Decizia nr. 1604/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 450 a Tribunalului Cluj

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale și Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia Turzii, ca prin hotărârea pronunțată să fie obligați în solidar pârâții la plata către reclamanți a următoarelor despăgubiri morale: pentru A., soția decedatului E., despăgubiri morale în cuantum de 200 000 euro, în RON la cursul BNR din data plății; pentru B., fiica decedatului E., despăgubiri morale în cuantum de 150 000 euro. în RON la cursul BNR din data plății; pentru C., fiul decedatului E., despăgubiri morale în cuantum de 265 000 euro, în RON la cursul BNR din data plății; pentru D., mama decedatului E., despăgubiri morale în cuantum de 125 000 euro, în RON la cursul BNR din data plății. S-a mai solicitat obligarea pârâților, în conformitate cu art. 1489 C. civ., la plata către fiecare reclamant a dobânzii legale aplicate despăgubirilor morale, de la data înregistrării la instanță a prezentei acțiuni civile și până la plata executării efective a obligației de plată, precum și la plata de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 450 din 15 octombrie 201, Tribunalul Cluj a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., prin reprezentant legal A., D., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale și Unitatea Militară 01969 Câmpia Turzii și, în consecință: Pârâții au fost obligați, în solidar, să achite în favoarea reclamanților suma de 80.000 euro în echivalent RON la data plății și dobânda legală aferentă calculate de la data introducerii acțiunii, 20.11.2017, până la momentul achitării sumei arătate și suma de 6.896 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții A., B., C. - prin reprezentant legal A., D., și pârâții Ministerul Apărării Naționale și Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia Turzii. Prin apelul declarat reclamanții C., B., A. - prin reprezentant legal A., D. au solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii apelate și, pe cale de consecință, obligarea pârâților la plata despăgubirilor morale către fiecare apelant reclamant în parte în cuantumurile solicitate prin cererea de chemare în judecată, plata dobânzii legale, aplicată despăgubirilor morale cuvenite fiecărui apelant reclamant în parte și a cheltuielilor de judecată la fond pentru fiecare apelant reclamant în parte, în întregime, cu obligarea intimatelor și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul apel. Prin apelul declarat, pârâții Ministerul Apărării Naționale, în nume propriu și în calitate de reprezentant al Unității Militare nr. 01969 Câmpia Turzii au solicitat schimbarea hotărârii, în sensul respingerii acțiunii reclamanților. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 466 și următoarele din C. proc. civ., C. civ., Legea nr. 80/1995, O.U.G. nr. 82/2006 și celelalte actele normative invocate. Prin întâmpinarea formulată, pârâții Ministerul Apărării Naționale și Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia Turzii pârâții au solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamanți. Prin decizia nr. 129 din 6 iunie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanții și de pârâți.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, reclamanții A., B., C. și D. și pârâții Ministerul Apărării Naționale și Unitatea Militară 01969 Câmpia Turzii au declarat recurs. Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă la data de 27 august 2019. 4.1. Prin cererea de recurs, reclamanții A., B., C. și D. au invocat, în esență, următoarele critici, încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.: Hotărârea atacată restrânge nejustificat aplicarea art. 1349 alin. (1)-(3) C. civ. doar la răspunderea civilă pentru fapta proprie, reglementată de art. 1357 C. civ., prin faptul că se face aplicarea normei speciale, a art. 49 din Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronutic din aviația militară a României, la o situație care nu este sub incidența sa, răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucruri prevăzută de art. 1376 -1377 C. civ. raportat la art. 1391 alin. (2) C. civ. De asemenea se susține că instanța de apel a aplicat un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, respectiv Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. M 232 din 21.12.2007 privind