ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3582/2020

Ședința publică din data de 15 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial la data de 21.04.2016 pe rolul Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta P.F.A. A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA): anularea Deciziei nr. 394/28.03.2016 emise de Comisia de soluționare a contestațiilor APIA Central; anularea procesului-verbal de constatare și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/11.11.2015; suspendarea executării procesului-verbal sus menționat; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 446 din 6 septembrie 2016, Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Suceava.

Reclamanta a precizat acțiunea în sensul că solicită și anularea procesului-verbal de constatare și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/12.01.2016 (1194/13.01.2016) al APIA - Direcția Antifraudă, Control Intern și Supracontrol, emis după expirarea perioadei legale de aplicare a sancțiunii, astfel că este prescris dreptul intimatei de a aplica sancțiunile dispuse prin procesul-verbal, temeiul legal fiind reprezentat de art. 80 alin. (3) din Regulamentul Consiliului nr. 1122/2009.

Prin sentința nr. 17 din 30 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta P.F.A. A., în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură.

Împotriva sentinței nr. 17 din 30 ianuarie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta P.F.A. A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și, în rejudecare, admiterea cererii de anulare a Deciziei nr. 394/28.03.2016 și a Procesului-verbal de constatare și de stabilire a creanțelor bugetare.

În motivarea recursului arată că prin acest proces-verbal emis în baza Deciziei nr. 394/28.03.2016 a Comisiei de soluționare a contestațiilor APIA Central, s-a stabilit obligarea recurentei la plata sumei de 285.478,17 RON, motivat de faptul că Protocolul încheiat la data de 18.02.2010 între P.F.A. B. și P.F.A. A., înregistrat la Primăria Hlipiceni sub nr. x/18.02.2010, reprezintă o subarendare care, în conformitate cu art. 22 din Legea nr. 16/1994, este interzisă.

Susține că instanța a reținut că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii tuturor condițiilor de eligibilitate impuse de lege, respectiv a dreptului legal de folosință asupra terenului, prevăzut de art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, motivat de neîndeplinirea disp. art. 21

1

din Legea 16/1994. În consecință, a fost sancționată în baza art. 22 din Legea 16/1994, iar instanța a respins acțiunea având în vedere alte prevederi legale - art. 21

1

din aceeași lege.

Din considerentele sentinței rezultă că nu se poate reține subarendarea contractelor de arendă, fiind posibilă cesiunea contractelor de arendă, dacă sunt îndeplinite condițiile art. 21

1

din Legea nr. 16/1994 .

Mai arată că prima instanță a procedat ca un agent constatator, a reinterpretat situația de fapt reținută de intimată și a păstrat sancțiunea schimbând temeiul de drept. Per a contrario, modalitatea de întocmire a procesului-verbal a fost eronată și contrară prevederilor legale.

Referitor la încălcarea art. 21.

1

din Legea nr. 16/1994 precizează că, deși instanța a reținut că Protocolul din 18.02.2010 nu a fost încheiat între soți, așa cum prevede art. 21

1

din Legea nr. 16/1994, ci între P.F.A. B. și P.F.A. A., există identitate între persoana fizică și persoana fizică autorizată. Mai mult, răspunderea pentru persoana fizică autorizată aparține persoanei fizice solicitante a autorizării, care este una și aceeași persoană cu persoana fizică. Persoana fizică este cea care răspunde pentru persoana fizică autorizată și nu este o diferență de statut așa cum este în cazul persoanei juridice.

Recurenta-reclamantă precizează că textul de lege sus menționat prevede posibilitatea cesiunii contractului de arendă, fără a face distincție între persoana fizică și persoana fizică autorizată, astfel că se poate reține că este îndeplinită și condiția cesiunii contractului de arendă între soți. De altfel, Protocolul din 18.02.2010 este recunoscut atât de APIA Botoșani, care a verificat cererea de plată pentru campania 2010, cât și de Oficiul de Arbitraj și Mediere Botoșani, de sub egida Institutului de Arbitraj Bruxelles, prin documentul depus la dosar în data de 06.09.2016. Astfel, APIA Botoșani, la momentul soluționării cererii unice de plată pentru anul 2010, a apreciat că Protocolul îndeplinește prevederile art. 21

1

din Legea nr. 16/1994.

