ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1337/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17.11.2017 pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă sub nr. x/2017, reclamantul A., reprezentat legal de B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale și UM 01969 Câmpia Turzii, obligarea pârâților în solidar la acordarea daunelor morale în cuantum de 200.000 euro, echivalent în RON la data plății efective și plata dobânzii legale aferente, calculate de la data introducerii cererii până la data plății efective, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 1365, art. 1381, art. 1390 C. civ., art. 49 din Legea nr. 35/1990 - Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, art. 453 C. proc. civ. Pârâtul Ministerul Apărării Naționale a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii.

Primul ciclu procesual Sentința pronunțată de Tribunalul Cluj Prin sentința nr. 219/27.04.2018, Tribunalul Cluj, secția I civilă a admis în parte acțiunea; a obligat în solidar pârâții să achite reclamantului suma de 70.000 euro în echivalent RON la data plății și dobânda legală aferentă calculate de la data introducerii acțiunii, 17.11.2017, până la momentul achitării sumei arătate; a obligat pe pârâți în solidar să achite reclamantului suma de 9853 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale. Prin decizia nr. 217/A/04.12.2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis în parte apelul declarat de B., în calitate de reprezentantă legală a minorului A., împotriva sentinței; au fost obligați pârâții în solidar să plătească reclamantei, în favoarea minorului A., suma de 80.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plății), precum și dobânda legală aferentă acestei sume calculată începând cu data introducerii acțiunii, respectiv 17.11.2017, și până la data plății sumei datorate; au fost obligați pârâții, în solidar, să plătească reclamantei, în favoarea minorului, suma de 10.853 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță; a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale împotriva aceleiași sentințe; a fost obligat pârâtul apelant Ministerul Apărării Naționale la a-i plăti reclamantei, în favoarea minorului, suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, parțiale. Prin decizia nr. 1454/09.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-au admis recursurile declarate de reclamantul A., prin reprezentant legal B., și de pârâtul Ministerul Apărării Naționale, în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al Unității Militare 01969 Câmpia Turzii, împotriva deciziei nr. 217/A/04.12.2018 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, decizia atacată a fost casată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Al doilea ciclu procesual Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj Prin decizia nr. 154/A/16.06.2021 pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul pârâtului Ministerul Apărării Naționale împotriva sentinței; a respins în tot acțiunea; a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva aceleiași sentințe.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A., prin reprezentant legal B.. Recurentul a arătat că în rejudecare, instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit dispozițiile legale incidente, astfel: a aplicat greșit dispozițiile art. 49 din Legea nr. 35/1990; a interpretat greșit dispozițiile art. 49 din Legea nr. 35/1990 (considerând că Ministerul dobândește calitatea de asigurător și nu mai este necesară încheierea unui contract de asigurare); a încălcat art. 40 alin. (2) lit. c) din Codul Muncii (considerând că Ministerul nu trebuia să încheie contract de asigurare cu o societate de asigurare); a încălcat art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă - apreciind greșit că reglementarea legală specială la care se referă asigurarea de drept prevăzută de art. 49 din Legea nr. 35/1990 ar fi reprezentată de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 80/1995 coroborat cu O.U.G. nr. 82/2006, coroborat cu H.G. nr. 0435/1992 și cu Ordinul General al MAN nr. 36/1992; prin interpretarea eronată a adăugat la lege și a lăsat fără eficacitate dispozițiile art. 49 din Legea nr. 35/1990; a aplicat greșit art. 2 și 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România (când a analizat natura juridică a asigurării din speță); a interpretat în mod greșit faptul că asigurarea la care face referire art. 49 din Legea nr. 35/1990 este reglementată prin dispoziții speciale, respectiv că nu ar mai fi necesară încheierea unui contract de asigurare, ci despăgubirile ar fi stabilite de H.G. nr. 435/1992, încălcând astfel art. 54 din Legea nr. 136/1995; a omis a observa distincția între drepturile ce se cuvin recurentului în baza unor acte normative diferite; a încălcat art. 5 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România (a apreciat în mod greșit că Ministerul Apărării Naționale ar putea avea și calitatea de asigurător); a ignorat faptul că prin expunerea de motive pentru modificarea art. 49 din Legea nr. 35/1990 intimatul și-a recunoscut obligația legală; a încălcat