modificarea Normelor de aplicare a Legii nr. 15/1998 cu privire la asigurările facultative de bunuri, persoane și răspundere civilă în Ministerul Apărării Naționale aprobate prin Ordinul Ministrului de Stat, Ministrul Apărării Naționale nr. M. 113/1998; Recurenții apreciază că prin decizia recurată, (pag. 22 alin. (11), instanța de apel a aplicat un text de lege străin situației de fapt, anume art. 2.232 C. civ. că a extins norma juridică, art. 49 din Legea nr. 35/1990, dincolo de ipotezele la care se aplică; iar articolului 1.391 alin. (2) C. civ., text de lege corespunzător situației de fapt, i s-a dat o interpretare greșită. Se arată că prin hotărârea recurată se încalcă principiul garantării și ocrotirii drepturilor civile, instanța de apel a încălcând dispozițiile art. 1381 C. civ., în sensul că nu a reparat sub nicio formă prejudiciul de afecțiune al recurenților-reclamanți, precum și dispozițiile art. 1385 alin. (1) C. civ., în sensul că nu a cuantificat despăgubirile morale cuvenite pentru fiecare recurent reclamant în parte, în conformitate cu principiului reparării integrale a prejudiciului, principiu general ce guvernează răspunderea civilă delictuală, precum și cu jurisprudența în cazuri similare de asigurări obligatorii. Cu referire la incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se apreciază că motivarea deciziei recurate este insuficientă, este nefundamentată în drept, lipsindu-i baza legală prin care instanța de apel și-a fundamentat soluția și, de asemenea, este inexactă - ceea ce constituie un viciu al motivării. 4.2. Recurenții-pârâți, au invocat în cadrul cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod proceudră civilă, suținând, în esență, următoarele: Deși a constatat că asigurarea acționează de drept, prin efectul "legii", instanța de apel a apreciat eronat că lipsește o reglementare care să stabilească regimul juridic al asigurării de drept a personalului aeronautic, fapt imputabil autorităților române. Instanța de apel, cu toate că a făcut o interpretare corectă a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, a făcut o aplicare contradictorie a acestora, cu trimitere forțată la asigurarea facultativă a persoanelor prevăzută de C. civ., deși există o reglementare clară invocată în susținerea apărărilor, respectiv H.G. nr. 0435/1992 care prevede, fără echivoc, la art. 2 despăgubiri pentru evenimentele asigurate de drept, prevăzute în Legea nr. 35/1990 respectiv deces sau invali­ditate ca urmare a catastrofelor aeriene. Recurenții susțin că actele normative care reglementează sistemul propriu de asigurări menționat la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 346/2002, aplicabile întregului per­sonal militar, inclusiv personalului aeronautic, sunt Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare, Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar și Ordinul general al ministrului apă­rării naționale nr. 36/1992 pentru aprobarea Instrucțiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmașilor acestora, ca urmare a acciden­telor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului mi­litar. De asemenea se apreciază că instanța de apel, deși a constatat că există o reglementare specială, referitoare la despă­gubirile ce se acordă și personalului aeronautic, a reținut eronat că prima instanță era în drept să considere că se aplică reglementarea generală în materie (art. 2199, art. 2200 și art. 2227 din C. civ.) și că era necesară încheie­rea unui contract de asigurare. Totodată se susține că în cauză s-a dovedit existența cazului fortuit astfel că pârâții sunt exo­nerați de răspundere civilă delictuală, contrar considerentelor reținute de instanța de apel, conform cărora împrejurarea de caz fortuit nu are semnificația unei cauze exoneratoare de răspundere civilă, deoarece este însăși cauza generatoare a obligației de despăgubire. Se critică hotărârea recurată și prin prisma faptului că instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că plățile făcute în mod voluntar către urmașii defuncților combat exonerarea de răspundere civilă a părților prin intervenția cazului fortuit.