Recurenta a invocat disp. art. 3 din Ordinul 41/2010 și a precizat că a depus cererea de plată pentru schemele de sprijin pe suprafață pentru anul 2010 la 17.05.2010, iar APIA Botoșani avea obligația să verifice cererea de plată împreună cu documentele anexate și, dacă la dosar nu se regăseau documentele privind dreptul de folosință a terenului agricol, avea obligația să solicite aceste documente, obligație reținută de APIA - Direcția Antifraudă, Control Intern și Supracontrol în procesul-verbal de constatare încheiat în data de 10.11.2015. În speță, APIA Botoșani a apreciat că toate documentele sunt legale și suficiente pentru acordarea subvenției.

Referitor la emiterea Procesului-verbal de constatare și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/12.01.2016 (1194/13.01.2016) de către APIA - Direcția Antifraudă, Control Intern și Supracontrol, încheiat cu încălcarea prevederilor art. 80 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1122/2009, arată că instanța a reținut greșit că nu ar fi vorba despre un caz de eroare a autorității.

Dacă nu se reține legalitatea protocolului este incident art. 80 alin. (3) Regulament, procesul-verbal fiind încheiat peste termenul de prescripție de 12 luni. Acest articol se referă la faptul că obligația de rambursare nu se aplică în cazul în care plata a fost efectuată ca urmare a unei erori a autorității competente.

Consideră că, întrucât a depus cererea de plată și a declarat pe propria răspundere că datele înscrise în formularul cererii și în documentele anexate sunt reale, complete și perfect valabile, plata a fost efectuată de APIA Botoșani din eroare, în situația în care nu s-ar aprecia legalitatea protocolului considerat valabil la momentul verificării cererii de plată și emiterii Deciziei de plată ulterioare. Ca o condiție în reținerea erorii autorității competente, este necesar ca fermierul nu să nu fi putut depista eroarea APIA, fapt dovedit în speță prin buna credință a recurentei la întocmirea dosarului, respectiv completarea cererii unice de plată și a documentelor anexate acesteia.

Precizează că, dacă APIA ar fi considerat că fermierul a primit plăți necuvenite, pentru recuperarea sumelor încasate ar fi trebuit să emită o decizie de rambursare, obligația de rambursare neaplicându-se în cazul în care decizia de rambursare nu a fost comunicată în termen de 12 luni după efectuarea plății, conform Regulamentului.

Intimata-pârâtă APIA a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, ca neîntemeiat, și menținerea soluției pronunțate de instanța de fond.

Susține, în esență, că prima instanță a reținut în mod just aspectele deduse judecății, având în vedere că prin cererea unică de plată pentru schemele de sprijin pe suprafață Campania 2010, reclamanta, în calitate de persoană fizică autorizată, a solicitat sprijin financiar de la APIA pentru suprafața de 328,01 ha și, potrivit Deciziilor de plată nr. x/27.06.2011 și nr. x/29.07.2011, a obținut finanțare în sumă totală de 285478,17 RON, astfel: SAPS = 105.604,11 RON pentru suprafața de 327,79 ha; PNDC 1 = 66.642,90 RON pentru suprafața de 308,07 ha; ZDS = 65.964,30 RON pentru suprafața de 317,21 ha; AM P4 = 47.266,86 RON pentru suprafața de 85,31 ha.

Precizează că pentru a beneficia de acordarea plăților în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, conform art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, solicitanții trebuie să fie înscriși în Registrul fermierilor administrat de APIA, să depună cererea de solicitare a plăților la termen și să îndeplinească, printre altele, următoarele condiții generale: să înscrie, sub sancțiunea legii penale, date reale, complete și perfect valabile în formularul de cerere de plată directă pe suprafață și în documentele anexate, inclusiv lista suprafețelor; să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosință și să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea; să permită efectuarea controalelor de către APIA sau de către alte organisme abilitate în acest sens; să comunice APIA în termen de 10 zile, în scris, orice modificare a datelor declarate în cererea de plată, survenită în perioada cuprinsă între data depunerii și data acordării plății.

