Decizia nr. 1455/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 294/2018 a Tribunalului Cluj

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la 17 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J., în contradictoriu cu pârâții Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia-Turzii și Ministerul Apărării Naționale, au solicitat: - obligarea pârâților, în solidar, la achitarea contravalorii în RON a sumei de 100.000 euro (la cursul de schimb al B.N.R. valabil în ziua plății), cu titlul de despăgubiri, către A. și B.; - obligarea pârâților, în solidar, la achitarea contravalorii în RON a sumei de 100.000 euro (la cursul de schimb al B.N.R. valabil în ziua plății), cu titlul de despăgubiri, către C., D., E., F., G. și H.; - obligarea pârâților, în solidar, la achitarea contravalorii în RON a sumei de 100.000 euro (la cursul de schimb al B.N.R. valabil în ziua plății), cu titlul de despăgubiri, către I. și J.; - obligarea pârâților, în solidar, la plata dobânzii legale aferente sumelor antemenționate, calculate de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective; - obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în proces.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Cluj: Prin sentința civilă nr. 294/F din 21 iunie 2018, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis acțiunea formulată de către reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J., în contradictoriu cu pârâții Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia-Turzii și în consecință au fost obligați pârâții, în solidar, să achite: - în favoarea reclamanților A. și B. suma de 100.000 euro în echivalent RON la data plății și dobânda legală aferentă calculată de la data introducerii acțiunii, 17.11.2017, până la momentul achitării sumei. - în favoarea reclamanților C., D., E., F., G., H. suma de 100.000 euro în echivalent RON la data plății și dobânda legală aferentă calculată de la data introducerii acțiunii, 17.11.2017, până la momentul achitării sumei arătate. - în favoarea reclamanților I. și J. suma de 100.000 euro în echivalent RON la data plății și dobânda legală aferentă calculată de la data introducerii acțiunii, 17.11.2017, până la momentul achitării sumei arătate. - în favoarea reclamanților A., B. suma de 8245 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru. - în favoarea reclamanților C., D., E., F., G., H. suma de 8245 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru. - în favoarea reclamanților I. și J. suma de 8245 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru. Împotriva acestei sentințe, pârâtul Ministerul Apărării Naționale a declarat apel.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Cluj: Prin decizia civilă nr. 36/A din 27 februarie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de Ministerul Apărării Naționale în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al UM 01969 Câmpia Turzii, împotriva sentinței civile nr. 294/F din 21 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că au fost obligați pârâții să plătească reclamanților suma de 80.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plății), în loc de 100.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plății). Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj, pârâtul Ministerul Apărării Naționale, în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al UM 01969 Câmpia Turzii, a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. Cu privire la primul motiv de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că, deși a constatat că asigurarea operează de drept, prin efectul legii, Curtea de Apel Cluj a apreciat eronat că lipsește o reglementare care să stabilească regimul juridic al asigurării de drept a personalului aeronautic, fapt imputabil autorităților române. Or, pârâții nu sunt legiuitori pentru a adopta un act normativ în acest sens. În plus, apreciază că există o reglementare clară, respectiv H.G. nr. 0435/1992 - care prevede la art. 2 despăgubiri pentru evenimentele asigurate de drept prevăzute în Legea nr. 35/1990: deces sau invaliditate, ca urmare a catastrofelor aeriene. Recurentul-pârât a arătat, de asemenea, că deși a constatat că există o reglementare specială referitoare la despăgubirile ce se acordă personalului aeronautic și a reținut că nu este necesară încheierea unui contrat de asigurare, totuși curtea de apel a confirmat soluția pronunțată de prima instanță, în sensul că se aplică reglementarea generală în materie (art. 2199, art. 2200 și art. 2227 C. civ.) și că era necesară încheierea