ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 221/2021

Ședința publică din data de 9 februarie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18.07.2019, sub dosar nr. x/2019, reclamanții A. și B., prin reprezentant legal A., C., în contradictoriu cu pârâții Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia Turzii și Ministerul Apărării Naționale București a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri; obligarea pârâților, în solidar, la plata dobânzii legale aferente sumei de 100.000 euro, calculată de la data de 21.11.2014 și până la data plății efective; obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal

Prin sentința civilă nr. 631 din 23.12.2019 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. x/2019, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamanții A. și B. și C., ambii asistați de către mama lor, reclamanta A., împotriva pârâților Ministerul Apărării Naționale și Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia Turzii și, în consecință:

Pârâții au fost obligați, în solidar, să achite în favoarea reclamanților suma de 80.000 euro, în echivalent RON la data plății și dobânda legală aferentă, calculate de la data de 21.11.2014 până la momentul achitării sumei arătate.

De asemenea, pârâții au fost obligați, în solidar, să achite în favoarea reclamanților suma de 13.550,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel de curtea de apel

Curtea de Apel Cluj, secția I civilă prin decizia nr. 138/A din 3 septembrie 2020 a respins ca nefondat apelul pârâtului Ministerul Apărării Naționale, declarat în nume propriu și în calitate de reprezentant al U.M. nr. 01969 Câmpia Turzii, împotriva sentinței civile nr. 631 din 23.12.2019 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. x/2019, pe care a menținut-o.

A dispus restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 3.738,5 RON către apelantul Ministerul Apărării Naționale.

Apelantul a fost obligat să plătească intimaților A., B. și C. suma de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 138/A din 3 septembrie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs pârâtul Ministerul Apărării Naționale, în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al Unității Militare nr. 01969 Câmpia Turzii.

II. Motivele de recurs

Recurentul-pârât s-a prevalat de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., susținând că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu privire la primul motiv de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 - recurentul-pârât arată următoarele:

Curtea de Apel Cluj, interpretând art. 49 din Legea nr. 35/1990 privind statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, forma în vigoare la data de 21.11.2014, a reținut că norma impune două concluzii:

- prima, că personalul aeronautic este asigurat de drept, prin însăși voința legii, pentru situațiile în care s-ar produce accidente de aviație urmate de deces sau invaliditate totală sau parțială;

- a doua, că stabilirea, în concret, într-o măsură suficient de detaliată, a condițiilor de asigurare, a raporturilor dintre asigurat și asigurător, precum și a drepturilor și obligațiile părților, trebuie realizate prin lege.

În aceste condiții, instanța de apel a apreciat că era necesară existența unui act normativ care să prevadă în mod complet și clar condițiile și efectele asigurării de drept a personalului aeronautic, iar această obligație de a adopta un act normativ care să determine regimul juridic al asigurării la care să referă norma invocată incumbă Statului Român.

Ca atare, s-a reținut că acest deficit de reglementare este imputabil autorităților române, care nu au înțeles să determine, în mod clar, la nivel normativ, regimul juridic al asigurării de drept al personalului vizat de art. 49 din Legea nr. 35/1990, astfel că, în această situație, era necesară încheierea unui contract de asigurare, în cauză fiind incidente și prevederile art. 2213 din C. civ., cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale.

Recurentul susține că instanța de apel, chiar dacă a apreciază corect că personalul aeronautic este asigurat de drept, prin însăși voința legii, a reținut că din Hotărârea Guvernului nr. 0435/1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar, nu rezultă cu claritate că reprezintă o formă de dezdăunare menită a pune în aplicare prevederile art. 49 din Legea nr. 35/1990.

Având în vedere aceste considerente redate din cuprinsul deciziei atacate, recurentul critică decizia dată în apel, întrucât, deși s-a constatat că asigurarea acționează de drept, prin efectul "legii", cu toate acestea curtea de apel a apreciat că lipsește o reglementare care să stabilească regimul juridic al asigurării de drept a personalului aeronautic, fapt care este imputabil autorităților române. Cu toate acestea, în mod eronat s-a dispus obligarea pârâților la plata daunelor morale către reclamanți.

Recurenții învederează că nu au calitatea de legiuitori pentru a adopta un act normativ în sensul reținut de instanța de apel, iar în al doilea rând, există o reglementare clară pe care au invocat-o, în susținerea apărării, respectiv H.G. nr. 0435/1992 care, la art. 2 prevede, fără echivoc, despăgubiri pentru evenimentele asigurate de drept, prevăzute în Legea nr. 35/1990: deces sau invaliditate ca urmare a catastrofelor aeriene.

Mai mult, actele normative care reglementează sistemul propriu de asigurări menționat la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 346/2002, aplicabile întregului personal militar, inclusiv personalului aeronautic, sunt Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare, Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar și Ordinul general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucțiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmașilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar".

Deși a constatat că există o reglementare specială referitoare la despăgubirile ce se acorda și personalului aeronautic, curtea de apel a apreciat în mod eronat că prima instanță era în drept să considere că se aplică reglementarea generală în materie, anume art. 2199, art. 2200, art. 2213 și art. 2227 din C. civ., precum și că era necesară încheierea unui contract de asigurare.