Apărările formulate în cauză: Recurentul-pârât Ministerul Apărării Naționale, în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al UM nr. 01969 Câmpia Turzii a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului reclamanților. Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare la recursul pârâtului, în termen legal, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, precum și răspuns la întâmpinarea formulate de recurentul pârât.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 9 iunie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanții A., B., C. și D. și de pârâții Ministerul Apărării Naționale și Unitatea Militară 01969 Câmpia Turzii împotriva deciziei nr. 129/A din 6 iunie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 15 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare. Având în vedere că atât recurenții reclamanți cât și recurenții pârâți pun în discuție incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. referitor la motivul de nelegalitate ce poate fi invocat în calea extraordinară de atac a recursului ce impune casarea când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei existența faptei ilicite, acesta va fi analizat cu prioritate. În acest sens, în baza art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pârâții invocă două aspecte contradictorii ce ar rezulta din considerentele hotărârii. Pe de o parte faptul că, deși a constatat că asigurarea acționează de drept, prin efectul "legii" și a apreciat că lipsește o reglementare care să stabilească regimul juridic al asigurării de drept a personalului aeronautic, instanța de apel a considerat că acest fapt este imputabil autorităților române, deși pârâții nu au calitatea de legiuitori pentru a adopta un act normativ în acest sens. Pe de altă parte, se susține că, deși face o interpretare corectă a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, instanța de apel le aplică în mod contradictoriu și forțat, cu trimitere la asigurarea facultativă a persoanelor, prevăzută de C. civ. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel reține, într-o manieră contradictorie, existența faptei ilicite în sarcina pârâților, sub aspectul modalității în care aceștia ar fi încălcat obligația legală, stabilită în sarcina acestora, prin textul de lege enunțat. În acest sens, într-o primă aserțiune, instanța de apel statuează că, Din aceste dispoziții legale rezultă că personalul aeronautic este asigurat de drept, adică prin însăși voința legii, pentru situațiile în care s-ar produce accidente de aviație urmate de deces sau invaliditate totală sau parțială și că stabilirea în concret, într-o măsură suficient detaliată, a condițiilor de asigurare, a raporturilor dintre asigurat și asigurător, precum și a drepturilor și obligațiilor părților, trebuie realizată prin lege, așa cum prevede teza a II-a. Noțiunea de "lege" la care se face referire teza a II-a trebuie înțeleasă în sens generic, ea putând fi atât o lege cât și un alt act normativ care să aibă vocația de a oferi cadrul la care se referă art. 49. O astfel de dispoziție normativă nu există, iar cele indicate de către pârâți nu oferă acest tip de indemnizații specifice contractului de asigurare. Era, deci, obligația Statului Român, prin reprezentanții săi specifici unui astfel de litigiu, pârâții din prezenta cauză, de a adopta, în aplicarea art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, un act normativ care, valorând lege specială, să determine în afara oricărui dubiu cadrul normativ al asigurării la care face referire textul legal anterior amintit. Dispozițiile art. 49 din Statut impuneau un caracter obligatoriu asigurării la care ele se referă, astfel că în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 2213 C. civ., care prevede că asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale." Prin urmare, instanța de apel reține, pe de o parte, în sarcina statului român, fapta ilicită de a nu-și fi îndeplinit obligația legală prevăzută de art. 49 din Legea nr. 35/1990 de a edicta o lege specială, care să stabilească condițiile în care operează asigurarea de drept, prin efectul legii, a personalului aeronautic, având în vedere că, potrivit art. 2213 C. civ., acest domeniu, al asigurărilor obligatorii, nu este supus prevederilor Cap. XVI "Contractul de asigurare" din C. civ. care reglementează asigurările facultative. Pe de altă parte, însă, instanța de apel consideră că, deși "legiuitorul putea stabili că pentru existența valabilă a asigurării obligatorii, la care se referă art. 49 din Statut, nu este necesară încheierea unui contract de asigurare, fiind