În urma controlului întreprins de reprezentanții intimatei s-a constatat că reclamanta nu a prezentat documente valide doveditoare ale dreptului de folosință pentru întreaga suprafață pentru care a primit sprijin financiar.

Protocolul nr. 823/18.02.2010 reprezintă o cesiune convențională de contract, iar noul C. civ. interzice în mod expres subarendarea în art. 1847. Mai mult, potrivit Legii arendării nr. 16/1994, arendașul PFA B., în calitate de persoană fizică autorizată, nu putea, în mod legal, să cesioneze contractul de arendare către PFA A., în calitate de persoană fizică autorizată, chiar dacă ar fi avut acordul arendatorilor, sancțiunea instituită de lege fiind cea a nulității contractului.

Susține că instanța de fond a reținut în mod corect că cesiunea nu s-a făcut între soți, ci între alte două entități juridice, persoane fizice autorizate, scopul acestei cesiuni nefiind menținerea terenului arendat în cadrul unei familii, ci înlăturarea stării de incompatibilitate în care se afla B., iar pe de altă parte, nici nu s-a făcut dovada acordului scris al arendatorului cu privire la cesiune.

Menționează că suprafața totală arendată aferentă celor 11 contracte de arendare încheiate de A. - persoană fizică autorizată nu poate fi totalizată, deoarece o parte dintre acestea prezintă modificări, respectiv este tăiată suprafața arendată și scrisă altă suprafață sau adăugate alte suprafețe, fără a fi semnate și justificate aceste modificări, iar pe unele dintre contracte sunt diverse mențiuni precum "anulat", "expirat", "înlocuit cu contractul 305", "vândut", "rămâne", aspecte ce pun la îndoială valabilitatea acestor contracte și care determină imposibilitatea stabilirii suprafeței totale aferente acestora.

Precizează că nu se pretinde plata unor sume de bani din patrimoniul recurentei-reclamante, ci întoarcerea acelor sume la bugetele de proveniență (comunitar FEGA/FEADR ori bugetul național pentru plățile complementare), ca urmare a încălcării obligațiilor/angajamentelor legale asumate de către fermieri cu bună știință.

Recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului pentru motivele indicate în cererea de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată prin prisma motivului de recurs invocat, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

În campania 2010, reclamanta a depus cerere unică de plată pe suprafață - 2010, înregistrată sub nr. x/17.05.2010, prin care a solicitat sprijin pentru măsurile SAPS, PNDC 1, ZSD, ZDS și Plăți de agro-mediu P4 pentru suprafața de 328,01 ha situată pe raza localităților Hlipiceni, Todireni și Răuseni din județul Botoșani.

Ca dovadă a dreptului de folosință a suprafeței pentru care a solicitat sprijin financiar, la dosarul fermierului s-au regăsit documente pentru suprafața de 303,80 ha, din care 43,63 în proprietate și 260,17 în arendă, astfel:

- pentru suprafața 43,63 ha deținută în proprietate: contractul de vânzare cumpărare încheiat între C. - vânzător și B./A. - cumpărători, autentificat prin încheierea nr. 650 din 14.02.2005, pentru suprafața de 8,89 ha, încheiat înainte de data depunerii cererii, respectiv 17.05.2010; 22 de contracte de vânzare-cumpărare încheiate după data depunerii cererii, pentru suprafața totală de 34,74 ha.

- pentru suprafața primită în arendă - 260,16 ha: Protocolul înregistrat la Primăria comunei Hlipiceni cu nr. 823/18.02.2010, prin care PFA A. preia începând cu data de 10.02.2010, toate suprafețele "indiferent de forma în care sunt deținute (proprietate și arendă) de către PFA B.".

Cu privire la dovada utilizării, la dosarul fermierului s-a regăsit copia registrului agricol în care B. și A. - persoană fizică figurează înregistrați cu suprafața totală de 315,24 din care: 20,18 ha în proprietate; 260,17 ha în arendă și 34.89 ha teren primit sub alte forme.