Mai mult, art. 21 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, statuează faptul că "Ofițerilor, maiștrilor militari și subofițerilor în activitate și celor în rezervă, concentrați sau mobilizați în unități militare, li se acordă despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse ca urmare a unor acțiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul și din cauza serviciului militar sau a unor misiuni în cadrul forțelor internaționale destinate menținerii păcii ori constituite în scopuri umanitare.

Cuantumul despăgubirilor ce se acordă cadrelor devenite invalide, respectiv urmașilor celor decedați, se stabilește prin hotărâre a Guvernului.

Prin urmare, despăgubirile se acordă și pentru decesul produs ca urmare a unor accidente sau catastrofe, așa cum a fost și cea din 21.11.2014.

Cuantumul acestor despăgubiri este stabilit prin Hotărârea Guvernului nr. 0435/1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar, despăgubiri exprimate printr-un anumit număr de solde lunare, similar practic cu prevederile din Legea nr. 1890/1932 și din Decretul Regal nr. 109/1936.

Așadar, în opinia recurenților, apare evident că legea la care face trimitere teza a II-a din art. 49 din Legea nr. 35/1990 este Statutul cadrelor militare - Legea nr. 80/1995 și Hotărârea Guvernului nr. 0435/1992; totodată, noțiunea de "lege" din cuprinsul acestei norme trebuie interpretată lato sensu, având înțelesul de "act normativ", care poate fi și o hotărâre a guvernului cu caracter normativ.

Instanța de apel, deși face o interpretare corectă a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, face o aplicare contradictorie a acestora, cu trimitere forțată la asigurarea facultativă a persoanelor, prevăzută de C. civ.

În ceea ce privește încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții susțin următoarele:

Instanța de apel a reținut că este neîntemeiat motivul de apel al pârâților prin care sentința primei instanțe este criticată pentru că nu s-ar fi reținut existența cazului fortuit drept cauză exoneratoare de răspundere civilă, deoarece tocmai prăbușirea elicopterului ca urmare a condițiilor meteo au reprezentat temeiul în raport de care au devenit incidente dispozițiile art. 49 din Statut, raportat și la neîndeplinirea obligației de a încheia un contract de asigurare, concluzionându-se că absența cadrului legislativ nu poate fi imputată reclamanților.

În acest sens, recurenții arată că noul C. civ. definește cazul fortuit în cuprinsul dispozițiilor art. 1351 alin. (3) ca fiind "un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs."

Evenimentele care pot fi calificate cazuri fortuite sunt și împrejurările de origine externă, neimputabile persoanei chemate să răspundă, care au caracter extraordinar și nu pot fi împiedicate și nici evitate de către un om cu diligentă și prudență medie, obișnuită, normală.

Recurenții învederează că prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Cluj, s-a reținut, pe baza probelor administrate, că accidentul a fost consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută, intervenită intempestiv, nedatorându-se unor motive tehnice sau erori umane ale membrilor echipajului sau a oricărui alt militar care a asigurat și deservit zborul, astfel că nu elicopterul IAR 330 sau echipajul acestuia a fost cauza accidentului, ci factorii obiectivi, concretizați în condiții meteo nefavorabile întâlnite pe timpul zborului, a căror evoluție concretă nu a putut fi prevăzută.

Mai mult, prin încheierea nr. 80/10.11.2017, Tribunalul Militar Cluj a reținut că la originea catastrofei aeriene în care a fost implicat elicopterul IAR 330 Puma nr. 49 s-a aflat un factor obiectiv concretizat în condiții meteo nefavorabile întâlnite pe timpul de zbor, după ce echipajul a trecut de localitatea Mediaș, a căror evoluție concretă nu a putut fi prevăzută.

În consecință, în opinia recurenților, deoarece în cauză s-a dovedit existența cazului fortuit, sunt exonerați de răspundere civilă delictuală, iar aceste dispoziții legale este evident că acționează în favoarea acestora, contrar considerentelor reținute de instanța de apel, conform cărora împrejurarea de caz fortuit nu are semnificația unei cauze exoneratoare de răspundere civilă, deoarece este însăși cauza generatoare a obligației de despăgubire.

Or, în concepția instanței de apel, o cauză expres prevăzută ca fiind exoneratoare de răspundere civilă, prevăzută expres de prevederile art. 1351 alin. (3) din C. civ. este, în contradicție totală și în același timp și o cauză generatoare a obligației de despăgubire, în baza răspunderii civile delictuale, prevăzută de art. 1349 C. civ., în situația în care aplicarea primului articol de lege exclude aplicarea celuilalt. Or, intervenția cazului fortuit a fost definitiv stabilită de instanța penala.

Pe de altă parte, mai arată recurenții, Curtea de Apel Cluj a apreciat eronat că plățile făcute în mod voluntar către urmașii defuncților combat exonerarea de răspundere civilă a părților prin intervenirea cazului fortuit.

Or, Ministerul Apărării Naționale, Casa sectorială de pensii și U.M. 01969 Câmpia-Turzii au făcut unele plăți în temeiul art. 18 lit. a) din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2012 nr. 294/2017, în baza art. 23 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, în baza art. 24 alin. (1) din Anexa nr. VII la Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară, a personalului plătit din fonduri publice, în baza art. 20 alin. (2) din Anexa nr. VII la Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, potrivit prevederilor art. 55 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat și conform art. 85 din O.U.G. nr. 82/2006, conform prevederilor art. 21 din Legea nr. 80/1995, H.G nr. 0435/1992 și art. 49 din Legea nr. 35/1990.

