ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 789/2020

HOTĂRÂRE

24.03.2020

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 789/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 24 martie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de 31.07.2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Compania Națională de Transporturi Aeriene Române TAROM S.A., solicitând instanței, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata unei compensații în valoare totală de 600 euro, în baza art. 7 alin. (1) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 261/2004, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, petenta a învederat, în esență, că a achiziționat un bilet de avion pentru data de 19.07.2018 la zborul RO/WGDYG2 (1A)/RO 251, pe ruta București - Larnaca, zbor operat de către pârâtă, ora decolării fiind 10:20, iar cea a aterizării, 12:35.

La data de 19.07.2018, petenta s-a prezentat la aeroport la ghișeul de check-in, cu toate actele necesare, însă îmbarcarea nu s-a realizat la timp. Când s-a prezentat să lase bagajul la cală, a aflat cu stupoare că nu există aeronavă pentru zborul pe care urma să îl efectueze la Larnaca din Aeroportul Otopeni și că va trebui să stea cel puțin 3 ore în aeroport până se va efectua îmbarcarea.

De la ora 10:20, la care aeronava trebuia să decoleze, petenta a stat în aeroport până la ora 16:00, când s-a deschis poarta de îmbarcare. Astfel, aeronava a decolat cu o întârziere mai mare de 5 ore și 30 de minute, ceea ce a condus la pierderea unei zile din scurtul concediu de odihnă pe care îl avea și pentru care achitase serviciile oferite la destinație și de care nu a putut beneficia. Întârzierea fiind foarte mare, mijlocul de transport care asigura transferul de la aeroport la hotel a plecat, transfer pentru care achitase deja un avans de 30 de euro. Reclamanta a învederat că în această situație a fost nevoită să ajungă la hotel cu ajutorul unui taxi, pentru care a trebuit să achite contravaloarea unei curse pentru o distanță de 50 km.

De asemenea, petenta a mai susținut că a formulat inițial o sesizare către pârâtă, prin care i-a solicitat plata de despăgubiri pentru situația nefavorabilă pricinuită de întârzierea zborului, dar pârâta nu a răspuns.

Pârâta a depus întâmpinare la data de 03.10.2019, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată la 04.11.2019, reclamanta a precizat că solicită obligarea pârâtei la plata unei compensații în valoare de 250 de euro, în baza art. 7 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 261/2004.

Prin sentința civilă nr. 7869 din 03.12.2019, Judecătoria Buftea a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Slatina.

În motivarea soluției, instanța a reținut că din punct de vedere al competenței teritoriale, conform art. 1028 alin. (2) C. proc. civ., competența teritorială în cazul cererilor de valoare redusă se stabilește potrivit dreptului comun, în vreme ce articolul 107 alin. (1) teza I C. proc. civ. statuează că cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

La rândul său, articolul 121 teza I din C. proc. civ. prevede că cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului, caz în care competența instanței este una exclusivă, rațiunea normei fiind aceea de a se proteja anumite categorii de persoane, în cazul convențiilor încheiate fără negociere, respectiv al contractelor de adeziune.

Judecătoria Buftea a mai apreciat că art. 121 din C. proc. civ. constituie o normă derogatorie de la prevederile art. 107 alin. (1) teza I C. proc. civ. și, pe de altă parte, instituie o competență teritorială exclusivă, aspect care rezultă din caracterul imperativ al normei, dar și din topografia textului în ansamblul normelor de competență.

Cum într-o atare situație necompetența este de ordine publică, aceasta trebuie invocată de către părți sau de către judecător la primul termen la care părțile au fost legal citate în fața primei instanțe, astfel cum reiese din dispozițiile art. 130 alin. (2) raportate la art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

În concluzie, s-a reținut că în cauză sunt incidente prevederile art. 121 teza I C. proc. civ., potrivit cărora competența de soluționare a cauzei revenine instanței de la domiciliul reclamantei care, la momentul sesizării instanței, avea domiciliul în jud. Olt, localitate aflată în circumscripția teritorială a Judecătoriei Slatina.