suficientă calitatea de personal aeronautic, o asemenea prevedere legală lipsește, iar o astfel de lipsă a reglementării este imputabilă tot Statului Român, care nu a stabilit o normă legală care să prevadă fără echivoc regimul juridic al asigurării obligatorii arătată de art. 49. Prin urmare, în lipsa unei reglementări speciale, se aplică reglementarea generală în materie, și trebuie stabilit că era necesară încheierea unui contract de asigurare, reglementat de art. 2199 și 2200 C. civ. și cu privire la asigurarea de persoane, reglementat de art. 2227 C. civ.." Totodată, instanța de apel a constatat că "producerea acestui eveniment - caz fortuit și decesul persoanei ce ar fi putut fi asigurate au reprezentat temeiul în raport de care au devenit incidente dispozițiile art. 49 din Statut privitoare la necesitatea despăgubirii celor ce ar fi putut beneficia de indemnizație ca efect al asigurării de drept pe care legea o impunea sau, în cauză, necesitatea despăgubirii reclamanților prin aplicarea dispozițiilor privitoare la răspunderea civilă delictuală ca urmare a faptului că nu a fost încheiat un contract de asigurare cu persoana decedată, în calitatea acestuia de personal aeronautic sau, mai generic, pentru că statul nu și-a îndeplinit obligația de a-l asigura pe acesta pentru deces." Din conținutul acestor considerente, rezultă că instanța de apel a apreciat că fapta ilicită este aceea de a nu se fi încheiat un contract de asigurare, dispozițiile C. civ. fiind aplicabile în cauză. Prin urmare, se constată că, pe de o parte, instanța impută Statului Român deficitul de reglementare, respectiv lipsa unui cadru legal care să instituie condițiile asigurării de drept, ce reprezintă o asigurare prin efectul legii, iar, pe de altă parte, reține răspunderea civilă delictuală a Ministerului Apărării, fără a arăta care sunt acțiunile sau inacțiunile proprii prin care acesta ar fi încălcat o obligație legală stabilită în sarcina sa și care au determinat, dat fiind caracterul lor ilicit, prejudiciul pretins de reclamant. Pentru a analiza răspunderea civilă delictuală imputată pârâților pentru fapta proprie, instanța de apel trebuia să motiveze în ce modalitate neîndeplinirea obligației de a legifera poate fi imputată pârâților obligați la despăgubiri, aceștia susținând, cu temei, că nu au calitate de legiuitor, întrucât nu dețin abilitatea necesară edictării unei legi speciale în materia asigurărilor obligatorii, astfel cum impune art. 2213 C. civ. Pe de altă parte, corect au susținut recurenții pârâți că, deși a constatat că există o reglementare specială, referitoare la despăgubirile ce se acordă personalului aeronautic, astfel că nu se impune încheierea unui contrat de asigurare, Curtea de Apel a reținut că prima instanță era în drept să considere că se aplică reglementarea generală în materie (art. 2199, art. 2200 și art. 2227 din C. civ.) fiind necesară încheierea unui contract de asigurare, în condițiile în care statul nu și-a îndeplinit obligația de a asigura pentru deces (prin contract) pe ruda reclamanților, iar acest fapt a fost imputat ministerului (nu statului). Înalta Curte constată, și sub acest aspect, maniera contradictorie în care au fost formulate aprecierile care au stat la baza identificării faptei ilicite în persoana pârâților. În acest sens, deși reține că o asigurare prin efectul legii nu ar presupune încheierea unui contract, instanța de apel a constatat că statul nu a încheiat un contract de asigurare cu victima catastrofei aviatice, invocând dispozițiile C. civ. cu privire la asigurări (respectiv art. 2199, art. 2200 și art. 2227), pe care, anterior, le-a apreciat ca fiind inaplicabile, în considerarea art. 2213 C. civ. Tot astfel, pentru a ajunge la un atare raționament instanța nu a motivat de ce nu pot fi avute în vedere dispozițiile invocate de pârâți, respectiv Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare, Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar și Ordinul general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucțiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmașilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar" și dacă acestea puteau fi aplicate personalului din care făcea parte defunctul. În consecință, reținând că fapta ilicită constă în neîndeplinirea obligației de către Statul român de a legifera în materia asigurărilor prin