De remarcat este și faptul că atât în condițiile H.G. nr. 0435/1992, pentru militari, cât și în sistemul instituit de Legea nr. 346/2002 pentru ceilalți salariați, despăgubirile în caz de deces se acordă într-o sumă fixă, exprimată într-un număr de solde de bază lunare brute (H.G. nr. 0435/1992), respectiv salarii medii brute [art. 45 alin. (2) din Legea nr. 346/2002]. Nici într-un caz, nici în celălalt, nu se face vorbire de plata vreunei indemnizații plătite conform unui contract/polițe de asigurare sau la obligarea încheierii unui astfel de act juridic.

Aceste despăgubiri se plătesc indiferent de existența sau inexistența cazului fortuit, deoarece nu sunt achitate cu titlu de daune morale, ce implică cerința culpei, singura condiție necesară și suficientă pentru plata acestora fiind numai constatarea survenirii invalidității sau decesului ca urmare accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar (inclusiv catastrofe aeriene).

Or, analizând, inclusiv din perspectivă istorică, chestiunea asigurărilor personalului aeronautic, recurenții susțin că se poate concluziona că întreg personalul aeronautic beneficia de asigurări de drept, obligatorii, pentru care nu se încheie contracte de asigurare, simpla calitate de personal aeronautic, înscrisă în evidențele unităților militare fiind suficientă pentru ca persoana respectivă să fie considerată asigurată de drept, și pentru care se plătesc, direct din bugetul Ministerului Apărării Naționale, despăgubirile prevăzute în Hotărârea Guvernului nr. 0435/1992, exprimate într-un anumit număr de solde lunare.

Așadar, Ministerul Apărării Naționale, prin U.M. 01969 Câmpia-Turzii și Casa sectorială de pensii, și-a îndeplinit obligația legală de a-i despăgubi pe urmașii defunctului.

Recurenții susțin că, în acest caz, asigurarea a operat de drept, ca efect al legii, fără să fie necesară încheierea unui contract sau a unei polițe de asigurare (nefiind vorba despre o asigurare facultativă), iar despăgubirea s-a făcut în conformitate cu actele normative care reglementează cuantumul despăgubirilor și modalitatea de acordare a acestora, anterior menționate. Prin urmare, fapta ilicită nu există, după cum nu există nici prejudiciul, întrucât acesta a fost acoperit în totalitate prin despăgubirile deja plătite ca urmare a asigurării de drept.

În sensul celor susținute, recurenții au atașat motivelor de recurs și practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiției în două cauze identice.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimații-reclamanți, în termen legal, au formulat întâmpinare la motivele de recurs prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii instanței de apel, combătând, pe larg, argumentele invocate prin memoriul de recurs.

Au arătat că din analiza art. 49 din Legea nr. 35/1990, rezultă, pe de o parte, că personalul aeronautic din aviația militară a României este asigurat de drept, adică prin însăși voința legii, pentru situațiile în care s-ar produce accidente de aviație, urmate de deces sau invaliditate totală sau parțială, iar, pe de altă parte, că stabilirea în concret a condițiilor de asigurare, a raporturilor dintre asigurat și asigurător trebuie realizat prin lege.

În opinia intmaților, era obligația Statului Român, prin reprezentanții săi specifici unui astfel de litigiu, anume recurenții-pârâți din prezenta cauză, de a adopta, în aplicarea art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, un act normativ care, valorând lege specială, să determine în afara oricărui dubiu, cadrul normativ al asigurării la care face referire norma legală anterior amintită.

Dat fiind faptul că la data accidentului nu exista o reglementare legală specială, în cauză, astfel cum corect au reținut instanțele de fond, se aplică reglementarea generală în materie, respectiv prevederile C. civ., mai exact, art. 2213 potrivit căruia asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale.

Recurenții au invocat și faptul că intimații au beneficiat de sume de bani care ar avea valoarea unor despăgubiri și care ar avea semnificația unei indemnizații în temeiul asigurării de drept instituite de art. 49 din Legea nr. 35/1990, respectiv H.G. nr. 0435/1992, O.U.G. nr. 82/2006 și art. 21 din Legea nr. 80/1995.

Potrivit intimaților, toate aceste reglementări nu prevăd că sumele de bani acordate cadrelor militare devenite invalide, respectiv urmașilor celor decedați, reprezintă o formă de dezdăunare menită a da eficacitate prevederilor art. 49 din Statut, adică semnificația plății indemnizației de asigurare. Cu alte cuvinte, nu există certitudinea că ar fi vorba despre acordarea indemnizației specifice unei asigurări de drept, cu caracter obligatoriu, iar un asemenea echivoc legal nu poate fi interpretat în defavoarea lor.

Se mai susține de către intimați că legiuitorul avea posibilitatea de a stabili că, pentru existența valabilă a asigurării de drept, prevăzută de art. 49 din Statut, nu este necesară încheierea unui contract de asigurare, fiind suficientă calitatea de personal aeronautic.

Or, în lipsa unei astfel de prevederi speciale, imputabile Statului Român care nu a înțeles să determine în mod clar, la nivel normativ, regimul juridic al asigurării de drept al personalul aeronautic prevăzut de art. 49, se aplică reglementarea generală în materie, astfel încât era necesară încheierea unui contract de asigurare în temeiul art. 2199, art. 2200 și art. 2.227 din C. civ.

