ., se prevede că:

"Actele juridice făcute cu nerespectarea regulilor prevăzute la art. 641 sunt inopozabile coproprietarului care nu a consimțit, expres ori tacit, la încheierea actului."

Contrar susținerilor recurentei, instanța de control judiciar reține că recurenta-reclamantă a făcut dovada dreptului de folosință asupra terenului pentru care s-a acordat subvenție.

Astfel, în cauză, a fost încheiat Contractul de arendă nr. x/15.05.2014 între B., în calitate de arendator, și societatea A. S.R.L., în calitate de arendaș, cu privire la arendarea suprafeței de 40,34 ha, pentru doi ani, totodată, observându-se că terenul arendat, situat în comuna Mihalașeni, județul Botoșani, formează obiectul Contractului de vânzare-cumpărare, având ca propietari pe C. și B..

Așadar, din conținutul contractului de arendă rezultă că acesta este încheiat pentru întreaga suprafață de teren (40,34 ha), prin urmare nu se poate susține că fermierul nu a făcut dovada utilizării legale pentru 20.17 ha, întrucât acest contract a fost încheiat doar cu unul dintre coproprietari.

Or, în aceste condiții, faptul că respectivul contract a fost încheiat doar cu unul dintre coproprietarii terenului nu are relevanță sub aspectul existenței dreptului de folosință. Dacă un coproprietar al unui teren nu poate să transfere dreptul de folosință pe întregul teren aflat în coproprietate, el nu îl poate transfera nici pentru jumătate, întrucât coproprietarii nu au un drept de folosință exclusivă pe o parte determinată de teren corespunzător ca suprafață cotei părți ideale.

În concluzie, cota parte de 50% dintr-un teren nu poate fi determinată fizic și în consecință nu ar putea fi arendată și nici luată în considerare la acordarea unei subvenții de 50% din valoarea sprijinului financiar cuvenit pentru întregul teren.

De asemenea, este de sublinat aspectul că, în materia locațiunii pentru o perioadă mai mică de 2 ani, regula este că este necesar acordul coproprietarilor ce dețin majoritatea cotelor părți, iar pentru o perioadă mai mare de 3 ani este necesară unanimitatea, acordul pentru efectuarea unor acte de administrare nu trebuie să fie expres, ci poate fi implicit (642 alin. (1) C. civ.).

În cauză, se observă că niciunul dintre coproprietari nu deține o majoritate a cotelor părți (cotele fiind de 1/2 pentru fiecare), iar coproprietarul, care nu a fost parte în contractul de arendare, nu a infirmat/contestat acest contract prin niciun act sau fapt juridic, astfel, nu a exercitat vreo acțiune posesorie împotriva terțului care a intrat în posesia bunului comun în urma încheierii contractului, reieșind astfel că există și acordul tacit al acestuia la încheierea respectivul act.

Așa fiind, se constată că intimata-reclamantă a utilizat în mod efectiv și legitim întreaga suprafață înscrisă în cererea de plată, fiind îndreptățit la încasarea subvenției acordate în baza O.U.G. nr. 125/2006.

Prin urmare, toate criticile recurentei sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, iar judecătorul fondului a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, prin urmare hotărârea atacată respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului formulat de pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va respinge recursul pârâtei Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Botoșani, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului formulat de pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură împotriva sentinței nr. 3 din 15 ianuarie 2018 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursul, formulat de pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Botoșani împotriva sentinței nr. 3 din 15 ianuarie 2018 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 martie 2020.