ÎCCJ, decizie (scj.ro #82629)

Cererea salariaților pentru restituirea impozitului reținut de angajator. Calificarea cererii Solicitarea salariaților, de a li se restitui anumite sume reținute cu titlu de impozit constituie un litigiu de muncă, iar nu un litigiu de natură fiscală ori delictual civil. Secția civilă, decizia nr.1816 din 7 mai 2003 B.M. și alți 10 reclamanți, au chemat în judecată Societatea Română de Televiziune pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată a le restitui sumele încasate pe nedrept în perioada 1997 - 1999 cu titlu de impozit pe salarii, actualizate proporțional cu rata inflației.

Investită inițial cu soluționarea cauzei, Judecătoria sectorului 1 – București, prin sentința nr.4222 din 10 aprilie 2001, a admis excepția „de necompetență generală” și a declinat competența de soluționare a acțiunii promovată de reclamanți în favoarea Direcției Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat a Municipiului București, apreciindu-se că litigiul, având ca obiect restituirea impozitului pe salariu, este unul fiscal și nu de drept al muncii. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin decizia nr.1058/R din 15 iunie 2001, a „admis excepția necompetenței materiale a primei instanțe”, a admis recursurile declarate de reclamanți, a casat sentința Judecătoriei sectorului 1 – București și a reținut cauza spre competentă soluționare în fond.

Pentru a decide astfel tribunalul a motivat că litigiul nu este nici fiscal și nici unul de muncă, deoarece reclamanții solicită a li se repara un prejudiciu constând în diminuarea salariilor la care ar fi avut dreptul dacă nu li s-ar fi aplicat tranșele de impozit. S-a considerat că litigiul dedus judecății nu poate fi soluționat decât în condițiile dreptului comun, acțiunea reclamanților fiind considerată una în pretenții (în despăgubiri) întemeiată pe prevederile art.998 C.civ. și cum totalul pretențiilor depășește suma de 150.000.000 lei competența, în primă instanță, revine tribunalului. În fond după casare, Tribunalul București, secția a III-a civilă prin sentința nr.1523 din 5 decembrie 2001, a respins excepțiile privind nelegala constituire a completului de judecată, a necompetenței materiale a tribunalului și a lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale a Finanțelor Publice București.

A respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților. Pentru a pronunța această sentință s-a reținut că întrucât prin decizia de casare nr.1058/R din 15 iunie 2001 a aceluiași tribunal s-a hotărât că litigiul izvorăște dintr-un delict civil, asupra acestei calificări nu se mai poate reveni în fond după casare fără a se înfrânge principiul autorității lucrului judecat. Din probele administrate în cauză nu s-a demonstrat nici o culpă a pârâtei, lipsind elementul vinovăției cerut de art.998 C.civ. Potrivit prevederilor art.7 din Legea nr.32/1991, deținătorii titlului de „Luptător pentru Victoria Revoluției din Decembrie 1989” erau scutiți de plata impozitului pe salarii, dar reclamanții au intrat în posesia acestor titluri abia în anul 2000, în baza Decretului Președințial nr.37/2000.

Or, la acea dată, era în vigoare O.U.G. nr.73/1999 care nu mai prevedea scutirea de impozitul pe salarii pentru cei aflați în situația reclamanților, astfel că reținerea impozitului de către pârâtă pentru perioada aprilie-decembrie 1999 a fost calificată ca fiind legală. Apelul promovat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr.312/A din 23 iulie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Împotriva deciziei dată în apel în termen legal au declarat recurs reclamanții care au susținut că hotărârile pronunțate în cauză sunt nelegale și netemeinice în temeiul următoarelor motive de casare: instanțele au stabilit greșit că litigiul are o natură civilă cu un caracter special, fiind o cauză de drept al muncii; calificând greșit natura raporturilor dintre părți, litigiul trebuia soluționat de instanța competentă și de un complet special de litigii de muncă; eronat s-a reținut în hotărârile date în fond după casare și în apel că problema competenței de soluționare a cauzei s-a stabilit irevocabil prin decizia nr.1058/15 iunie 2001 a Tribunalului București, chestiune ce nu mai poate fi repusă în discuție; instanțele au dat o interpretare greșită normelor legale aplicabile în materie, cu referire specială la art.7 lit.”e” din Legea nr.32/1991 întrucât deținătorii titlurilor de luptători pentru victoria Revoluției române din decembrie 1989 au fost incluși în mod expres în categoria persoanelor exceptate de la plata impozitului pe salariu; în mod greșit instanțele au respins cererea reclamanților referitoare la actualizarea sumelor reținute pe nedrept în perioada ianuarie 1998-aprilie 1999. Recursul este fondat, în sensul considerentelor care succed: Obiect al litigiului de față îl constituie acțiunea reclamanților,