În condițiile în care nu există o reglementare legală specială, dată în vederea aplicării prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 și în condițiile în care pârâții nu și-au îndeplinit obligația de a încheia un contract de asigurare de viață pentru antecesorul lor decedat, intimații susțin că se impune angajarea răspunderii civile delictuale a acestora, în temeiul art. 1.349 alin. (1) din C. civ.

Intimații susțin că sunt nefondate și criticile recurenților întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Art. 1.351 alin. (1) din C. civ. nu poate acționa în favoarea recurenților-pârâți câtă vreme intervenirea situației de caz fortuit reprezentată de condițiile de zbor dificile care a condus la prăbușirea elicopterului și la decesul antecesorului lor, a reprezentat temeiul în raport de care au devenit incidente dispozițiile art. 49 din Statut, privitoare la necesitatea despăgubirii intimaților-reclamanți, prin aplicarea dispozițiilor referitoare la răspunderea civilă delictuală în temeiul art. 1.349 alin. (1) din C. civ., ca urmare a faptului că nu s-a încheiat un contract de asigurare.

Chiar faptul că Ministerul Apărării Naționale a făcut în mod voluntar plata către intimați a unor sume de bani corespunzătoare unor drepturi bănești recunoscute prin alte acte normative privitoare la militarii decedați în urma participării la acțiuni militare, vine să combată invocarea exonerării de răspundere civilă.

Concluzia care se impune este aceea că împrejurarea cu valoare de caz fortuit reprezentată de prăbușirea, în condițiile meteorologice dificile, a elicopterului nu are semnificația unei cauze exoneratoare de răspundere civilă ci, dimpotrivă, ea însăși este generatoare a obligației de despăgubire, în corelație cu neîndeplinirea obligațiilor rezultate din art. 49 din Statut, fiind vorba de producerea riscului care ar fi trebuit asigurat prin legea specială.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează.

Se reține că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe instituția răspunderii civile delictuale solidare a pârâților, reclamanții solicitând antrenarea acesteia ca urmare a omisiunii culpabile a autorităților competente, reprezentate în cauză de către pârâții chemați în judecată, de a adopta măsuri legale pentru a asigura punerea în aplicare a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României.

Reclamanții au susținut că această conduită omisivă a pârâților reprezintă cauza care i-a pus în imposibilitate de a încasa suma asigurată (indemnizația) pentru producerea accidentului aviatic soldat cu decesul autorului lor D. (și al altor cadre militare), maistru militar, membru al echipajului elicopterului IAR 330 Puma Socat care participa la o misiune de zbor, în cadrul unui exercițiu militar, riscul sau evenimentul care ar fi trebuit să fie asigurat (decesul, în acest caz), producându-se la data de 21.11.2014.

Intimații-reclamanți, în calitate de urmași ai autorului lor, au solicitat cu titlu de despăgubiri (damnum emergens și lucrum cessans) suma de 100.000 euro, echivalentul daunelor morale ca urmare a suferințelor psihice cauzate de pierderea soțului și, respectiv a tatălui lor, precum și dobânda legală aferentă sumei de 100.000 euro, calculată de la data de 21.11.2014 (data producerii accidentului aviatic) până la plata efectivă a sumei; cuantumul despăgubirii pretinse de la pârâți a fost aproximat de aceștia, prin substituirea condițiilor de asigurare care ar fi trebuit, în aprecierea acestora, să fie reglementate prin lege, în sensul celor prevăzute de art. 49 din Legea nr. 35/1990.

Înalta Curte constată că norma a cărei nerespectare au invocat-o reclamanții, la data 21.11.2014 (data producerii accidentului aviatic) prevedea astfel:

"Personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviație, urmate de deces sau invaliditate totală sau parțială. Condițiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege."

Instanța de apel, astfel cu susțin și recurenții, prin interpretarea acestei norme a stabilit două concluzii, anume:

a) că personalul aeronautic este asigurat de drept, adică prin însăși voința legii, pentru situațiile în care s-ar produce accidente de aviație urmate de deces sau de invaliditate totală sau parțială;

b) că stabilirea în concret, într-o măsură suficient clară și detaliată a condițiilor de asigurare, a raporturilor dintre asigurat și asigurător ori drepturile și obligațiile părților, trebuie realizate prin lege.

În acest context, curtea de apel a reținut, în acord cu dispozițiile de principiu cuprinse în art. 49 din Legea nr. 35/1990, că se impunea existența unui act normativ care să prevadă în mod complet și clar condițiile și efectele asigurării de drept a personalului aeronautic.

Totodată, s-a apreciat că statului român îi incumba obligația de a adopta, în aplicarea celor impuse prin art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, un act normativ care, având caracter de lege specială, să determine, în afara oricărui echivoc, regimul juridic al asigurării la care norma invocată se referă, deci inclusiv drepturile celui asigurat sau, după caz, ale altor beneficiari.

Curtea de apel a reținut că doar legiuitorul avea posibilitatea de a stabili că pentru existența valabilă a asigurării de drept la care se referă art. 49 din Statut, nu era necesară și încheierea unui contract de asigurare, fiind suficientă calitatea de personal aeronautic.