art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., adică prezumția legală de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în cauze identice. În susținerea recursului, recurentul a învederat următoarele aspecte: - Fapta ilicită este reprezentată de nerespectarea, de către intimați, a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, prevederi care îi obligau să efectueze demersurile legale pentru încheierea unei polițe de asigurare de viață cu o societate de asigurare pentru C.; - În condițiile în care nu există o normă adoptată în vederea aplicării prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 iar intimații nu și-au îndeplinit obligația de a încheia un contract de asigurare de viață pentru antecesorul decedat, se impune angajarea răspunderii civile delictuale a acestora în temeiul art. 1349 alin. (1) C. civ.. Normele complementare identificate de către instanță nu au aplicabilitate în speță, întrucât Legea nr. 80/1995 reprezintă Statutul cadrelor militare - deci se referă la toate cadrele militare, în ansamblul lor, în timp ce Legea nr. 35/1990 reprezintă Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României - deci se referă la o categorie restrânsă a cadrelor militare - personalul aeronautic. Nicăieri în legea generală nu se indică că prevederile cuprinse în aceasta ar completa sau reglementa suplimentar prevederile din art. 49 din Legea nr. 35/1990. De altfel, legea generală nici nu ar putea deroga de la cea specială. Legea nr. 35/1990, reglementează cu titlu special și derogatoriu, Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, iar nu Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare pe care Curtea de Apel Cluj a apreciat-o ca fiind reglementarea specială în domeniu; - Interpretarea oferită de Curtea de Apel Cluj potrivit căreia reglementarea legală specială la care se referă asigurarea de drept prevăzută de art. 49 din Legea nr. 35/1990 ar fi reprezentată de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 80/1995 coroborat cu O.U.G. nr. 82/2006, coroborat cu H.G. nr. 0435/1992 și cu Ordinul General al MAN nr. 36/1992 este criticabilă, întrucât, pe de o parte, adaugă la lege și lipsește de eficiență art. 49 din Legea nr. 35/1990. În acest sens, recurentul arată că art. 49 din Legea nr. 35/1990 stabilește o categorie restrânsă a personalului care trebuie asigurat (deci despăgubit în caz de producere a accidentelor), respectiv personalul aeronautic. A aprecia că art. 21 din Legea nr. 80/1995 este reglementarea specială edictată în aplicarea art. 49 din Legea nr. 35/1990 ar însemna că nu doar personalul aeronautic trebuie asigurat de drept, ci întreg personalul militar (la care se referă Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare). Așadar printr-o astfel de interpretare, s-ar lărgi sfera la care se referă art. 49, adăugând astfel la lege, ceea ce nu este admisibil. Pe de altă parte, dacă persoanelor vizate le sunt acordate deja drepturile prin alte acte normative (cele la care se referă Curtea de Apel), ce sens ar mai avea atunci dispozițiile art. 49 din Legea nr. 35/1990? De ce ar mai fi necesară prevederea "Personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviație" din moment ce întregul personal beneficiază de despăgubirile prevăzute de art. 21 din Legea nr. 80/1995? În plus, aceste acte normative nici măcar nu fac vorbire sau nu se referă în cuprinsul lor la plata vreunei indemnizații plătite în considerarea dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, sau în considerarea vreunui contract de asigurare sau despre obligația de a încheia un astfel de contract. Aceste acte normative în baza cărora reclamantul a beneficiat de anumite sume de bani nu suplinesc însă aplicabilitatea efectivă a dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, cât timp aceste acte normative nu cuprind dispoziții din care să rezulte fără echivoc că au fost edictate în acest scop, al punerii în aplicare a art. 49 din Legea nr. 35/1990, respectiv că acele sume de bani au fost achitate cu titlu de indemnizație de asigurare. În concluzie, aceste acte normative nu configurează un sistem propriu de asigurări apt să realizeze indemnizarea beneficiarilor în acord cu dispozițiile art. 49, așa cum în mod greșit a reținut Curtea de Apel Cluj. Dimpotrivă, rezultă că este vorba despre drepturi acordate urmașilor conform unor prevederi legale distincte, fiind vorba despre drepturi bănești diferite, care nu diminuează sau nu îngrădesc în niciun fel dreptul tatălui recurentului de a fi asigurat în temeiul art. 49 din Statut. Caracterul special, derogatoriu, al Legii nr. 35/1990 prin raportare la actele normative la care face referire Curtea de Apel Cluj, nu poate fi pus la îndoială având în vedere calitatea specială cerută de lege asiguratului, aceea de personal aeronautic din aviația militară a României, precum și cauzele speciale ce determină sau pot determina producerea riscului asigurat - accidente de aviație, precum și consecințele producerii riscului asigurat - decesul din accident de aviație. În aceste condiții, instanța de apel în rejudecare, era în drept să considere, în aplicarea regulii potrivit căreia în lipsa unei reglementări speciale, se