ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1439/2019

Ședința publică din data de 24 septembrie 2019

Deliberând, asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia nr. 5547 din 6 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 65 alin. (2) și art. 80 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. De asemenea, a respins, ca neîntemeiată, contestația în anulare formulată de contestatoarea Fundația "A." împotriva deciziei civile nr. 1447/27.03.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în contradictoriu cu intimatul B..

Pentru a pronunța această decizie, instanța învestită cu cererea de sesizare a Curții Constituționale a reținut, în esență, că în cauză nu este îndeplinită condiția de admisibilitate constând în legătura dintre dispozițiile legii a căror neconstituționalitate se invocă și litigiul pendinte, întrucât norma legală cu privire la care s-a invocat excepția de neconstituționalitate nu are legătură cu calea de atac a contestației în anulare, ci numai cu privire la eventuala soluționare a cauzei în apel în urma primirii ca întemeiat a motivului de contestație în anulare și anularea hotărârii atacate prin calea extraordinară de atac.

Prin urmare, curtea de apel a constatat că excepția, astfel cum a fost invocată, este fără relevanță pentru soluționarea contestației în anulare, căci nu pune în discuție vreun temei al acesteia ori text aplicabil în calea extraordinară de atac, astfel că, neexistând un interes actual al contestatoarei de a o formula, în aplicarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, ca inadmisibilă.

La 8 decembrie 2018, recurenta-pârâtă Fundația "A." a formulat recurs împotriva deciziei menționate, sub aspectul soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, învederând următoarele:

Hotărârea recurată este nelegală, din perspectiva pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor înscrise în art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, instanța apreciind eronat asupra neîntrunirii cumulative a condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate.

Cu privire la condițiile de admisibilitate prevăzute la art. 29 din Legea nr. 47/1992, susține că dispozițiile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, republicată, nu au mai fost supuse controlului de constituționalitate, raportat la art. 1 alin. (5) și art. 45 din Constituția României, precizând și care au fost normele constituționale pentru care s-a invocat anterior excepția de neconstituționalitate a acestui articol. Totodată, prevederile art. 80 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, republicată, nu au mai fost supuse controlului de constituționalitate, raportat la art. 135 alin. (1) și art. 136 din Constituția României, iar raportat la art. 44 și 45 din Constituția României, au fost supuse controlului de contituționalitate, dar nu pe temeiul invocat prin excepția invocată, precizând, de asemenea, care au fost normele constituționale pentru care s-a invocat anterior excepția de neconstituționalitate a acestui articol.

În ceea ce privește condiția prevăzută la alin. (2) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, îndeplinirea acesteia nu poate fi tăgăduită, excepția fiind invocată de recurenta-pârâtă în calea extraordinară de atac a contestației în anulare.

Referitor la condiția prevăzută la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, recurenta susține că excepția de neconstituționalitate invocată are legătură cu soluționarea cauzei, întrucât pune în discuția instanței de contencios constituțional, pe de o parte, cauza serioasă a desființării locului de muncă, cauză a cărei lipsă a condus la emiterea deciziei civile nr. 1447/2018, pronunțată de Curtea de Apel București și contestată prin contestația în anulare, iar pe de altă parte, obligarea recurentei de a reintegra salariatul concediat, conform dispozitivului deciziei civile menționate.

Recurenta consideră că instanța a interpretat eronat teza finală a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, respingând cererea de sesizare pentru că excepția de neconstituționalitate invocată nu are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Cauza dedusă judecății o reprezintă contestația împotriva deciziei de concediere, iar calea extraordinară de atac a contestației în anulare este doar o etapă procesuală în care se află litigiul dedus judecății. Acest fapt rezultă chiar și din sistemul Ecris, unde la obiectul dosarului nr. x/2018, care s-a aflat pe rolul Curții de Apel București, este menționat "contestație decizie de concediere contestație în anulare", iar la stadiul procesual "Contestație în anulare - Apel".

Susține că limitarea verificării incidenței excepției de neconstituționalitate la cele deduse judecății prin calea extraordinară de atac și nu raportat la cauză, respectiv contestația împotriva deciziei de concediere, produce o îngrădire a dreptului de acces liber la justiție prevăzut de art. 21 din Constituția României, în condițiile în care i s-ar refuza, ca justițiabil, dreptul de a supune controlului de constituționalitate o prevedere legală ce se dovedește hotărâtoare pentru soluția ce o va pronunța instanța sesizată cu încălcarea drepturilor sale legitime, în orice fază a litigiului, astfel cum prevede teza finală a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Arată și faptul că legiuitorul a prevăzut în C. proc. civ. cazul de revizuire a hotărârilor de la art. 509 alin. (1) pct. 11.

Totodată, în ceea ce privește interesul pentru invocarea excepției de neconstituționalitate în etapa procesuală a contestației în anulare, demersul său procesual se conformează în mod real naturii și finalității excepției de neconstituționalitate, chestiune prejudicială a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționării litigiului cu care este conexă.

În concluzie, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului declarat, casarea hotărârii atacate și sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate invocată în fața Curții de Apel București.

Intimatul B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității recursului și excepția nulității și inadmisibilității recursului pentru neindicarea hotărârii atacate și lipsa codului numeric personal.

Înalta Curte a calificat excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimatul B., ca fiind excepția nulității recursului, așa cum rezultă din practicaua prezentei decizii.