Instanța de apel a înlăturat susținerile pârâților care s-au raportat, în apărările formulate în cauză, pentru demonstrarea asigurării de drept, la perspectiva istorico-teleologică a reglementării cu acest obiect, întrucât o dispoziție corespunzătoare reglementărilor anterioare, respectiv art. 148 alin. (3) din Legea nr. 1890/1932 sau art. 151 alin. (1) din Decretul Regal nr. 109/1936, nu a fost inserată și în actul normativ care reglementează în prezent această materie - Legea nr. 35/1990.

De asemenea, au fost considerate nerelevante susținerile pârâților prin care s-a arătat că stabilirea înțelesului exact al prevederilor art. 49 din Statut nu ar putea fi făcută prin raportare la dispozițiile Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, apreciindu-se că acest act normativ nu se aplică și cadrelor militare, astfel cum înșiși pârâții au recunoscut.

În aceste condiții, s-a apreciat că în mod corect prima instanță a stabilit, în aplicarea regulii potrivit căreia în lipsa unei reglementări speciale, se aplică reglementarea generală în materie, anume că era necesară încheierea unui contract de asigurare, în sensul celor prevăzute de art. 2199 și 2200 C. civ., precum și, cu privire la asigurarea de persoane, de art. 2227 C. civ.

Cum dispozițiile art. 49 din Statut impuneau un caracter obligatoriu asigurării la care ele se referă, curtea de apel a apreciat că în cauză sunt incidente și prevederile art. 2213 C. civ., potrivit cărora asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale.

Înalta Curte constată că recurenții-pârâți, prin motivele de recurs se prevalează de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., susținând, în esență, că, pe de o parte, decizia recurată conține argumente contradictorii, iar pe de altă parte, că este dată cu aplicarea greșită a legii.

Prioritar, însă, vor fi analizate criticile privind aplicarea greșită a legii, întrucât Înalta Curte apreciază că, în măsura în care instanța de apel nu a identificat și aplicat corect normele de drept incidente pentru soluționarea raportului juridic litigios, sancționarea unora dintre contradicțiile din cuprinsul motivării devine o chestiune subsidiară și, ca atare, lipsită de relevanță ori chiar lipsită de obiect.

Din interpretarea prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, anterior citate, forma în vigoare la data producerii accidentului aviatic, soldat cu decesul mai multor persoane, între care și autorul intimaților-reclamanți, Înalta Curte reține că, în termenii acestei norme, intra sub incidența asigurării de drept personalul aeronautic, categorie profesională destinatară a acestei norme juridice.

Având în vedere calitatea de maistru militar în aviația militară al autorului intimaților-reclamanți, este fără dubiu că în privința acestuia erau incidente prevederile Legii nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, dat fiind domeniul de reglementare al acestui act normativ, motiv pentru care, intimații, în calitatea lor de urmași ai celui decedat, sunt îndreptățiți a se prevala de dispozițiile art. 49 din acest act normativ.

Din perspectiva chestiunilor ce interesează speța de față, Înalta Curte apreciază că relevante sunt prevederile art. 6 și 7 din lege, potrivit cărora:

"Se consideră personal aeronautic cadrele militare, soldații și gradații voluntari, elevii și studenții din instituțiile militare de învățământ de aviație, militarii în termen, rezerviștii concentrați cu scoatere din producție și personalul civil din Ministerul Apărării Naționale, militarii detașați în economia națională, precum și personalul din alte instituții sau structuri care, în baza calificării deținute și a funcțiilor pe care le îndeplinește, desfășoară activități aeronautice militare."

Iar art. 7 din aceeași lege prevede astfel:

"Personalul aeronautic din aviația militară se compune din:

a) personalul aeronavigant;

b) personalul nenavigant (de sol)."

Fiind vorba despre statutul personalului aeronautic din aviația militară, astfel cum însuși titlul Legii nr. 35/1990 indică, dar și cum în mod expres se arată prin dispozițiile art. 6 din lege, anterior citate, personalul aeronautic, între alții, este compus din cadre militare care "în baza calificării deținute și a funcțiilor pe care le îndeplinește, desfășoară activități aeronautice militare."

Semnificația acestei observații privește concluzia caracterului Legii nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României de lege specială în raport cu prevederile Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, întrucât personalul aeronautic din aviația militară este, totodată, și personal militar.

În acest sens sunt prevederile art. 1 și 2 din Legea nr. 80/1995, potrivit cărora:

Art. 1: "Prin cadre militare, în sensul prezentei legi, se înțelege cetățenii români cărora li s-a acordat grad de ofițer, maistru militar sau subofițer, în raport cu pregătirea lor militară și de specialitate, în condițiile prevăzute de lege.

Cadrele militare sunt în serviciul națiunii."

Art. 2 stabilește astfel:

"(1) Potrivit gradelor pe care le au, cadrele militare sunt constituite în corpul subofițerilor, corpul maiștrilor militari și corpul ofițerilor.

(2) Gradele cadrelor militare, în ordinea lor ierarhică, sunt:

(...) B. Maiștri militari:

a) maistru militar clasa a IV-a;

b) maistru militar clasa a III-a;

c) maistru militar clasa a II-a;

d) maistru militar clasa a I;

e) maistru militar principal. (...)"