efectul legii, domeniu în care a apreciat că nu era necesară încheierea unui contract de asigurare, instanța de apel nu motivează de ce i-a considerat pe pârâți responsabili de neîncheierea acestui contract și i-a obligat pe aceștia la acoperirea prejudiciului, acest raționament neputând explica, în mod coerent, cum funcționează mecanismul răspunderii civile delictuale imputate în sarcina pârâților și, astfel, nefiind în măsură să susțină soluția pronunțată. La dezlegarea acestor probleme de drept trebuie să se aibă în vedere că potrivit dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990: "Personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviație, urmate de deces sau invaliditate totală sau parțială. Condițiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege". Acest articol nu prevede obligația de a încheia un contract de asigurare/o poliță de asigurare, ci doar stipulează că personalul aeronautic "se asigură de drept", adică automat, prin efectul legii, iar teza a doua a acestuia, ("Condițiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege") statuează în mod cert modul în care se stabilește o asemenea asigurare, respectiv prin efectul legii, nefiind necesară încheierea unui contract/polițe de asigurare. Dispozițiile anterior menționate sunt în concordanță cu cele din dreptul comun în materia asigurărilor în vigoare la data adoptării Legii nr. 35/1990, respectiv dispozițiile Decretului nr. 471/1971 cu privire la asigurările de stat, care, la art. 4, reglementa două forme de asigurare: asigurările prin efectul legii și asigurările facultative, iar la art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 471/1971 prevedea că "drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite prin lege", spre deosebire de "asigurările facultative" pentru care, art. 6 alin. (2) din același decret, statua că "drepturile și obligațiile fiecărei părți se stabilesc prin contractul de asigurare". Acest act normativ a fost în vigoare până la 31 ianuarie 1996, fiind abrogat și înlocuit prin Legea 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România (în vigoare la data producerii catastrofei aviatice din care a rezultat decesul autorului reclamanților), potrivit căreia asigurările sunt de două feluri: asigurări obligatorii și asigurări facultative, ele fiind definite de art. 2 și 3 din respectiva lege, potrivit cărora "în asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat și asigurător, precum și drepturile și obligațiile fiecărei părți se stabilesc prin contractul de asigurare," iar "în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite prin lege." Ca atare, pentru asigurările de drept (noțiune care nu se suprapune celei de asigurare obligatorie), care operează prin efectul legii, nu este necesară încheierea unui contract/polițe de asigurare, drepturile și obligațiile părților fiind stabilite prin "lege", această noțiune fiind interpretată lato sensu, având înțelesul de "act normativ", aspect corect reținut și de instanța de apel. Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România a fost în vigoare de la 01 februarie 1996 până la 18 septembrie 2016, fiind abrogată prin art. 40 din Ordonanța de urgență 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie și înlocuită parțial prin C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, în vigoare din data de 01.10.2011. Conform art. 2213 C. civ., în vigoare la data producerii evenimentului, asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale, astfel de acte normative speciale fiind, de exemplu, Ordonanța de urgență 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, la care s-a făcut anterior referire, Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuințelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren și inundațiilor etc. În aceste condiții, nu pot fi incidente acestei asigurări de drept ce derivă din dispozițiile art. 49 din Legea nr. 35/1990 niciuna din dispozițiile art. 2199 - 2241 ale Capitolului nr. XVI din C. civ., al cărui titlu este Contractul de asigurare și se referă în mod exclusiv la alte categorii de asigurări. Deși pârâții au susținut că actele normative care reglementează sistemul propriu de asigurări sunt Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare, Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar și Ordinul