aplică reglementarea generală în materie, că era necesară încheierea unui contract de asigurare, ca act juridic evocat de art. 2199 și 2200 C. civ., precum și, cu privire la asigurarea de persoane, de art. 2227 C. civ. - Instanța de apel a reținut în mod greșit că personalul aeronautic este asigurat de drept, deci nu trebuie să se încheie un contract de asigurare, și pe cale de consecință, nu se poate reține existența unei fapte ilicite în sarcina intimaților. Dacă în cazul unei asigurări obligatorii (RCA), asiguratului îi revine obligația de a încheia contractul de asigurare obligatorie, în cazul asigurării de drept din speță, asiguratul are un drept legal să fie asigurat și, implicit despăgubit, iar obligația de a încheia contractul de asigurare îi revine angajatorului, în speță intimatului. Astfel, este vorba de o asigurare obligatorie, însă obligația încheierii contractului de asigurare se strămută de la asigurat (angajat) la angajator. Or, după cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de apel face o gravă confuzie, reținând că, personalul aeronautic este asigurat prin efectul legii (contrar sintagmei din lege "se asigură"), intimatul nu mai are obligația să încheie un contract de asigurare, astfel că nu există faptă ilicită. Interpretarea instanței nu poate fi primită, întrucât: prin dispozițiile art. 21 din Legea nr. 80/1995 a fost abrogat implicit acest act normativ, H.G. nr. 435/1992 (în acest sens a se vedea Decizia nr. 4037/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție); despăgubirile acordate prin H.G. nr. 435/1992 nu sunt acordate cu titlu de indemnizație de asigurare, iar specific contractului de asigurare este faptul că cel asigurat primește, la momentul producerii riscului indemnizația de asigurare prevăzută în contract; nu poate fi acceptat acest raționament și din perspectiva dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 136/1995 care prevăd că: "Despăgubirile se stabilesc pe baza convenției dintre asigurat, persoana păgubită și asigurător ori, în cazul în care nu s-a realizat înțelegerea, prin hotărâre judecătorească pronunțată în România".Indiferent de tipul de asigurare, era obligatorie încheierea unui contract de asigurare cu o societate de asigurare. În lipsa unei prevederi legale speciale care să prevadă condițiile de asigurare, se aplică reglementarea generală în materie, în sensul că era necesară încheierea unui contract de asigurare în temeiul art. 2199, art. 2200 și art. 2227 C. civ.. Apoi, prevalându-se de aceste acte normative (H.G. nr. 435/1992), intimații ar fi trebuit să încheie contractul de asigurare, iar în final, reclamantul ar fi fost îndreptățit să încaseze indemnizația de asigurare. Indemnizația de asigurare se plătește direct de către asigurător, și nu de cei doi intimați, or, în aceste condiții, aceștia nu se pot prevala de îndeplinirea obligației prin efectuarea unei plăti, întrucât indemnizația de asigurare este obligația asigurătorului; - Intimații pârâți au încercat să inducă în eroare și să creeze confuzie cu privire la cele două drepturi total distincte ale urmașilor personalului armatei române, respectiv dreptul de a încasa despăgubiri pentru riscurile produse ca urmare a unor acțiuni militare, prin accidente, în general, drepturi cuvenite tuturor militarilor, în baza unor acte normative speciale (Legea nr. 80/1995, H.G. nr. 0435/1992, O.U.G. nr. 82/2006) și dreptul de a încasa primele de asigurare care li s-ar fi cuvenit în situația existenței unei polițe de asigurare pentru cazurile de producere a unor accidente de aviație, drept cuvenit doar personalului aeronautic. O distincție deosebit de importantă, omisă de instanța de rejudecare, este aceea că dacă în cazul anumitor drepturi despăgubirile sunt acordate de intimatul Ministerul Apărării Naționale, în cazul dreptului prevăzut de art. 49 din Legea nr. 35/1990, despăgubirile, adică indemnizația de asigurare se plătește direct de către asigurător, și nu de către cei doi intimați. Așadar, aceste drepturile la despăgubire sunt diferite și se cuvin recurentului reclamant în baza unor acte normative distincte, nediminuând în nici un fel sau neîngrădind dreptul cuvenit recurentului de a încasa daunele morale solicitate prin cererea de chemare în judecată. Este de observat atitudinea de rea-credință a intimatului Ministerul Apărării Naționale care, ulterior producerii accidentului aviatic militar din data de 21.11.2014, a propus modificarea art. 49 din Legea nr. 35/1990 în sensul restrângerii sferei personalului pentru care este obligatorie încheierea unor polițe de asigurare de viață, iar acum nu mai recunoaște că are această obligație legală. Instanța de rejudecare a ignorat faptul că în expunerea de motive, intimatul a arătat că scopul modificării este cel de a asigura cheltuirea judicioasă a resurselor bugetare, pentru ca resursele bugetare să fie alocate doar persoanelor care desfășoară activități cu grad ridicat de pericol și pentru a evita situațiile în care categoriile de personal a căror activitate nu prezintă pericol, trebuie să fie asigurate. Or, acest demers dovedește fără nici un dubiu că Ministerul Apărării Naționale avea obligația de a