Odată stabilit acest raport lege generală - lege specială, Înalta Curte apreciază că se antrenează efectul aplicării reglementării din legea generală acolo unde legea specială nu prevede soluții proprii, derogatorii de la dreptul comun în materie, normele speciale, în acest caz, fiind adoptate în considerarea specificului activității aviației militare, sens în care sunt și prevederile art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Ca atare, față de caracterul specific al reglementărilor în acest domeniu, rezultă că instanța de apel în mod nelegal a confirmat dezlegarea dată de prima instanță cu privire la caracterul de drept comun sau de reglementare generală pentru materia în discuție în privința dispozițiilor din C. civ.

Înalta Curte apreciază că o astfel de dezlegare a instanțelor de fond ignoră actele normative cu care Legea nr. 35/1990 era în directă conexiune, în special, cu Legea nr. 80/1995, regulă de interpretare desprinsă din observarea dispozițiilor art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/1990: "Actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislației, scop în care: a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de același nivel, cu care se află în conexiune."

Această premisă greșit stabilită a prilejuit instanței de apel, totodată, confirmarea concluziei tribunalului privind aplicabilitatea în cauză atât a prevederilor art. 2199 și art. 2200 din C. civ., cât și a art. 2213 din același cod, cea din urmă normă stabilind necesitatea existenței unei legi speciale în privința asigurărilor obligatorii.

În acest context, este de precizat că incidența art. 2213 din C. civ., (referitoare la asigurările obligatorii pentru care este necesară adoptarea unor legi speciale), exclude aplicabilitatea concomitentă în privința aceluiași raport juridic obligațional a dispozițiilor art. 2199 și a art. 2200 din C. civ. privitoare la asigurarea facultativă (guvernată de regulile din C. civ.).

Înalta Curte apreciază că în considerarea determinării raportului corect dintre lege generală - lege specială (Legea nr. 80/1995 - Legea nr. 35/1990) devin relevante referirile recurenților-pârâți la prevederile art. 21 din Legea nr. 80/1995, înlăturate în mod greșit de la aplicare de instanța de apel; această normă stabilește astfel:

"Ofițerilor, maiștrilor militari și subofițerilor în activitate și celor în rezervă, concentrați sau mobilizați în unitățile militare, li se acordă despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse ca urmare a unor acțiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul și din cauza serviciului militar sau a unor misiuni în cadrul forțelor internaționale destinate menținerii păcii ori constituite în scopuri umanitare.

Cuantumul despăgubirilor ce se acordă cadrelor devenite invalide, respectiv urmașilor celor decedate, se stabilește prin hotărâre a Guvernului. (...)"

Revenind la analiza art. 49 din Legea nr. 35/1990, Înalta Curte constată, contrar celor reținute de curtea de apel și criticate în mod fondat de către recurenți, că norma în discuție nu prevede obligația de a se încheia un contract de asigurare/o poliță de asigurare, ci stipulează că personalul aeronautic "se asigură de drept", adică automat, prin efectul legii, iar teza a doua a aceleiași norme ("Condițiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege") statuează modul în care se concretizează o asemenea asigurare, respectiv că efectele acestei asigurări de drept (drepturile și obligațiile părților din acest raport de asigurare sui generis) se stabilesc prin lege.

Aceste constatări atrag concluzia că în domeniul de aplicare a acestei norme nu este necesară încheierea unui contract sau a unei polițe de asigurare.

Dispozițiile anterior menționate sunt în concordanță cu cele din dreptul comun în materia asigurărilor, în vigoare la data adoptării Legii nr. 35/1990, respectiv cu Decretul nr. 471/1971 cu privire la asigurările de stat, care, la art. 4, reglementa două forme de asigurare: asigurările prin efectul legii și asigurările facultative.

Art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 471/1971 stabilea că "drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite prin lege", spre deosebire de "asigurările facultative" pentru care "drepturile și obligațiile fiecărei părți se stabilesc prin contractul de asigurare", potrivit art. 6 alin. (2) din același decret.

Acest act normativ a fost în vigoare până la 31 ianuarie 1996, fiind abrogat și înlocuit prin Legea 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, act normativ în vigoare la data producerii catastrofei aviatice din care a rezultat decesul autorului reclamanților.

Conform acestei noi reglementări, asigurările sunt de două feluri: asigurări obligatorii și asigurări facultative, ele fiind definite de art. 2 și 3 din lege în următorii termeni:

"în asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat și asigurător, precum și drepturile și obligațiile fiecărei părți se stabilesc prin contractul de asigurare" iar "în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite prin lege."

Ca atare, pentru asigurările de drept (noțiune care nu se suprapune celei de asigurare obligatorie), care operează prin efectul legii, dacă sunt îndeplinite cerințele premisă pentru incidența normei (în speță, calitatea de personal aeronautic), nu este necesară încheierea unui contract de asigurare, drepturile și obligațiile părților fiind stabilite prin "lege", iar noțiunea de lege trebuie să fie interpretată lato sensu, astfel cum corect susțin recurenții, aceasta putând fi reprezentată și de un act normativ adoptat de guvern ori un act administrativ cu caracter normativ (ordin de ministru).

Or, atât în cazul asigurărilor obligatorii, cât și a celor facultative este necesară încheierea unei polițe de asigurare, în primul caz fiind vorba despre o obligație legală a destinatarilor legilor speciale, la care dispozițiile art. 2213 din C. civ. fac trimitere, pe cât în ipoteza asigurărilor facultative, încheierea poliței de asigurare rămâne o opțiune, o facultate a subiectelor de drept civil, guvernată de principiul libertății contractuale, conform art. 1169 din C. civ.