general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucțiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmașilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar" aceste acte normative conțin informații clasificate, supuse dispozițiilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, cu modificările și completările ulterioare. Or, această instanță de recurs nu a fost în posesia acestora pentru a verifica dacă din conținutul acestora rezultă sau nu că asigurarea de drept a personalului din care făcea parte autorul reclamanților a fost reglementată de unul din aceste acte normative. De asemenea, nici din conținutul hotărârii atacate nu rezultă că aceste documente au fost la dispoziția instanței de judecată și că acestea au fost avute în vedere pentru pronunțarea soluției, astfel încât se impune casarea deciziei nr. 129/A din data de 6 iunie 2019 a Curții de Apel Cluj și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru administrarea tuturor probelor necesare stabilirii situației de fapt și a temeiurilor de drept aplicabile speței. Către această soluție conduce constatarea împrejurării că instanța de apel a stabilit, în cuprinsul motivării deciziei recurate, fără o demonstrație juridică adecvată că "Hotărârea de Guvern nr. 0435/1992 reglementează alte categorii de drepturi de genul solde, ajutor, plăți compensatorii etc. decât cele care decurg din indemnizația de asigurare." Or, în condițiile în care pârâții au invocat încă de la prima instanță și au susținut în mod constant pe parcursul soluționării cauzei, în toate etapele procesuale, inclusiv prin motivele de recurs întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că aplicarea prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/21.11.1990 privind statutul personalului aeronautic este asigurată prin adoptarea H.G. nr. 0435/1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar, prin Ordinul general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucțiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmașilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar" (ambele acte normative ce conțin informații clasificate), precum și prin O.U.G.. nr. 82/2006 pentru recunoașterea meritelor personalului armatei participant la acțiuni militare și acordarea unor drepturi acestuia și urmașilor celui decedat, Înalta Curte apreciază că este necesar a se demonstra de ce aceste acte normative - lato sensu - nu au aptitudinea de a asigura punerea în aplicare a dispozițiilor menționate într-un mecanism echivalent celui reglementat prin Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale. Cel din urmă act normativ în al cărui domeniul de aplicare, conform art. 5 alin. (2), nu intră personalul militar în activitate, personalul care își desfășoară activitatea în instituțiile din sectorul de apărare etc., descrie și reglementează un mecanism similar de asigurare prin efectul legii (de drept) care exclude încheierea unui contract de asigurare și nici nu presupune identificarea în calitate de asigurător a unei societăți de asigurare. În plus, titlul H.G. nr. 0435/1992 indică explicit că acest act normativ reglementează despăgubirile acordate militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar, astfel că, instanța de apel era ținută a justifica dezlegarea dată acestei apărări a pârâților, în sensul că drepturile recunoscute reprezintă alte categorii de drepturi decât cele care decurg din necesitatea de dezdăunare pentru producerea riscului asigurat, fără a arăta de ce aceste "alte drepturi", care sunt definite de către emitent drept despăgubiri, nu constituie însăși modalitatea de indemnizare (fie a militarilor, dacă accidentul sau catastrofa s-a soldat cu pierderea capacității acestora de a continua serviciul militar, fie urmașilor acestora, în cazul în care a intervenit decesul militarului) pentru producerea riscului asigurat - accidente, catastrofe intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar -, riscuri intrinseci ale activităților de această natură. Aceste evaluări nu ar putea fi realizate direct în această etapă procesuală, având în vedere că instanța de recurs efectuează un control de legalitate a deciziei recurate, iar analiza instanței de apel din perspectiva celor anterior enunțate, nu a fost realizată, astfel încât, Înalta Curte este lipsită de posibilitatea exercitării controlului judiciar. În rejudecare, instanța de apel, în