face demersurile necesare pentru punerea în aplicare a dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990; - Instanța de rejudecare a greșit când nu a avut în vedere faptul că această obligație a Ministerului Apărării Naționale de a face demersurile legale pentru încheierea unui contract de asigurare în temeiul art. 49 din Legea nr. 35/1990 a fost recunoscută anterior de către instanțele de judecată prin pronunțarea unor hotărâri rămase definitive, prin care a fost antrenată răspunderea delictuală a Ministerului pentru neîndeplinirea acestei obligații legale. Este vorba despre sentința civilă nr. 1269/2014 a Tribunalului Mureș (rămasă definitivă prin decizia nr. 232/2015 din 18.03.2015 a Curții de Apel Târgu Mureș) prin care intimații au fost obligați la plata de despăgubiri în cuantum de 100.000 euro, pe același temei de drept, respectiv despre decizia nr. 466/2017 din 22.05.2017 a Curții de Apel Bacău prin care intimații au fost obligați la plata sumei de 80.000 euro, pe același temei de drept. Art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează prezumția legală de lucru judecat iar în cauză există o situație particulară generată de faptul că instanțele au statuat asupra existenței faptei ilicite imputate și, în acest fel, aceste considerente ale hotărârilor definitive anterioare au intrat în puterea lucrului judecat, ele fiind decisive pentru soluționarea prezentului litigiu, iar consecința o constituie faptul că în cauză nu se pot reține argumente care să contrazică hotărârile anterioar pronunțate și rămase definitive. Sentința civilă nr. 1269/2014 a Tribunalului Mureș vizează un caz similar cu cel din prezenta cauză, în care intimații - aceiași cu cei din speța dedusă judecății, au fost obligați în solidar la plata de daune morale în cuantum de câte 100.000 euro pentru fiecare reclamant în parte, adică atât cât au solicitat reclamanții cu titlu de daune morale prin acțiunea introductivă, pentru nerespectarea culpabilă de către intimați a obligației "de a încheia polițele de asigurare prevăzute de art. 49 din Legea nr. 35/1990; - În cauză sunt îndeplinite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale a intimaților pârâți. În sarcina intimaților exista obligația legală de încheia polițe de asigurare pentru personalul decedat în accidentul aviatic, anterior acestei catastrofe. Tatăl defunct al reclamantului făcând parte din categoria personalului aeronautic avea dreptul de a fi asigurat de drept de către intimați. În mod corect au reținut instanțele de judecată din primul ciclu procesual incidența art. 2236 alin. (1) din C. civ., "indemnizația de asigurare este datorată independent de sumele cuvenite asiguratului sau beneficiarului din asigurările sociale", apreciindu-se în mod legal că indemnizația care ar fi putut fi solicitată în virtutea art. 49 din Legea nr. 35/1990 este distinctă de toate celelalte drepturi bănești care se cuvin succesorilor persoanelor decedate (care au fost invocate în apărare de către intimați). Așa cum în mod corect a remarcat prima instanță, obligația intimaților de a încheia contracte de asigurare de viață pentru personalul aeronautic este de actualitate, această obligație fiind menționată și în cuprinsul înscrisului emanând de la Ministerul Apărării Naționale privitor la drepturile financiare de care beneficiază urmașii personalului armatei decedat în urma acțiunilor militare, depus de recurent în probațiune . În mod corect au mai reținut instanțele că în speță era necesară încheierea unui contract de asigurare pentru defunct și că "nefondat susțin pârâții că s-a realizat sau se va realiza o despăgubire a reclamantului care să aibă semnificația unei indemnizări rezultate din asigurarea de drept a tatălui reclamantului".Or, tocmai această pasivitate, omisiune a intimatului pârât de a întreprinde demersurile necesare pentru aplicarea dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 reprezintă fapta ilicită, ca primă condiție a angajării răspunderii civile delictuale. Celelalte argumente cuprinse în cererea de recurs se referă la motivele apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe, prin care acțiunea a fost admisă în parte (hotărâre schimbată prin decizia recurată) și ele privesc, astfel, temeinicia cererii de chemare în judecată.

Apărările formulate în cauză La data de 21.10.2021 (data înregistrării), în termen legal, intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale, în nume propriu și în calitate de reprezentant al UM 01969 Câmpia Turzii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, menținerea ca legală și temeinică a deciziei atacate. Arată intimatul-pârât că încheierea unei polițe de asigurare de viață cu o societate de asigurări nu poate fi făcută decât în temeiul unei legi speciale, conform art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, iar lipsa unei astfel de norme nu poate fi imputată intimaților. Potrivit art. 49 menționat, pe de o parte, personalul aeronautic este asigurat de drept prin însăși voința legii, iar pe de altă parte, stabilirea condițiilor de asigurare și a raporturilor dintre părți trebuie prevăzute de lege. Asigurarea de drept, fiind o asigurare