unui contract de asigurare. Apreciază că instanța de apel, deși a interpretat corect prevederile art. 49 din Legea nr. 35/1990, a făcut o aplicare contradictorie și forțată a acestora, cu trimitere la asigurarea facultativă a persoanelor prevăzută de C. civ. Cuantumul despăgubirilor este stabilit prin Hotărârea Guvernului nr. 0435/1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar, despăgubiri exprimate printr-un anumit număr de solde lunare, similar practic cu prevederile din Legea nr. 1890/1932 și din Decretul Regal nr. 109/1936. Recurentu-pârât consideră că acea lege la care face trimitere teza a II-a a art. 49 din Legea nr. 35/1990 este Statutul cadrelor militare - Legea nr. 80/1995 și Hotărârea Guvernului nr. 0435/1992, iar noțiunea de "lege" trebuie interpretată lato sensu, având înțelesul de "act normativ", care poate fi și o hotărâre a guvernului, cu caracter normativ. În ceea ce privește încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât critică respingerea de către Curtea de Apel Cluj a motivului prin care sentința primei instanțe este combătută pentru că nu s-ar fi reținut existența cazului fortuit drept cauză exoneratoare de răspundere civilă. În cauză, nu s-a reținut existența unui caz fortuit exonerator de răspundere civilă, în condițiile în care prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Cluj s-a stabilit, pe baza probelor administrate, că accidentul a fost consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută, intervenită intempestiv, nedatorându-se unor motive tehnice sau erori umane ale membrilor echipajului sau a oricărui alt militar care a asigurat și deservit zborul, astfel că nu elicopterul IAR 330 sau echipajul acestuia au fost cauza accidentului, ci factorii obiectivi, concretizați în condiții meteo nefavorabile întâlnite pe timpul zborului, a căror evoluție concretă nu a putut fi prevăzută, intervenția cazului fortuit fiind definitiv stabilit de instanța penală. Cauza exoneratoare de răspundere (cazul fortuit - conform art. 1351 C. civ.) nu poate fi în același timp o cauză generatoare de răspundere civilă delictuală în temeiul art. 1345 C. civ., așa cum a apreciat instanța de apel. Recurentul-pârât a arătat că, pe de altă parte, Curtea de Apel Cluj a apreciat eronat că plățile voluntare efectuate deja combat exonerarea de răspundere civilă prin intervenția cazului fortuit. Despăgubirile se plătesc indiferent de existența sau inexistența cazului fortuit, deoarece nu sunt achitate cu titlu de daune morale ce implică culpa. Recurentul apreciază că și-a îndeplinit obligația legală de a despăgubi pe urmașii defuncților (alături de Casa de Pensii sectorială). Cum asigurarea a operat de drept, ca efect al legii, fără să fie necesară încheierea unui contract sau a unei polițe de asigurare (nefiind o asigurare facultativă), fapta ilicită nu există, după cum nu există nici prejudiciu, acesta fiind acoperit în totalitate prin despăgubirile deja plătite ca urmare a asigurării de drept.

Apărările formulate în cauză: Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii atacate.

Procedura de filtru: La 21 noiembrie 2019 raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 16 ianuarie 2020 recursul a fost admis în principiu, stabilindu-se termen cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, având în vedere următoarele considerente: Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât invocă două aspecte contradictorii ce ar rezulta din considerentele hotărârii. Pe de o parte faptul că, deși a constatat că asigurarea acționează de drept prin efectul "legii" și a apreciat că lipsește o reglementare care să stabilească regimul juridic al asigurării de drept a personalului aeronautic, instanța de apel a reținut că acest fapt este imputabil autorităților române, deși pârâții nu au calitatea de legiuitori pentru a adopta un act normativ în acest sens. Pe de altă parte, deși face o interpretare corectă a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, instanța de apel le aplică în mod contradictoriu și forțat, cu trimitere la asigurarea facultativă a persoanelor prevăzută de C. civ. Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt fondate. Interpretând conținutul dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 - potrivit cărora: "Personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviație, urmate de deces sau invaliditate totală sau parțială. Condițiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege" - instanța de apel a reținut, într-o manieră contradictorie, existența faptei ilicite în sarcina pârâților, sub aspectul modalității în care aceștia ar fi încălcat obligația legală, stabilită în sarcina acestora, prin textul de lege enunțat. Astfel, pe de o parte, instanța de apel a reținut în sarcina Statului Român fapta ilicită de a nu-și îndeplini obligația legală prevăzută de art. 49 din Legea nr. 35/1990 de a edicta o lege specială care să stabilească condițiile în care operează asigurarea de drept, prin efectul legii, a personalului aeronautic, având în vedere că potrivit art. 2213 C. civ. acest domeniu al asigurărilor obligatorii nu este supus prevederilor Cap. XVI "Contractul de asigurare" din C. civ. care reglementează asigurările facultative. Pe de altă parte însă, astfel cum reiese din considerentele hotărârii recurate, instanța de apel a apreciat că fapta ilicită ar fi aceea de a nu se fi încheiat un contract de asigurare, dispozițiile C. civ. fiind aplicabile în cauză. Prin urmare, pe de o parte, instanța impută Statului Român deficitul de reglementare, respectiv lipsa unui cadru legal care să instituie condițiile asigurării de drept, ce reprezintă o asigurare prin efectul legii, iar pe de altă parte, reține răspunderea civilă delictuală a Ministerului Apărării Naționale, fără a arăta care sunt acțiunile sau inacțiunile proprii prin care acesta ar fi încălcat o obligație legală stabilită în sarcina sa și care au determinat, dat fiind caracterul lor ilicit, prejudiciul pretins de reclamanți. Răspunderea civilă delictuală se declanșează pentru o faptă proprie astfel că, raportat la propriile constatări, instanța de apel trebuia să motiveze în ce modalitate neîndeplinirea obligației de a legifera poate fi imputată pârâților obligați la despăgubiri, aceștia susținând, cu temei, că nu au calitate de legiuitor, întrucât nu dețin abilitatea necesară edictării unei legi speciale în materia asigurărilor obligatorii, astfel cum impune art. 2213 C. civ. Pe de altă parte, corect a susținut recurentul-pârât că, deși a constatat că există o reglementare specială referitoare la despăgubirile ce se acordă personalului aeronautic, astfel că nu se impune încheierea unui contrat de asigurare, curtea de apel a reținut că prima instanță era în drept să considere că se aplică reglementarea generală în materie (art. 2199, art. 2200 și art. 2227 C. civ.), fiind necesară încheierea unui contract de asigurare, în condițiile în care statul nu și-a îndeplinit obligația de a-i asigura (prin contract) pe autorii reclamanților pentru deces, iar acest fapt a fost imputat ministerului (nu statului). Înalta Curte constată, și sub acest aspect, maniera contradictorie în care au fost formulate aprecierile care au stat la baza identificării faptei ilicite în persoana pârâților. În acest sens, deși reține că o asigurare prin efectul legii nu ar presupune încheierea unui contract, instanța de apel a constatat că statul nu a încheiat un contract de asigurare cu victimele catastrofei aviatice, invocând dispozițiile C. civ. cu privire la asigurări (respectiv art. 2199, art. 2200 și art. 2227), pe care, anterior, le-a apreciat ca fiind inaplicabile, în considerarea art. 2213 C. civ. În consecință, reținând că fapta ilicită constă în neîndeplinirea obligației de către Statul Român de a legifera în materia asigurărilor prin efectul legii, domeniu în care a apreciat că nu era necesară încheierea unor contracte de asigurare, instanța de apel nu motivează de ce i-a considerat pe pârâți responsabili de neîncheierea acestor contracte și i-a obligat pe aceștia la acoperirea prejudiciului, acest raționament neputând explica, în mod coerent, cum funcționează mecanismul răspunderii civile delictuale imputate în sarcina pârâților, nefiind, astfel, în măsură să susțină soluția pronunțată. Prin urmare, în raport de aceste constatări, Înalta Curte va admite recursul în temeiul art. 488 pct. 6 C. proc. civ., raportat la art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Instanța de apel urmează, în rejudecare, să identifice fapta ilicită și pe autorul acesteia, reținând care sunt dispozițiile legale încălcate și modalitatea în care au fost nesocotite. Cu această ocazie va analiza și susținerile recurentului-pârât, în sensul că despăgubirile achitate în temeiul prin H.G. nr. 432/1992 ar fi constituit echivalentul executării obligației de indemnizare pentru deces, și va identifica, raportat la fapta reținută, forma de vinovăție, precum și legătura de cauzalitate și va analiza dacă există o cauză de înlăturare a vinovătiei - astfel cum pretinde pârâtul, care a invocat existența cazului fortuit. PENTRU ACESTE MOTIVE,