condițiile Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, cu modificările și completările ulterioare și cu respectarea procedurii prevăzute de Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 140/6 februarie 2014 pentru aprobarea Regulamentului privind accesul judecătorilor, procurorilor și magistraților-asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție la informații clasificate secrete de stat și secrete de serviciu, va proceda la consultarea celor două actele normative menționate care conțin informații clasificate și le va corobora și cu prevederile O.U.G. nr. 82/2006, act normativ cu regim obișnuit de accesibilitate. Totodată, având în vedere și criticile cu acest obiect din recursul reclamanților, curtea de apel va identifica, în termenii acestor acte normative, care sunt urmașii cărora li se recunoaște dreptul la dezdăunări, precum și modalitatea de stabilire a acestor despăgubiri (forfetar, pe cote-părți ori pe cote succesorale), în cazul în care categoria urmașilor la care acestea fac referire reprezintă o noțiune distinctă de categoria succesorilor celui decedat, specifică dreptului comun ori vizează chiar moștenitorii acestuia. În același context, se va reaprecia și asupra criticilor reclamanților având ca obiect angajarea răspunderii pârâților pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Având în vedere cele anterior menționate, Înalta Curte apreciază că devin de importanță subsidiară criticile recurenților-reclamanți dezvoltate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., astfel încât dezlegările ce urmează își vor găsi aplicabilitatea numai în cazul invalidării incidenței H.G. nr. 0435/1992, a Ordinului general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992 și a O.U.G.. nr. 82/2006, în aplicarea art. 49 din Legea nr. 35/1990. Astfel, recurenții reclamanți, susțin și ei că motivarea hotărârii nu cuprinde temeiul răspunderii delictuale reglementată de art. 1.349 C. civ., condițiile angajării răspunderii pentru fapta proprie, reglementate de art. 1.357 C. civ., modul în care poate fi angajată răspunderea Ministerului Apărării Naționale pentru aplicarea întocmai a Statutului, inclusiv prevederile art. 49 din acest Statut, reglementată de art. 59 din Legea 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, inclusiv de aplicarea prevederilor art. 49 din acest Statut, dar nici condițiile angajării răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, deși a fost invocată în cauză, și nici noțiunea de pază, astfel cum e reglementată de art. 1.377 C. civ. și răspunderea solidară a intimatelor, reglementată de art. 1.382 C. civ. Sub acest aspect se constată că, prin cererea de chemare în judecată, referitor la îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților, s-au evocat următoarele dispoziții legale: art. 1349 C. civ., art. 1357 C. civ., art. 1382 C. civ., art. 1391 alin. (2) C. civ., art. 49 din Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, dar și art. 58 din Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României. Ca atare, cu privire la existența faptei ilicite imputate, constând în neîndeplinirea obligației legale de încheiere a unei asigurări de accidente de aviație pentru pilotul cpt. cdor. E., reclamanții au invocat mai multe temeiuri legale, dar instanțele anterioare s-au rezumat a analiza doar dispozițiile art. 49 din Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, fără a stabili în mod cert, astfel cum s-a arătat deja, dacă există vreun act normativ să stabilească condițiile de asigurare de drept reglementate de acesta, iar în cazul inexistenței unei atare dispoziții, nu au stabilit care este fapta imputată fiecăruia dintre pârâți și temeiul răspunderii acestora. De asemenea, în cuprinsul cererii de chemare în judecată s-a mai arătat că răspunderea civilă a pârâților se poate angaja și pe temeiul art. 1.376 C. civ. ce stipulează că "Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa", art. 1377 C. civ., art. 1.376, referitoare la noțiunea de pază a lucrului pe care o are "proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu". Concluzia este că prin acțiune s-a solicitat să se constate și răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, reglementată de art. 1367 - 1377 C. civ., raportat la art. 1391 din același cod, o răspundere obiectivă, al cărei fundament este obligația de garanție, obiectivă, fără