Examinând cu prioritate, conform dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepțiile invocate prin întâmpinare de intimatul B., Înalta Curte constată următoarele:

Prin raportare la dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, având în vedere că hotărârea recurată s-a pronunțat la 6 decembrie 2018, termenul legal de 48 de ore pentru exercitarea căii de atac, calculat potrivit regulii prescrise de dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a început să curgă la ora zero a zilei de 7 decembrie 2018 și s-a împlinit la 10 decembrie 2018 ora zero, în considerarea dispozițiilor art. 181 alin. (2) C. proc. civ.

Întrucât cererea de recurs a fost formulată în termenul prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, respectiv la data de 8 decembrie 2018 (plic fila x verso), Înalta Curte va respinge excepția tardivității formulării recursului.

În ce privește excepția nulității recursului, se constată că intimatul invocă dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivat de faptul că recurenta nu indică hotărârea pe care o atacă, susținând că recursul este declarat împotriva încheierii de ședință din 6 decembrie 2018, în timp ce criticile din cuprinsul recursului vizează problematica respingerii excepției de neconstituționalitate care este cuprinsă în decizia nr. 5547 din 06 decembrie 2018.

Contrar acestor susțineri, cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă îndeplinește condițiile prevăzute sub sancțiunea nulității, conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că, deși a indicat încheierea din 6 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, față de motivele de nelegalitate formulate, este posibilă identificarea hotărârii care se atacă, respectiv decizia nr. 5547 din 6 decembrie 2018, a aceleiași curți de apel, recursul fiind formulat numai cu privire la soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 65 alin. (2) și art. 80 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

Deși dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 prevăd că asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate instanța se pronunță prin încheiere, prevederile art. 233 alin. (3) C. proc. civ. arată că "în cazul în care hotărârea se pronunță în ziua în care au avut loc dezbaterile, nu se întocmește încheierea de ședință, mențiunile prevăzute la alin. (1) și (2) făcându-se în partea introductivă a hotărârii".

Lipsa codului numeric personal nu este un motiv care să atragă sancțiunea nulității recursului, față de prevederile art. 486 C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului.

Examinând hotărârea atacată, în raport de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Așa cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, legiuitorul a rezervat instanțelor de judecată în fața cărora se invocă excepții de neconstituționalitate, rolul de prim filtru în privința acestora, a căror trimitere la Curtea Constituțională nu se poate dispune decât sub rezerva constatării întrunirii condițiilor cumulative de admisibilitate instituite prin alin. (1)-(3) din norma menționată. Or, în analiza sa, instanța ce a pronunțat hotărârea atacată nu a făcut decât să-și exercite acest rol de prim filtru al sesizării vizând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 65 alin. (2) și art. 80 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

Astfel, curtea de apel în fața căreia s-a formulat sesizarea vizând neconstituționalitatea dispozițiilor legale menționate anterior a reținut că nu este îndeplinită cerința existenței unei legături între soluționarea excepției de neconstituționalitate și soluționarea contestației în anulare, excepția formulată vizând chestiuni ce țin de judecata în fond a litigiului.

Ca atare, s-a constatat că nu este vorba de o normă efectiv aplicabilă în calea extraordinară de atac și prefigurarea unei soluții vizând neconstituționalitatea textelor menționate nu creează premisele aplicării directe a acestor norme în acest stadiu procesual al dosarului, ceea ce avea de rezolvat curtea de apel fiind, prioritar, incidența cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

În acest context și pe temeiul acestor considerente, Curtea de Apel București a concluzionat în sensul lipsei legăturii între normele contestate și incidența lor în soluționarea cauzei.

Or, recurenta nu demonstrează de ce ar fi eronat considerentul instanței potrivit căruia trebuie stabilită cu prioritate incidența motivului de contestație în anulare invocat de către contestatoare, fără a se recurge la aplicarea directă a dispozițiilor criticate pentru neconstituționalitate.

Recurenta susține că instanța a greșit atunci când a apreciat asupra relevanței excepției de neconstituționalitate, care impunea ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, în orice fază a litigiului.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia". Or, "legătura cu soluționarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului (a se vedea, în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 303 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 8 iulie 2014, paragraful 24).

Textele legale care fac obiectul excepției de neconstituționalitate nu sunt pertinente în soluționarea contestației în anulare, întrucât ele țin de fondul raportului juridic care nu poate fi antamat în cadrul acestei căi extraordinare de atac ce poate fi exercitată numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege.

Or, neconstituționalitatea unui text legal nu poate fi evaluată în abstract, ci în contextul impus de dezlegarea pricinii, pentru a se putea verifica cerința referitoare la necesitatea existenței legăturii normei contestate cu rezolvarea cauzei.

Față de argumentele anterior reținute, Înalta Curte urmează să constate că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și să respingă ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Fundația "A.", în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul B., Înalta Curte reține că, potrivit art. 452 C. proc. civ. "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

Totodată, conform art. 394 alin. (3) C. proc. civ., "după închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă".

Prin urmare, înscrisurile depuse după închiderea dezbaterilor nu pot fundamenta hotărârea instanței sub aspectul cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

O soluție contrară ar însemna încălcarea principiului contradictorialității, al dreptului la apărare și al egalității părților.

Având în vedere că dovada cheltuielilor de judecată a fost depusă după momentul la care instanța a declarat închise dezbaterile, în aplicarea dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile tardivității și nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Fundația "A." împotriva deciziei nr. 5547 din 6 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, cu privire la soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 65 alin. (2) și art. 80 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 septembrie 2019.