În urma verificării modului de acordare a sprijinului financiar pe suprafață - campania 2010 către PFA A., a fost încheiat procesul-verbal de constatare și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/19.01.2016 de către APIA - Direcția Antifraudă, Control Intern și Supracontrol în care s-au consemnat aspectele sus menționate stabilindu-se o creanță bugetară de 285.478,16 RON în sarcina reclamantei.

În acest proces-verbal s-a precizat la cap. 5 - "Prezentarea verificărilor efectuate" că echipa de verificare apreciază că Protocolul se află sub incidența art. 22 din Legea arendării nr. 16/1994 conform cărora "Nu sunt permise oficiile de arendași. Subarendarea totală sau parțială este interzisă. Orice act de subarendare este nul" și tot potrivit prevederilor Legii 16/1994, (...) arendașul PFA B. (în calitate de persoană fizică autorizată) nu putea, în mod legal, să cesioneze contractul de arendare către PFA A. (în calitate de persoană fizică autorizată) chiar și în situația în care ar fi avut acordul arendatorilor, sancțiunea instituită de lege fiind cea a nulității contractului.

Instanța de fond a respins acțiunea reținând cu privire la contractul de cesiune că acesta nu s-a încheiat între soți, ci între PFA B. și PFA A.. De asemenea, din cuprinsul protocolului rezultă că motivul (cauza juridică mediată-causa remota) pentru care s-a încheiat a fost împrejurarea că B. a dobândit calitatea de viceprimar, această funcție fiind incompatibilă cu activitatea pe care o presta ca persoană fizică autorizată. Toate aceste aspecte sunt relevante pentru a stabili dacă este incident art. 21

1

din Legea nr. 16/1994 care permite cesiunea contractului de arendare între soți. Această dispoziție legală a fost instituită, cu titlu de excepție (exceptio est strictissimae interpretationis) pentru situația membrilor unei familii, deci a unor persoane fizice, în vederea menținerii exploatării agricole în cadrul familiei, aceasta fiind cauza juridică - causa remota în ceea ce privește cesiunea. Or, cesiunea nu s-a făcut între soți, ci între alte două entități juridice - PFA, iar pe de altă parte, scopul acestei cesiuni nu a fost menținerea terenului arendat în cadrul unei familii, ci înlăturarea stării de incompatibilitate în care se afla B.. Un alt aspect ce poate fi reținut e acela că nu a fost făcută dovada acordului scris al arendatorului cu privire la cesiune. Dată fiind această stare de fapt, Curtea a reținut că cesiunea contractelor de arendă s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale, așa cum a reținut și pârâta în cuprinsul actelor administrative contestate. Cum suprafețele de teren aferente contractelor de arendă ce au făcut obiectul cesiunii reprezintă peste 70% din totalul suprafeței menționate în cererea unică de plată, nu mai apare ca relevantă disputa părților cu privire la restul diferenței de teren. Așadar, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii tuturor condițiilor de eligibilitate impuse de lege, respectiv a dreptului legal de folosință asupra terenului-art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006.

Recurenta critică sentința apreciind că a fost sancționată în baza art. 22 din Legea 16/1994, iar instanța a respins acțiunea având în vedere alte prevederi legale - art. 21

1

din aceeași lege potrivit cărora "Cu acordul scris al arendatorului, arendașul poate să cesioneze contractul de arendare soțului, coparticipant la exploatarea bunurilor agricole, sau descendenților săi care au împlinit vârsta majoratului". Astfel, prima instanță a păstrat sancțiunea schimbând temeiul de drept.

Critica este nefondată pentru că, așa cum s-a arătat, în procesul-verbal de constatare și de stabilire a creanțelor bugetare s-a reținut atât faptul că Protocolul se află sub incidența art. 22 din Legea arendării nr. 16/1994, cât și faptul că arendașul PFA B. (în calitate de persoană fizică autorizată) nu putea, în mod legal, să cesioneze contractul de arendare către PFA A. (în calitate de persoană fizică autorizată) chiar și în situația în care ar fi avut acordul arendatorilor, sancțiunea instituită de lege fiind cea a nulității contractului.