La rândul său, Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România a fost în vigoare de la 01 februarie 1996 până la 18 septembrie 2016, când a fost abrogată prin art. 40 din Ordonanța de urgență 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie și înlocuită parțial prin C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, în vigoare din data de 01.10.2011.

Conform art. 2213 C. civ., reținute ca incidente de curtea de apel, în vigoare la data producerii evenimentului, asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale.

Astfel de acte normative speciale sunt, de exemplu, Ordonanța de urgență 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, la care s-a făcut anterior referire, Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuințelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren și inundațiilor etc.

Or, mecanismele descrise de aceste legi speciale presupun încheierea unei polite de asigurare, precum și participanții obișnuiți în raporturile juridice obligaționale de asigurare - asigurat și asigurător (societățile de asigurare), întocmai ca în cazul asigurărilor facultative, reglementate de C. civ.

În aceste condiții, Înalta Curte, contrar celor reținute de instanța de apel, apreciază că nu pot fi incidente asigurării de drept prevăzute de dispozițiile art. 49 din Legea nr. 35/1990 niciuna dintre dispozițiile art. 2199 - 2241 ale Capitolului nr. XVI din C. civ., al cărui titlu este Contractul de asigurare și se referă în mod exclusiv la alte categorii de asigurări, anume la asigurările facultative.

Așa fiind, se constată că deși pârâții au susținut în mod constant pe parcursul soluționării cauzei că actele normative care reglementează un sistem propriu de asigurări sunt Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare (cu referire la art. 21), Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar și Ordinul general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucțiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmașilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar", instanța de apel nu a motivat în mod corespunzător înlăturarea de la aplicabilitate a acestora.

Potrivit celor arătate, Legea nr. 80/1995 constituie legea generală în raport cu prevederile Legii nr. 35/1990, astfel încât, pentru lămurirea înțelesului art. 49 din Legea nr. 35/1990 (normă specială), instanța de apel era ținută să recurgă la observarea prevederilor art. 21 din Legea nr. 80/1995, anterior citate, dacă se considera că nu există un act normativ adoptat în aplicarea prevederilor art. 49 sau pentru aplicarea în completarea dispozițiilor legii speciale cu normele din legea generală referitoare la același aspect.

Înalta Curte apreciază că este lipsit de relevanță raportul temporal dintre legea generală (ulterioară, din anul 1995) și legea specială (anterioară, din anul 1990), în absența unei reguli în acest sens în conținutul prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, cu atât mai mult cu cât la data producerii accidentului aviatic (21.11.2014), ambele acte normative erau în vigoare în fondul activ al legislației.

În ceea ce privește Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 și Ordinul general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992, se reține că aceste acte normative, astfel cum recurenții au susținut, conțin informații clasificate, fiind, prin urmare, supuse dispozițiilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte, ca și instanța de apel, raportându-se la acestea în măsura și în limitele în care recurenții le-au invocat.

Această instanță de recurs nu a fost însă în posesia acestora pentru a verifica dacă din conținutul lor rezultă sau nu că asigurarea de drept a personalului din care făcea parte autorul reclamanților a fost reglementată de unul din aceste acte normative, dată fiind calitatea acestuia (și) de cadru militar.

Pe de altă parte, nici din conținutul hotărârii recurate nu reiese că aceste documente au fost la dispoziția instanței de judecată și că acestea au fost avute în vedere pentru pronunțarea soluției.

Cu toate acestea, se constată că instanța de apel, în analizarea apărării pârâților cu privire la sumele și indemnizațiile încasate sau aflate în curs de încasare de către intimații-reclamanți, în baza H.G. nr. 0435/04.08.1992, a Ordinului general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992, a O.U.G. nr. 82/2006 și a art. 21 din Legea nr. 80/1995, în cuprinsul motivării deciziei recurate, a concluzionat, fără o demonstrație juridică adecvată, că "sumele deja încasate, respectiv, aflate în curs de încasare, de către reclamanți, nu reprezintă o indemnizație specifică unei asigurări de drept, cu caracter obligatoriu."

Or, în condițiile în care pârâții au invocat încă de la prima instanță și au susținut în mod constant pe parcursul soluționării cauzei, în toate etapele procesuale, inclusiv prin motivele de recurs întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că aplicarea prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/21.11.1990 privind statutul personalului aeronautic este asigurată prin adoptarea H.G. nr. 0435/1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar, prin Ordinul general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucțiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmașilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar", precum și prin O.U.G.. nr. 82/2006 pentru recunoașterea meritelor personalului armatei participant la acțiuni militare și acordarea unor drepturi acestuia și urmașilor celui decedat, curtea de apel era ținută a verifica în mod real și efectiv aceste susțineri, făcând necesarele corelații cu prevederile Legii nr. 80/1995, în sensul celor arătate în cuprinsul prezentelor considerente.

În plus, Înalta Curte apreciază că aceste acte normative au aptitudinea de a asigura punerea în aplicare a dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 printr-un mecanism legal echivalent celui reglementat prin Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale.