Judecătoria Slatina, prin sentința civilă nr. 449 din 31 ianuarie 2020, la rândul său, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționarea acestuia.

În motivarea sentinței, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor normative care reglementează competența teritorială a instanțelor în materia protecției consumatorului, sunt incidente prevederile art. 107 C. proc. civ. care constituie regula generală.

Art. 113 C. proc. civ., care reglementează o competență teritorială alternativă, prevede că în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: 8. instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

Prin urmare, s-a reținut că legiuitoriul a stabilit o competență teritorială alternativă în cazul cererilor având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor, consumatorul putând introduce cererea atât la instanța în cărei circumscripție își are sediul pârâtul, cât și la instanța de la domiciliul său.

În acest caz, introducerea cererii de chemare în judecată exprimă opțiunea reclamantului pentru una dintre instanțele deopotrivă competente (art. 116 C. proc. civ.), iar după această alegere, instanța fiind legal învestită, reclamantul nu poate reveni asupra ei și nici pârâtul nu poate cere declinarea competenței.

De asemenea, s-a instanța a apreciat că art. 121 C. proc. civ., care stabilește un caz de competență exclusivă (în baza căruia s-a procedat la declinare) nu este aplicabil în speță, întrucât această normă vizează cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator, or, în cauză cererea este formulată de un consumator împotriva unui profesionist, astfel încât textele incidente sunt cele de la art. 107 și art. 113 pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, s-a reținut că reclamanta și-a schimbat domiciliul la scurt timp după introducerea cererii, în București și, prin urmare, se justifică alegerea Judecătoriei Buftea de către reclamantă, având în vedere că această instanță este mai aproape de domiciliul său, permițându-i un acces facil la instanță.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Regula generală în materia competenței teritoriale este instituită de art. 107 din C. proc. civ., care prevede:

"Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

Pe de altă parte, art. 113 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. prin care se instituie o competență teritorială alternativă prevede că în afară de instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, mai este competentă "pct. 8. instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor."

Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă cererea reclamantei A. de obligarea a pârâtei Compania Națională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A. la plata unei compensații pentru întîrzierea cu mai mult de 5 ore și 30 minute a zborului București-Larnaca, operat de catre pârâtă, la data de 19.07.2018.

Așadar, în raport de obiectul cauzei, se constată că litigiul de față vizează repararea unei pagube produse consumatorului (nefiind vorba despre o acțiune promovată de un profesionist împotriva unui consumator), iar în ceea ce privește competența teritorială a instanței, în aplicarea normelor anterior invocate, rezultă că reclamanta-consumator poate sesiza fie instanța în a cărei circumscripție își are sediul pârâta, fie instanța de la domiciliul său.

Este de reținut că pentru toate cazurile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanțele deopotrivă competente revine exclusiv reclamantului, opțiune consacrată de art. 116 C. proc. civ., iar, în situația în care acesta ar sesiza o instanta necompetentă, doar pârâtul este cel care ar putea să invoce necompetența teritorială, având în vedere caracterul relativ al competenței, în acest caz.

Cum, în aplicarea art. 116 C. proc. civ., reclamanta a înțeles să introducă acțiunea la instanța de la sediul pârâtei, care se află în circumscripția teritorială a Judecătoriei Buftea, față de dispozițiile art. 107 C. proc. civ., acestei instanțe îi revine competența să soluționeze pricina.

Totodată, Înalta Curte constată că invocarea, din oficiu, a excepției necompetentei teritoriale de ordine privată de către Judecătoria Buftea, a avut loc cu încălcarea dispozițiilor art. 130 C. proc. civ. care prevăd că necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, în fata primei instanțe.

În consecință, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 107 și 116 din același cod, Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în primă instanță, în favoarea Judecătoriei Buftea.