ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1454/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului Cluj, secția Civilă sub dosar nr. x/2017, reclamantul A. reprezentat legal de B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale și Unitatea Militară 01969 Câmpia Turzii obligarea pârâților în solidar la acordarea de daune morale în cuantum de 200.000 euro, echivalent în RON la data plății efective și a dobânzii legale aferente, calculate de la data introducerii cererii până la data plății efective, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 1365, art. 1381, art. 1390 C. civ., art. 49 din Legea nr. 35/1990 - Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 219 din 27 aprilie 2018, Tribunalul Cluj a admis în parte acțiunea civilă și, în consecință, au fost obligați pârâții în solidar să achite în favoarea reclamantei suma de 70.000 Euro în echivalent RON la data plății și dobânda legală aferentă calculate de la data introducerii acțiunii, 17.11.2017, până la momentul achitării sumei arătate. Totodată, au fost obligați în solidar să achite în favoarea reclamantei suma de 9.853 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., prin reprezentantul său legal B., solicitând schimbarea ei în parte, în sensul admiterii în totul a acțiunii și acordării de daune morale în sumă de 200.000 Euro (echivalent în RON la data efectivă a plății), cu dobânda legală aferentă, precum și al acordării integrale a cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantului de judecata în primă instanță. Împotriva sentinței a declarat apel și pârâtul Ministerul Apărării Naționale, în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al Unității Militare 01969 Câmpia Turzii, solicitând schimbarea în totul a sentinței, în sensul respingerii acțiunii. Prin decizia civilă nr. 217/A/04.12.2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis, în parte apelul declarat de reclamant, a schimbat sentința apelată, în sensul că a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamantei, în favoarea minorului A., suma de 80.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plății), precum și dobânda legală aferentă acestei sume calculată începând cu data introducerii acțiunii, respectiv 17.11.2017, și până la data plății sumei datorate; a obligat pe pârâți, în solidar, să plătească reclamantei, în favoarea minorului, suma de 10.853 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale; a obligat pe pârâtul apelant Ministerul Apărării Naționale să plătească reclamantei, în favoarea minorului suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, parțiale.

Calea de atac formulată în cauză: Decizia a fost atacată pe calea recursului atât de către reclamantul A., prin reprezentant legal B., cât și de pârâtul Ministerul Apărării Naționale, în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al Unității Militare 01969 Câmpia-Turzii. 1. Recurentul-reclamant A., reprezentant legal B. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii în totalitate a apelului reclamantului și obligarea pârâților la plata despăgubirilor, în cuantumul solicitat prin acțiune, plus dobânda aferentă, calculată de la data producerii accidentului - 21.11.2014 și până la data plății efective. În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., acesta a susținut că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale a intimaților pârâți întrucât, astfel cum s-a reținut în mod corect, defunctul trebuia să fi fost asigurat pentru cazurile de producere a unor accidente de aviație, urmate de deces. Susține că în sarcina intimaților exista obligația legală de a încheia polițe de asigurare pentru personalul decedat în accidentul aviatic, anterior acestei catastrofe. Tatăl defunct al reclamantului făcând parte din categoria personalului aeronautic, avea dreptul de a fi asigurat, de drept, de către intimați, conform art. 49 din Legea nr. 35/1990. De asemenea, în mod corect au reținut instanțele de judecată incidența art. 2236 alin. (1) din C. civ., "indemnizația de asigurare este datorată independent de sumele cuvenite asiguratului sau beneficiarului din asigurările sociale", apreciindu-se, în mod legal, că indemnizația care ar fi putut fi solicitată în virtutea art. 49 din Legea nr. 35/1990 este distinctă de toate celelalte drepturi bănești care se cuvin succesorilor persoanelor decedate (care au fost invocate în apărare de către intimați). Așa cum în mod corect a remarcat prima instanță, obligația intimaților de a încheia contracte de asigurare de viață pentru personalul aeronautic este de actualitate, această obligație fiind menționată și în cuprinsul înscrisului emanând de la Ministerul Apărării Naționale privitor la drepturile financiare de care beneficiază urmașii personalului armatei decedat în urma acțiunilor militare, depus