Această constatare a echipei de verificare privind imposibilitatea legală de cesionare a contractului de arendare de către PFA B. a fost făcută ca urmare a exprimării unui punct de vedere de către Direcția Juridică din cadrul APIA aparat central, prin adresa nr. x/27.10.2015, în care se apreciază că în acest caz a intervenit o cesiune convențională de contract, respectiv o convenție prin care una dintre părțile unui contract (cedentul) este înlocuit în executarea contractului cu o terță parte (cesionarul).

Rezultă că în actul administrativ contestat se face referire nu doar la nerespectarea art. 22 din Legea 16/1994, ci și la nerespectarea art. 21

1

din aceeași lege, astfel că nu se poate reține schimbarea de către prima instanță a temeiului de drept.

O altă susținere a recurentei vizează existența identității dintre persoana fizică și persoana fizică autorizată, faptul că răspunderea pentru persoana fizică autorizată aparține persoanei fizice solicitante a autorizării, care este una și aceeași persoană cu persoana fizică, iar persoana fizică este cea care răspunde pentru persoana fizică autorizată și nu este o diferență de statut așa cum este în cazul persoanei juridice.

Înalta Curte constată că recurenta nu precizează care sunt dispozițiile legale pe care se întemeiază aceste susțineri, respectiv care sunt prevederile care reglementează identitatea dintre persoana fizică și persoana fizică autorizată.

Referitor la susținerea că art. 21

1

din Legea 16/1994 prevede posibilitatea cesiunii contractului de arendă, fără a face distincție între persoana fizică și persoana fizică autorizată, astfel că se poate reține că este îndeplinită și condiția cesiunii contractului de arendă între soți, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia.

În mod corect a reținut prima instanță că dispoziția legală a fost instituită, cu titlu de excepție, pentru situația membrilor unei familii, deci a unor persoane fizice, în vederea menținerii exploatării agricole în cadrul familiei. Or, cesiunea nu s-a făcut între soți, ci între alte două entități juridice - PFA, iar scopul acestei cesiuni nu a fost menținerea terenului arendat în cadrul unei familii, ci înlăturarea stării de incompatibilitate în care se afla B..

Într-adevăr, textul de lege în discuție se referă în mod expres la cesionarea de către arendaș a contractului de arendare soțului, coparticipant la exploatarea bunurilor agricole, neputându-se considera că legiuitorul nu a avut în vedere exclusiv cesionarea către o persoană fizică și că ar fi posibilă cesionarea contractului și către o persoană fizică autorizată.

Potrivit art. 2 lit. i) din O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, persoana fizică autorizată este întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de o persoană fizică ce folosește, în principal, forța sa de muncă.

Rezultă că, deși nu are personalitate juridică, persoana fizică autorizată este o întreprindere economică și, în condițiile în care art. 21

1

din Legea 16/1994 reglementează în mod expres posibilitatea cesiunii contractului de arendă către soțul arendașului, nu poate fi primită interpretarea potrivit căreia poate fi cesionat și către o întreprindere economică.

Nu constituie un argument în sensul soluționării favorabile a recursului împrejurarea că persoana fizică autorizată către care s-a concesionat contractul este organizată de soția lui B., din moment ce legea are în vedere concesionarea către soțul arendașului, deci către o persoană fizică și nu către o întreprindere economică.

În cererea de recurs se mai arată că Protocolul din 18.02.2010 este recunoscut atât de APIA Botoșani, care a verificat cererea de plată pentru Campania 2010, cât și de Oficiul de Arbitraj și Mediere Botoșani, de sub egida Institutului de Arbitraj Bruxelles, prin documentul depus la dosar în data de 06.09.2016.

La dosar a fost depusă sentința arbitrală nr. 37/B/2016 din 6.02.2016 pronunțată de Tribunalul arbitral ad-hoc din cadrul Oficiului de Arbitraj și Mediere Botoșani, prin care: - a fost obligat pârâtul B. să-i recunoască/respecte reclamantei A. (respectiv formei juridice de PFA administrate de aceasta) dreptul de folosință asupra terenurilor ce au făcut obiectul contractului de cesiune autentificat la data de 23.01.2016 de către notarul public D., Commonwealth Virginia (SUA), în suprafață totală de 360,55 ha (conform tabelului din anexa la contract) din care 331,75 ha conform contractelor de arendă și 28,80 ha conform actelor (titlurilor) de proprietate - B. și A.; - a fost obligat pârâtul B. să contribuie la demersurile de înregistrare a contractului de cesiune la toate autoritățile competente.