obligatorie, se reglementează prin lege specială, conform art. 2213 C. civ. Ministerul Apărării Naționale nu are prerogativa de a elabora acte normative în materie de asigurări, ci în domeniul apărării naționale (art. 1 coroborat cu art. 5 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale). Nici dispozițiile art. 49 din Statut, nici cele ale Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare nu fac trimitere la asigurarea facultativă de persoane prevăzută de Legea nr. 15/1998 cu privire la asigurările facultative de bunuri, persoane și răspundere civilă în Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul de Telecomunicații Speciale și Ministerul Justiției-Direcția Generală a Penitenciarelor. În lipsa unei legi speciale, neîncheierea contractelor de asigurare nu poate fi imputată intimaților pârâți și nu există faptă ilicită a acestora pentru a fi instituită răspunderea civilă delictuală. Referitor la vinovăție, arată că prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Cluj s-a reținut că accidentul a fost consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută, nedatorându-se unor motive tehnice sau erori umane, astfel încât nu elicopterul IAR 330 sau echipajul acestuia a fost cauza accidentului, ci factorii obiectivi concretizați în condiții meteo nefavorabile întâlnite în timpul zborului. În mod corect instanța de apel a stabilit că art. 49 din Statut trebuie coroborat cu dispozițiile Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, act normativ care, deși nu se aplică și cadrelor militare, stabilește reperele și principiile în materia asigurărilor pentru accidente de muncă și boli profesionale. Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16.03.2022 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 30.03.2022. În cauză nu s-a formulat punct de vedere la raport. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cele mai multe critici formulate vizează, în coordonatele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluția instanței de apel în sensul că reglementarea legală a asigurării de drept în beneficiul personalului din aviația militară nu impune și încheierea unui contract de asigurare, ea operând în temeiul legii și fiind, totodată, concretizată prin plata către urmașii victimelor evenimentului asigurat a unor indemnizații reglementate de actele normative evocate în decizia recurată. Norma a cărei nerespectare a invocat-o reclamantul-recurent prevedea la data 21.11.2014 (data producerii accidentului aviatic): "Personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviație, urmate de deces sau invaliditate totală sau parțială. Condițiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege." Primo, din interpretarea prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, anterior citate, în forma în vigoare la data producerii accidentului aviatic, soldat cu decesul mai multor persoane, între care și autorul reclamantului recurent, Înalta Curte reține că, în termenii acestei norme, intră sub incidența asigurării de drept personalul aeronautic, categorie profesională destinatară a acestei norme juridice. Având în vedere calitatea de maistru militar în aviația militară al autorului recurentului, este fără dubiu că în privința acestuia erau incidente prevederile Legii nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, dat fiind domeniul de reglementare al acestui act normativ, motiv pentru care urmașii celui decedat (cum este și recurentul reclamant) sunt îndreptățiți a se prevala de dispozițiile art. 49 din acest act normativ. Secundo, sunt relevante prevederile art. 6 din lege, potrivit cărora: "Se consideră personal aeronautic cadrele militare, soldații și gradații voluntari, elevii și studenții din instituțiile militare de învățământ de aviație, militarii în termen, rezerviștii concentrați cu scoatere din producție și personalul civil din Ministerul Apărării Naționale, militarii detașați în economia națională, precum și personalul din alte instituții sau structuri care, în baza calificării deținute și a funcțiilor pe care le îndeplinește, desfășoară activități aeronautice militare." De asemenea, potrivit art. 7 din aceeași lege: "Personalul aeronautic din aviația militară se compune din: a) personalul aeronavigant; b) personalul nenavigant (de sol)." Din aceste definiții legale rezultă că destinatarii Legii nr. 35/1990 care intră în categoria de personal aeronautic din aviația militară sunt în același timp și cadre militare, ceea ce fundamentează concluzia că Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României are caracter de lege specială în raport cu prevederile Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare. De aceea, legea specială se aplică cu prioritate, dar în tăcerea acesteia, se aplică legea generală, normele speciale, în acest caz, fiind adoptate în considerarea specificului activității aviației militare, sens în care sunt și prevederile art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă. Cu atât mai mult se impune observația că normele de drept substanțial cuprinse în C. civ. care reglementează contractul de asigurare au natura unor dispoziții generale față de cele cuprinse în Legea