în probațiune. De asemenea, așa după cum corect a observat și instanța de apel, din cuprinsul art. 49 din Legea nr. 35/1990 rezultă două concluzii: prima, că personalul aeronautic este asigurat de drept, adică prin însăși voința legii, pentru situațiile în care s-ar produce accidente de aviație urmate de deces sau invaliditate totală sau parțială și, a doua, că stabilirea în concret, într-o măsură suficient detaliată, a condițiilor de asigurare, a raporturilor dintre asigurat și asigurător, precum și a drepturilor și obligațiilor părților, trebuie realizată prin lege. Era deci obligația Statului Român de a adopta, în aplicarea celor impuse prin art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, un act normativ care, valorând lege specială, să determine, în afara oricărui echivoc, regimul juridic al asigurării la care evocatul text legal se referă, deci inclusiv drepturile celui asigurat și, după caz, ale altor beneficiari. Or, din actele normative invocate de intimați în apărare (H.G. nr. 0435/1992, O.U.G. nr. 82/2006, art. 21 din Legea nr. 80/1995) nu rezultă că sumele de bani acordate urmașilor cadrelor militare decedate reprezintă o formă de dezdăunare menită a da eficacitate prevederilor art. 49 din Statut, adică au semnificația unei plăți a indemnizației de asigurare. Aceste acte normative nu configurează un sistem propriu de asigurări apt să realizeze indemnizarea beneficiarilor în acord cu dispozițiile art. 49, așa cum în mod greșit au încercat să convingă intimații. Dimpotrivă, rezultă că este vorba despre drepturi bănești diferite, care nu diminuează sau nu îngrădesc în niciun fel dreptul reclamantului de a încasa indemnizația de asigurare care i s-ar fi cuvenit în temeiul art. 49 din Statut. Deși a reținut în considerentele hotărârii temeinicia susținerilor lor, concluzionând că intimații pârâți se fac vinovați de nerespectarea obligației de încheia un contract de asigurare de viață pentru defunct, instanța de apel a admis în mod greșit doar în parte pretențiile. Recurentul consideră că, în ceea ce privește întinderea prejudiciului, limita primei de asigurare prevăzută de Legea nr. 15/1998 nu este aplicabilă situației din speță, întrucât această lege reglementează cadrul general al asigurărilor facultative a personalului militar. Or, în speță, nu este cazul unei asigurări facultative, ci art. 49 din Statut instituie un caz de asigurare obligatorie, însă suma ce ar trebui acordată urmașilor celor decedați nu este în prezent determinată în mod precis în cuprinsul vreunui act normativ sau al unui contract de asigurare, anume încheiat. Consideră că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că "nu există uzanțe care, cu întâietate, să fie aplicate, trebuie aplicate dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare" și că în ceea ce privește cuantumul despăgubirii, "situația care se aproprie cel mai mult, de cea din prezenta cauză, este cea reglementată de Legea nr. 15/1998". În opinia recurentului, în speță există uzanțe, ele fiind dovedite tocmai prin hotărârile pronunțate de instanțele de judecată în cauze identice, cum ar fi sentința civilă nr. 1269/2014 a Tribunalului Mureș prin care intimații au fost obligați la plata de despăgubiri în cuantum de 100.000 euro, sentința civilă nr. 321/2016 a Tribunalului Bacău prin care intimații au fost obligați la plata sumei de 100.000 euro, sentința civilă nr. 294/2018 a Tribunalului Cluj - pronunțată într-o cauză derivată din același accident de elicopter ca și prezenta cauză, prin care instanța din nou a stabilit cuantumul despăgubirilor ca fiind suma de 100.000 euro pentru fiecare familie a victimelor decedate. Prin urmare, uzanțele, în speță, există și se referă la pronunțarea unor hotărâri judecătorești în spețe identice, hotărâri prin care s-au acordat sume de 100.000 de euro cu titlu de despăgubiri, iar nu 80.000 euro cum a acordat în speță instanța de apel, raportându-se la limita inferioară stabilită de Legea nr. 15/1998. Consideră că Legea nr. 15/1998 nu este aplicabilă speței. Și dacă s-ar considera aplicabilă această lege, dispozițiile lit. D) punctul 1.3 din Normele de aplicare ale acestei legi stabilesc cuantumul indemnizației cuvenite pentru cazurile de producere a riscurilor asigurate ca fiind minimum 80.000 euro. Așadar, această lege impune un plafon minimal, iar nu un plafon maximal. Se arată că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile legale ale Legii 15/1998, nefiind ținută de limita ce constituie prima de asigurare pentru care se încheie polițele de asigurare pentru personalul Ministerului Apărării Naționale, întrucât această limită reprezintă o chestiune negociată și convenită de intimați și asigurători și este aplicabilă, în cazul în care despăgubirile erau solicitate în temeiul contractului de asigurare, direct de