salariați ai Societății Române de Televiziune în baza unor contracte individuale de muncă încheiate pe durată nedeterminată, prin care au solicitat obligarea societății pârâte (a angajatorului) de a li se restitui sumele încasate din salarii, pe o anumită perioadă de timp, cu titlu de impozit, sume ce s-a cerut a fi actualizate în raport de rata inflației. Legislația muncii este formată din ansamblul normelor juridice prin care sunt reglementate relațiile care se stabilesc în procesul încheierii executării, modificării și încetării raporturilor juridice de muncă, întemeiate, în principal, pe contractul individual de muncă, astfel că dreptul muncii se ocupă cu reglementarea raporturilor juridice de muncă dintre angajatorii și angajații lor.

Cu unele excepții, între salariați, pe de o parte, și angajatori, pe de altă parte, se încheie și un contract colectiv de muncă, iar contractul individual de muncă trebuie să respecte normele legale, dar și clauzele contractului colectiv de muncă. Așadar, sursa principală a existenței raporturilor juridice de muncă o constituie încheierea și executarea contractului individual de muncă. S-a spus în mod real că dreptul muncii este, în principal, dreptul contractului de muncă. Este reputat în drept că elementele esențiale ale contractului individual de muncă sunt părțile (subiectele între care se încheie contractul), felul muncii, salariul și locul muncii. Salariul constituie atât o categorie economică, cât și una de factură juridică.

Este normal, deci, ca analiza sa, în cadrul dreptului muncii, să vizeze, în primul rând, componente de ordin juridic. Prin salariu se înțelege prețul muncii prestate exprimat, de regulă, în bani. Prestarea muncii și salarizarea muncii sunt obligațiile principale ce rezultă pentru salariat și, respectiv, pentru unitate, din încheierea contractului individual de muncă sau din existența raporturilor de serviciu. Reglementările legale stabilesc principiul potrivit căruia pentru munca prestată, fiecare persoană are dreptul la un salariu în bani, convenit la încheierea contractului individual de muncă.

Din această perspectivă, solicitarea reclamanților, salariați ai societății pârâte, de a li se restitui anumite sume din salarii pe care pârâta le-a reținut cu titlu de impozit către stat pe o perioadă determinată de timp, constituie un litigiu de muncă intervenit între angajați și angajator în legătură directă cu executarea contractelor individuale de muncă încheiate între părțile în litigiu și cu referire specială la unul din elementele esențiale al acestor contracte și anume salariul datorat angajaților. Astfel fiind, calificarea dată de instanțe în sensul că litigiul ar fi de natură fiscală ori delictual-civilă se privește ca greșită și contrară principiilor de drept mai sus enunțate.

Cu toate că prin decizia nr.1058/R din 15 mai 2001 Tribunalul București, ca instanță de recurs, a stabilit, de altfel greșit, că raporturile dintre părți sunt de natură civilă, rediscutarea acestei chestiuni în recursul de față nu reprezintă o înfrângere a principiului autorității lucrului judecat, întrucât calificarea corectă a litigiului constituie, obligatoriu, obiect de control judiciar și de stabilire a instanței competente și în compunerea legală pentru a soluționa conflictul dintre părți. Față de cele ce preced, recursul reclamanților s-a privit ca fondat și a fost admis, s-au casat hotărârile date în cauză, și s-a trimis acesta conform art.725 alin.2, teza a II-a C.proc.civ. la Tribunalul București care are a se preocupa de soluționarea în fond a litigiului, urmând ca celelalte susțineri făcute de reclamanți în recurs să fie avute în vedere sub formă de apărări, în rejudecare.