nr. 35/1990. În considerarea determinării raportului corect dintre lege generală – lege specială (Legea nr. 80/1995 – Legea nr. 35/1990) devin relevante referirile pârâților-intimați la prevederile art. 21 din Legea nr. 80/1995, reținute și de instanța de apel, potrivit cu care: "Ofițerilor, maiștrilor militari și subofițerilor în activitate și celor în rezervă, concentrați sau mobilizați în unitățile militare, li se acordă despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse ca urmare a unor acțiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul și din cauza serviciului militar sau a unor misiuni în cadrul forțelor internaționale destinate menținerii păcii ori constituite în scopuri umanitare. Cuantumul despăgubirilor ce se acordă cadrelor devenite invalide, respectiv urmașilor celor decedate, se stabilește prin hotărâre a Guvernului. (...)" Revenind la analiza art. 49 din Legea nr. 35/1990, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului, că această dispoziție nu prevede obligația de a se încheia un contract de asigurare sau o poliță de asigurare, ci stipulează că personalul aeronautic "se asigură de drept", adică automat, prin efectul legii, iar teza a doua a aceleiași norme ("Condițiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege") statuează modul în care se concretizează o asemenea asigurare, respectiv că efectele acestei asigurări de drept (drepturile și obligațiile părților din acest raport de asigurare sui generis) se stabilesc prin lege. Aceste constatări atrag concluzia (la care a ajuns în mod corect instanța de apel) că în domeniul de aplicare a acestei norme nu este necesară încheierea unui contract sau a unei polițe de asigurare. Dispozițiile anterior menționate sunt în concordanță cu cele din dreptul comun în materia asigurărilor, în vigoare la data adoptării Legii nr. 35/1990, respectiv cu Decretul nr. 471/1971 cu privire la asigurările de stat, care, la art. 4, reglementa două forme de asigurare: asigurările prin efectul legii și asigurările facultative. Art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 471/1971 stabilea că "drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite prin lege", spre deosebire de "asigurările facultative" pentru care "drepturile și obligațiile fiecărei părți se stabilesc prin contractul de asigurare", potrivit art. 6 alin. (2) din același decret. Acest act normativ a fost în vigoare până la 31 ianuarie 1996, fiind abrogat și înlocuit prin Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, act normativ în vigoare la data producerii catastrofei aviatice din care a rezultat decesul autorului reclamanților, 21.11.2014. Conform acestei noi reglementări, asigurările sunt de două feluri: asigurări obligatorii și asigurări facultative, ele fiind definite de art. 2 și 3 din lege în următorii termeni: "în asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat și asigurător, precum și drepturile și obligațiile fiecărei părți se stabilesc prin contractul de asigurare" iar "în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite prin lege." La rândul său, Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România a fost în vigoare de la 01 februarie 1996 până la 18 septembrie 2016, când a fost abrogată prin art. 40 din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie și înlocuită parțial prin C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, în vigoare din data de 01.10.2011. O.U.G. nr. 54/2016 a fost abrogată prin Legea 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, în prezent în vigoare, reglementarea noțiunilor de asigurare obligatorie și respectiv asigurare facultativă fiind similară. În acest context, este de precizat că incidența art. 2213 din C. civ., (referitoare la asigurările obligatorii pentru care este necesară adoptarea unor legi speciale), exclude aplicabilitatea concomitentă în privința aceluiași raport juridic obligațional a dispozițiilor art. 2199 și a art. 2200 din C. civ. De aceea, pentru asigurările de drept (noțiune care nu se suprapune celei de asigurare obligatorie), care operează prin efectul legii, dacă sunt îndeplinite cerințele premisă pentru incidența normei (în speță, calitatea de personal aeronautic), nu este necesară încheierea unui contract de asigurare, drepturile și obligațiile părților fiind stabilite prin "lege", iar noțiunea de lege trebuie să fie interpretată lato sensu, aceasta putând fi reprezentată și de un act normativ adoptat de guvern ori un act administrativ cu caracter normativ (ordin de ministru). Or, atât în cazul asigurărilor obligatorii, cât și a celor facultative este necesară încheierea unei polițe de asigurare, în primul caz fiind vorba despre o obligație legală a destinatarilor legilor speciale, la care dispozițiile art. 2213 din C. civ. fac trimitere, pe când în ipoteza asigurărilor facultative, încheierea poliței de asigurare rămâne o opțiune, o facultate a subiectelor de drept civil, guvernată de principiul libertății contractuale, conform art. 1169 din C. civ. Actele normative speciale la care se referă art. 2213 C. civ. sunt, de exemplu, Ordonanța de urgență 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuințelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren și inundațiilor etc. Or, mecanismele descrise de aceste legi speciale presupun încheierea unei polițe de asigurare, precum și participanții obișnuiți în raporturile juridice obligaționale de asigurare – asigurat și asigurător (societățile de asigurare), întocmai ca în cazul asigurărilor facultative, reglementate de C. civ. În același context, al absenței identității dintre asigurarea de drept și noțiunea de asigurări obligatorii, devine lipsită de relevanță invocarea dezlegărilor cu caracter obligatoriu ale instanței supreme în domeniul asigurărilor obligatorii (decizia nr. 86/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept). În aceste condiții, Înalta Curte, contrar celor susținute de recurent, apreciază că nu pot fi incidente asigurării de drept prevăzute de dispozițiile art. 49 din Legea nr. 35/1990 niciuna dintre dispozițiile art. 2199-2241 ale Capitolului nr. XVI din C. civ., al cărui titlu este Contractul de asigurare și se referă în mod exclusiv la alte categorii de asigurări, anume la asigurările facultative. Consecința tuturor acestor argumente este aceea că, pe de-o parte, de vreme ce asigurarea de drept operează și în absența unei polițe, nu se poate reține existența unei fapte ilicite cum este cea imputată de reclamant pârâților – de a nu încheia contractul de asigurare. Pe de altă parte, chiar dacă ar fi acceptată teza recurentului reclamant în sensul că aplicarea concretă a art. 49 din Legea nr. 35/1990 presupune adoptarea unor acte normative care să se refere la condițiile efective ale indemnizării victimelor și urmașilor acestora, eventuala absență a unor atare reglementări nu poate fi imputată pârâților, ci legiuitorului. În plus, potrivit celor arătate în cele ce preced, Legea nr. 80/1995 constituie legea generală în raport cu prevederile Legii nr. 35/1990, astfel încât, pentru lămurirea înțelesului art. 49 din Legea nr. 35/1990 (normă specială), instanța este ținută să recurgă la observarea prevederilor art. 21 din Legea nr. 80/1995, anterior citate, care fac trimitere la adoptarea unei hotărâri a guvernului pentru stabilirea despăgubirilor cuvenite cadrelor militare devenite invalide sau urmașilor cadrelor decedate în evenimente cum este cel petrecut în speță. De aceea, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect că actele normative care reglementează un sistem propriu de asigurări în domeniul activității aeronautice militare sunt Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare (cu referire la art. 21, anterior evocat), Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar și Ordinul general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucțiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmașilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar", Înalta Curte apreciază că este lipsit de relevanță raportul temporal dintre legea generală (ulterioară, din anul 1995) și legea specială (anterioară, din anul 1990), în absența unei reguli în acest sens în conținutul prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, cu atât mai mult cu cât la data producerii accidentului aviatic (21.11.2014), ambele acte normative erau în vigoare în fondul activ al legislației. Contrar motivelor dezvoltate în memoriul de recurs, o astfel de interpretare nu lasă fără conținut și nici fără efecte dispozițiile art. 49 din Legea nr. 35/1990, deoarece, cum s-a argumentat mai sus, mecanismele de despăgubire în discuție există și au operat. În concluzie, chiar dacă afirmația instanței de apel în sensul că art. 21 din Legea nr. 80/1995 constituie legea specială la care se referă art. 49 din Legea nr. 35/1990 nu este caracterizată de acuratețe juridică, cele de mai sus substituind parțial considerentele Curții de apel, se observă că este, în schimb, corectă, concluzia în sensul că existența asigurării de drept nu impunea încheierea unui contract sau a unei polițe de asigurare, precum și că, așa cum se va dezvolta în cele ce succed, caracterul efectiv al asigurării de drept și materializarea sa au fost asigurate prin celelalte acte normative secundare adoptate și prin despăgubirile acordate reclamantului recurent în temeiul acestora. Este nefondată și critica recurentului în sensul realizării de către instanța de judecată a unei confuzii între diferitele drepturi cuvenite urmașilor militarilor decedați în eveniment, motiv de recurs (întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) în cadrul căruia se face referire la diferitele indemnizații și despăgubiri cuvenite reclamantului, fiul uneia dintre victime. Astfel, chiar dacă drepturile bănești la care se referă recurentul sunt prevăzute de acte normative distincte, de principiu ele au toate natura unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului autorului său, indiferent dacă unele dintre ele au natura unor sume achitate periodic pe perioada minorității urmașului (sau a școlarizării, dacă ea continuă după majorat) iar altele îmbracă forma unor sume globale și indiferent dacă ele repară componente diferite ale prejudiciului suferit, material sau moral. Exempli gratia, ajutorul de înmormântare este destinat a acoperi cheltuielile