Cu privire la acestă sentință, Înalta Curte reține următoarele:

La data de 23.01.2016, în fața notarului public D., Commonwealth Virginia (SUA) a fost încheiat contractul de cesiune între PFA B., în calitate de cedent, și PFA A., în calitate de cesionar, având ca obiect cedarea și preluarea cu titlu de cesiune a contractelor de arendă, precum și a dreptului de folosință a terenurilor proprietate B. și A., însumând o suprafață totală de 360,55 ha, conform tabelului din anexa la contract. Se face mențiunea în cuprinsul contractului că reprezintă forma scrisă a convenției orale încheiate între aceleași părți la data de 18.02.2010.

Prin cererea înregistrată la data de 24.01.2016, A., în calitate de administrator al PFA A., a solicitat Tribunalului arbitral ad-hoc din cadrul Oficiului de Arbitraj și Mediere Botoșani să oblige pârâtul B. să-i recunoască/respecte reclamantei (respectiv formei juridice de PFA administrate de aceasta) dreptul de folosință asupra terenurilor ce au făcut obiectul contractului de cesiune și să contribuie la demersurile de înregistrare a contractului de cesiune la toate autoritățile competente. Cererea a fost admisă, fiind pronunțată sentința sus menționată care a fost învestită cu formulă executorie prin încheierea nr. 78/11.02.2016 a Tribunalului Suceava, secția I civilă.

Referitor la acest contract de cesiune instanța de control judiciar reține, pe de o parte, că este încheiat ulterior emiterii procesului-verbal contestat, or, cauzele de nulitate a actului administrativ pot fi anterioare sau concomitente încheierii acestuia, legalitatea actului fiind analizată prin raportare la conținutul acestuia și la documentația care a stat la baza emiterii lui. Pe de altă parte, mențiunea conform căreia contractul reprezintă forma scrisă a convenției orale încheiate între aceleași părți la data de 18.02.2010 nu constituie un argument în sensul soluționării favorabile a recursului având în vedere că, pentru considerentele deja expuse, nu se poate reține legalitatea Protocolului încheiat la data de 18.02.2010 între cele două persoane fizice autorizate.

Având în vedere această constatare, se impune examinarea criticii recurentei care vizează incidența art. 80 alin. (3) Regulamentul Consiliului nr. 1122/2009 potrivit căruia obligația de rambursare prevăzută la alin. (1) nu se aplică în cazul în care plata a fost efectuată ca urmare a unei erori a autorității competente sau a unei alte autorități și atunci când, în mod normal, eroarea nu ar fi putut fi depistată de agricultor. Cu toate acestea, în cazul în care eroarea este legată de date faptice pertinente pentru calculul ajutorului în cauză, primul paragraf se aplică numai în situațiile în care decizia de rambursare nu a fost comunicată în termen de 12 luni după efectuarea plății.

Instanța de fond a reținut că nu se poate vorbi în speță de o eroare a autorității care gestionează fondurile. Împrejurarea că reclamanta a făcut dovada deținerii suprafețelor de teren iar, ulterior, s-a descoperit că această deținere nu este legală nu constituie o eroare a autorității. Pentru aceleași motive nu prezintă relevanță nici termenul de prescripție de 12 luni menționat în același articol al Regulamentului.

Înalta Curte apreciază că pentru a fi incident acest articol al Regulamentului Consiliului nr. 1122/2009, este necesar nu doar ca plata să fi fost efectuată ca urmare a unei erori a autorității competente sau a unei alte autorități, dar și ca eroarea să nu fi putut fi depistată de agricultor, în mod normal. Or, nu se poate considera că prin raportare la documentele depuse de reclamantă pentru campania 2010 nu putea depista eroarea privind suprafața deținută, pentru care solicită sprijin financiar, astfel că prevederile sus menționate din Regulament nu o exonerează de obligația de rambursare a sumei primite.