Cel din urmă act normativ în al cărui domeniul de aplicare, conform art. 5 alin. (2), nu intră personalul militar în activitate, personalul care își desfășoară activitatea în instituțiile din sectorul de apărare etc., descrie și reglementează un mecanism similar de asigurare prin efectul legii (de drept) care exclude încheierea unui contract de asigurare și nici nu presupune identificarea în calitate de asigurător a unei societăți de asigurare, precum în cazul asigurărilor obligatorii și al celor facultative.

Mai mult, recurentul susține că aceste despăgubiri se plătesc din bugetul Ministerul Apărării Naționale, iar nu prin intermediul unei societăți de asigurare, întocmai ca indemnizațiile ce se achită din bugetul asigurărilor sociale de stat asigurărilor, în caz de invaliditate cauzată prin accidente de muncă sau boli profesionale, suferite de angajații care nu au un statut stabilit prin legi speciale, în privința cărora sunt incidente prevederile Legii nr. 346/2002.

Totodată, Înalta Curte constată că însuși titlul H.G. nr. 0435/1992 (dezvăluit ca atare de către pârâții înșiși) indică în mod explicit că acest act normativ reglementează despăgubirile acordate militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar.

Prin urmare, se apreciază că instanța de apel avea suficiente elemente pentru a justifica în drept dezlegarea dată acestei apărări a pârâților, iar nu să rețină, nemotivat, că aceste sume "nu reprezintă o indemnizație specifică unei asigurări de drept, cu caracter obligatoriu."

O motivare corespunzătoare, chiar a acestei concluzii (eronate), ar fi presupus să se demonstreze de ce aceste sume calificate drept despăgubiri de către însuși emitentul actului normativ nu constituie modalitatea de indemnizare (fie a militarilor/personalului aeronautic, dacă accidentul sau catastrofa s-a soldat cu pierderea capacității de a continua serviciul militar, fie a urmașilor acestora, în cazul în care a intervenit decesul militarului sau a persoanei care se încadrează în noțiunea de personalul aeronautic) pentru producerea riscului asigurat - accidentul sau catastrofa aviatică - care a generat prejudiciul a cărui reparare se asigură - deces, în speță - în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar, chiar în condițiile în care riscul asigurat a fost cauzat de condițiile meteo nefavorabile.

Aceste evaluări nu ar putea fi realizate direct în această etapă procesuală, având în vedere că instanța de recurs efectuează un control de legalitate a deciziei recurate, iar analiza instanței de apel din perspectiva celor anterior enunțate nu a fost realizată în mod efectiv.

În rejudecare, instanța de apel, în condițiile Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, cu modificările și completările ulterioare și cu respectarea procedurii prevăzute de Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 140/6 februarie 2014 pentru aprobarea Regulamentului privind accesul judecătorilor, procurorilor și magistraților-asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție la informații clasificate secrete de stat și secrete de serviciu, va proceda la consultarea celor două actele normative menționate care conțin informații clasificate și le va corobora și cu prevederile Legii nr. 80/1995, precum și, dacă va fi cazul, și cu cele ale O.U.G. nr. 82/2006, act normativ cu regim obișnuit de accesibilitate.

Totodată, în măsura în care limitele devoluțiunii în apel și regulile de judecată în calea de atac o vor permite, curtea de apel, în rejudecare, va identifica, în termenii acestor acte normative, care sunt urmașii cărora li se recunoaște dreptul la dezdăunări, precum și modalitatea de stabilire a acestor despăgubiri (forfetar, pe cote-părți ori pe cote succesorale), în cazul în care categoria urmașilor la care acestea fac referire reprezintă o noțiune distinctă de categoria succesorilor celui decedat, specifică dreptului comun ori vizează chiar moștenitorii acestuia.

Având în vedere cele anterior menționate, Înalta Curte apreciază că devin de importanță subsidiară celelalte critici ale recurenților-pârâți dezvoltate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., caracterul fondat al acestui motiv de casare fiind deja reținut (formal, având în vedere că prevederile C. civ. nu sunt incidente speței) în privința argumentelor contradictorii ale instanței de apel cu privire la constatarea aplicabilității concomitente a dispozițiilor art. 2199 art. 2200, art. 2227 și, respectiv a art. 2213 din C. civ.

Înalta Curte va înlătura însă ca nefondate criticile recurenților cu privire la împrejurarea că instanța de apel nu a reținut existența unei cauze exoneratoare de răspundere - cu referire la cazul fortuit - reglementată ca atare de art. 1351 alin. (3) din C. civ. ca fiind "un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs."

Pe lângă împrejurarea că recurenții înșiși au susțineri contradictorii referitoare la această chestiune, Înalta Curte, astfel cum a reținut și curtea de apel, constată că dispozițiile art. 49 din Legea nr. 35/1990 (lege specială) exclud fără echivoc posibilitatea reținerii unei astfel de apărări, posibil a fi valorificată în cazul asigurărilor guvernate de normele C. civ., întrucât accidentul aviatic reprezintă însuși riscul asigurat prin efectul legii, independent de cauza producerii evenimentului asigurat, despăgubiri se plătesc indiferent de existența sau inexistența cazului fortuit.

Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., constatând întrunite cerințele cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8, va admite recursul declarat de pârât și va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al Unității Militare nr. 01969 Câmpia Turzii împotriva deciziei nr. 138/A din 3 septembrie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 februarie 2021.