generate de necesitatea de a desfășura operațiunile de înhumare și de a urma ritualuri religioase tradiționale proprii credinței familiei, iar pensia de urmaș este destinată a suplini întreținerea acordată de părintele decedat copilului lipsit de mijloace proprii de subzistență. Similar, indemnizațiile prevăzute de celelalte acte normative la care se referă recurentul (dar și instanța de apel) sunt menite a acoperi prejudiciul suferit ca urmare a decesului autorului său, respectiv de a asigura o reparație integrală a acestuia; în absența unor distincții în cuprinsul actelor normative, ele repară atât prejudiciul material, cât și pe cel moral. De aceea, plățile efectuate în temeiul O.U.G. nr. 82/2006, H.G. nr. 0435/1992 (ce reglementează tocmai despăgubirile acordate militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar) și al Ordinului general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucțiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmașilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar" au scopul de a repara prejudiciul cauzat urmașilor victimei și reprezintă materializarea, concretizarea asigurării de drept în discuție în cauza de față, iar unele dintre acestea sunt acordate indiferent de starea materială a beneficiarului, împrejurare specifică asigurării de persoane, cum este asigurarea reglementată în beneficiul personalului militar aeronautic. Legat de chestiunile deja analizate, nefondat se susține că concluzia contrară (a necesității încheierii unui contract de asigurare) este subliniată de expunerea de motive a proiectului de modificare a art. 49 din actul normativ evocat. Astfel, opțiunea legiuitorului de a așeza pe baze parțial diferite un raport juridic (prin restrângerea sferei persoanelor cărora un beneficiu legal li se aplică) a fost explicată, inter alia, prin necesitatea limitării fondurilor alocate realizării acelui beneficiu legal, care ar presupune încheierea de polițe de asigurare. Înalta Curte apreciază că aceste argumente nu contrazic cele mai sus reținute, deoarece dezlegarea unui raport juridic în care părțile se află pe poziții antagonice revine instanței de judecată și nu ne regăsim într-o ipoteză în care o afirmație extrajudiciară a uneia din părți, realizată în contextul amintit, să substituie o atare dezlegare dată de instanță. Nu poate fi reținută critica (ce poate fi încadrată în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) în sensul încălcării prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., referitor la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, efect invocat față de hotărâri judecătorești ce ar fi fost pronunțate în cauze privind solicitările altor reclamanți (urmași ai altor victime ale acelorași sau altor accidente aeronautice militare) formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale (fiind indicate sentința civilă nr. 1269/2014 a Tribunalului Mureș și decizia civilă nr. 466/2017 a Curții de Apel Bacău). Înalta Curte reține că, față de prevederile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat poate privi efectul negativ al lucrului judecat (nu se poate soluționa din nou o cauză între aceleași părți, cu același obiect și aceeași cauză) sau efectul pozitiv al lucrului judecat (chestiunile dezlegate cu caracter definitiv între părțile unui litigiu nu pot fi repuse în discuție într-un alt proces, dacă au legătură cu soluționarea acestuia din urmă). Rezultă cu claritate, față de reglementarea autorității de lucru judecat, că aceasta nu poate purta asupra unei hotărâri judecătorești purtate între alte părți, cu privire la un alt obiect, cum este cazul invocat de recurent. Ca urmare, motivul de recurs constând în existența autorității de lucru judecat este nefondat. Similaritatea faptelor deduse judecății litigiile invocate și respectiv în cel de față și a problemelor de drept analizate poate fi, cel mult, valorificată din perspectiva necesității ca instanțele să asigure dezlegări unitare ale problemelor de drept cu care sunt sesizate, din perspectiva imperativului unui proces echitabil. Aceasta este însă o chestiune distinctă de autoritatea de lucru judecat și ea nu poate fi reținută în speță ca motiv de nelegalitate a deciziei recurate. Firește că principiile egalității în fața legii și dreptului la un proces echitabil au, drept corolar, necesitatea asigurării unei practici uniforme a instanțelor în dezlegarea problemelor de drept similare, dar în situația cauzei nu este lipsit de relevanță faptul că dezlegarea dată de Curtea de apel prin decizia recurată este conformă altor soluții ale instanței supreme în cauze ce privesc urmările accidentului aviatic din 21.11.2014 (e.g. decizia nr. 1604 din 15.09.2020, decizia nr. 221 din 09.02.2021, decizia nr. 2656 din 7.12.2021). De aceea, văzând și rolul de unificator al jurisprudenței ce revine în mod indiscutabil instanței supreme, chestiunea invocată nu poate fi primită ca motiv de nelegalitate. Pentru toate aceste argumente, reținând că decizia recurată este legală din perspectiva criticilor formulate în recurs, anterior analizate, Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat, în temeiul art. 496 C. proc. civ.