Sub aspectul verificării efectuate de APIA Botoșani, instanța de control judiciar reține că potrivit Regulamentului de organizare și funcționare a aparatului central al APIA, Direcția Antifraudă, Control Intern desfășoară activitate de constatare și sancționare a neregulilor și fraudelor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau fondurilor publice naționale aferente acestora. De asemenea, implementează corespunzător recomandările/propunerile care conțin constatări cu implicații financiare, formulate de organismele de control și audit intern și extern, naționale și europene, rezultate în urma controalelor efectuate de către structuri cu atribuții de control din cadrul acestora, în conformitate cu legislația în vigoare și în baza rezoluției directorului general al APIA.

În procesul-verbal contestat se menționează că, urmare anchetelor privind decizia de lichidare a conturilor 2010 și 2011, a fost verificată în cadrul misiunii de audit a Curții Europene de Conturi și cererea unică de plată depusă în campania 2010 de fermierul A. - PFA. Situația sesizată cu privire la acest fermier a făcut obiectul constatărilor emise de Autoritatea de Audit în calitate de Organism de Certificare a conturilor FEGA și FEADR, iar urmare acestor constatări, conducerea APIA central a dispus verificarea cererii depuse în campania 2010 de acest fermier, verificare al cărei rezultat a fost prezentat detaliat în procesul-verbal de constatare nr. x/11.11.2015.

Rezultă că verificarea de către un centru județean APIA a unei cereri de plată depuse de un fermier nu împiedică efectuarea unor verificări ulterioare, în cazul în care este semnalată de organismele de control și audit nerespectarea condițiilor de eligibilitate. Prin urmare, faptul că Protocolul a fost luat în considerare la analizarea cererii de sprijin financiar pentru anul 2010 nu este de natură să fundamenteze susținerea că au fost respectate disp. art. 21

1

din Legea 16/1994, câtă vreme există prevederi care permit noi verificări cu privire la aceeași cerere de plată și constatarea și sancționarea neregulilor și fraudelor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau fondurilor publice naționale aferente acestora.

În dosarul de recurs a fost depusă Nota nr. x/2015 emisă de Departamentul pentru Lupta Antifraudă (DLAF) privind obținerea sprijinului financiar în cadrul schemei de plată unice pe suprafață de către PFA A., din localitatea Hlipiceni, județul Botoșani, în campania 2010.

Concluzia acestei note este aceea că, în urma verificărilor efectuate de echipa de control a DLAF, nu au fost constatate indicii temeinice cu privire la săvârșirea unor fapte de natură penală care să aducă atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. Totodată, se menționează că aceste constatări ale DLAF din prezenta notă nu aduc atingere dreptului autorității de gestionare a fondurilor europene, precum și obligației corelative acestuia de a constata existența unei nereguli, conform art. 7 lit. b), art. 8 lit. b) din Legea 61/2011, art. 20 alin. (6) din Regulamentul de organizare și funcționare a DLAF raportate la art. 2 alin. (1) lit. a) și art. 17 din O.U.G. nr. 66/2011.

Înalta Curte constată că acest înscris nu poate fi reținut în sprijinul soluției de admitere a recursului din moment ce se referă la lipsa unor indicii temeinice cu privire la săvârșirea unor fapte de natură penală de către PFA A.. Or, prin procesul-verbal contestat s-a reținut săvârșirea unei nereguli în accepțiunea O.U.G. nr. 66/2011, act normativ indicat la cap. 7 al procesului-verbal - "Temeiul de drept", absența unor indicii temeinice cu privire la săvârșirea unor fapte de natură penală nefiind de natură să excludă posibilitatea constatării existenței unei nereguli. De altfel, chiar DLAF a precizat în cuprinsul notei că respectiva constatare nu aduce atingere dreptului autorității de gestionare a fondurilor europene, precum și obligației corelative acestuia de a constata existența unei nereguli.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința este legală, nefiind incident motivul de casare invocat de recurentă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de PFA A. împotriva sentinței nr. 17 din 30 ianuarie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iulie 2020.