culpă, pentru riscul de activitate pe care păzitorul juridic al lucrului (elicopterul IAR - 330 Puma, nr. 49, ce aparținea Bazei 71 aeriană Câmpia Turzii (UM 01969 Câmpia Turzii), ar trebui să-l suporte. În analiza motivului de apel ce a vizat nepronunțarea instanței de fond asupra acestei cereri, Curtea de Apel Cluj a apreciat că "O acoperire integrală a prejudiciului trebuie să țină cont de originea faptei ilicite, astfel că doar suma pe care ar fi primit-o cu titlu de indemnizație în cazul în care fapta ilicită nu s-ar fi produs, poate fi solicitată de către reclamanți. În acest context distincția între răspunderea pentru fapta proprie și răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri nu are relevanță, cât timp s-a stabilit fapta ilicită de a nu se fi îndeplinit obligația legală de încheiere a unei asigurări de accidente de aviație, iar dacă o astfel de asigurare s-ar fi încheiat, reclamanții nu ar fi putut invoca răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, ci ar fi putut cere doar plata indemnizației de asigurare". Ca atare, pe de o parte, prin hotărârea atacată, a fost analizată doar răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, dar fără raportare la toate temeiurile invocate și în mod real incidente, iar pe de altă parte, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri a fost exclusă de la analiză motivat de faptul că cele două răspunderi nu pot coexista. Astfel, instanța de apel susține că dreptul la indemnizația încasată trebuia a se face în baza unui contract de asigurare ce exclude angajarea unei alte răspunderi, cum ar fi cea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, deși potrivit art. 2236 alin. (1) C. civ. indemnizația de asigurare este datorată independent de sumele cuvenite asiguratului sau beneficiarului din asigurările sociale, de repararea prejudiciului de cei răspunzători de producerea sa, precum și de sumele primite de la alți asigurători în temeiul altor contracte de asigurare. Prin urmare, rezultă că apelanții reclamanți nu au solicitat repararea prejudiciului exclusiv raportat la pierderea șansei de a obține cuantumul indemnizației de asigurare cuvenite dacă intimații și-ar fi îndeplinit obligația de asigurare obligatorie pentru personalul aeronavigant, ci și pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în condițiile în care elicopterul implicat în accident se afla în paza acestora. Având în vedere că, așa cum s-a arătat anterior, pentru asigurarea de drept ce derivă din dispoziții legale nu trebuie a se încheia contract de asigurare, trebuie ca instanța de apel să răspundă în concret dacă cele două răspunderi civile invocate de reclamanți se exclud reciproc sau nu, prin prisma faptelor ilicite reținute, a temeiurilor aplicabile și identificarea riscului asigurat, în contextul art. 49 din Legea nr. 35/1990 și a actelor normative care asigură punerea în aplicare a acestei norme. În funcție de concluzia la care se va ajunge, respectiv dacă există o faptă ilicită, care este aceasta și temeiul răspunderii civile delictuale, urmează a se stabili și modalitatea de reparare a prejudiciului, ținând cont că, așa cum s-a arătat mai sus, în cazul asigurării prin efectul legii nu este necesară încheierea unui contract de asigurare, astfel încât nu pot fi aplicabile dispozițiile care reglementează această materie, inclusiv art. 2232, 2230 C. civ. ce se referă la împărțirea în mod egal a sumelor plătite în baza unui contract de asigurare de persoane, doar între beneficiarii desemnați de asigurat, în lipsa unei desemnări a beneficiarilor, indemnizația de asigurare intrînd în masa succesorală și revenind doar moștenitorilor asiguratului. În sensul celor dezlegate în precedent, instanța de apel urmează, în rejudecare, să identifice fapta ilicită și pe autorul acesteia, reținând care sunt dispozițiile legale încălcate și modalitatea în care au fost nesocotite, analizând în întregime cererea de chemare în judecată prin prisma criticilor aduse în apel, apărările pârâților, dar și cu respectarea dezlegărilor date prin prezenta decizie. Cu această ocazie, vor fi analizate și celelalte susțineri ale recurenților care nu au putut fi analizate de instanța de recurs în lipsa unei corecte și complete stabiliri a obiectului cererii de chemare în judecată, temeiurilor invocate și textelor legale incidente. PENTRU ACESTE MOTIVE,