la asigurător, astfel cum s-a statuat și în jurisprudența depusă la dosarul cauzei, în cauze identice. Tot în mod eronat, la stabilirea cuantumului despăgubirii acordate, instanța de apel s-a raportat la celelalte drepturi de care a beneficiat sau beneficiază reclamantul, deși acestea nu ar trebui să influențeze semnificația unei despăgubiri juste din moment ce se referă la drepturi distincte de dreptul de a încasa indemnizația de asigurare în virtutea art. 49 din Legea nr. 35/1990. Or, în speță, limitele răspunderii civile delictuale a intimaților nu pot fi stabilite în acest mod, autorii faptei ilicite având obligația de a dezdăuna integral reclamantul, la stabilirea întinderii prejudiciului nefiind luate în seamă nici starea materială a victimei, nici starea materială a autorului prejudiciului, nici gravitatea vinovăției autorului faptei ilicite. În aprecierea cuantumului despăgubirilor, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere criterii care urmăresc a realiza un echilibru între prejudiciul moral cauzat și acea compensație de natură să-l facă pe reclamant (cel prejudiciat) să suporte mai ușor situația în care se află. Pe lângă gravitatea prejudiciului moral ce trebuie luată în considerare pentru stabilirea despăgubirilor, trebuia ca instanța de apel să analizeze și un al doilea criteriu, cel al echității. De asemenea, critică hotărârea instanței de apel și cu privire la soluția diminuării sumelor acordate cu titlu de cheltuieli de judecată: instanța de apel a redus în mod neîntemeiat și fără a motiva, cuantumul cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește dobânda legală, susține că, în mod corect, a reținut instanța de apel că dreptul reclamantului la despăgubire s-a născut la data la care s-a produs moartea tatălui său, anume la data de 21.11.2014, astfel că, de la acest moment, pârâții aveau obligația de a proceda la acordarea unor sume cu titlu de despăgubire. Așadar, în privința reparării prejudiciului produs printr-un accident trebuie avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, or, acest prejudiciu s-a produs în patrimoniul persoanei păgubite la data producerii accidentului și trebuie reparat chiar cu începere de la această dată. 2. Recurentul-pârât Ministerul Apărării Naționale, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel Cluj, în conformitate cu art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., formulând următoarele critici: - În ceea ce privește motivele contradictorii ce duc la casarea hotărârii, conform art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., au fost formulate următoarele susțineri: Curtea de Apel Cluj, interpretând prevederile art. 49 din Legea nr. 35/1990 privind statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, în conținutul în vigoare la data de 21.11.2014, a reținut că acestea impun două concluzii: prima, că personalul aeronautic este asigurat de drept, prin însăși voința legii, pentru situațiile în care s-ar produce accidente de aviație urmate de deces sau invaliditate totală sau parțială; a doua, că stabilirea, în concret, într-o măsură suficient detaliată, a condițiilor de asigurare, a raporturilor dintre asigurat și asigurător, precum și a drepturilor și obligațiile părților, trebuie realizate prin lege. De asemenea, a mai reținut că noțiunea de "lege" la care face referire norma în discuție trebuie înțeleasă generic și este de acord că legiuitorul avea posibilitatea de a stabili că, prin existența valabilă a asigurării de drept la care se referă art. 49 din Legea nr. 35/1990, nu este necesară încheierea unui contract de asigurare, fiind suficientă calitatea de personal aeronautic. Chiar dacă apreciază corect că personalul aeronautic este asigurat de drept, prin însăși voința legii și nu este necesară încheierea unui contract de asigurare, instanța de apel a reținut că, din Hotărârea Guvernului nr. 0435/1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar, nu rezultă cu claritate că reprezintă o formă de dezdăunare menită a pune în aplicare prevederile art. 49 din Legea nr. 35/1990. Recurentul critică această soluție, sub aspectul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., considerând că instanța de apel, deși a constatat că asigurarea acționează de drept, prin efectul "legii", a apreciat că lipsește o reglementare care să stabilească regimul juridic al asigurări de drept al personalului aeronautic, acest fapt fiind imputabil autorităților române. Recurentul susține că pârâții nu sunt legiuitori pentru a adopta un act normativ în acest sens. De asemenea, consideră că există o reglementare, respectiv H.G. nr. 0435/1992, care prevede, fără echivoc, la art. 2, despăgubiri pentru evenimentele asigurate de drept, prevăzute în Legea nr. 35/1990: deces sau invaliditate, ca urmare a catastrofelor aeriene. Actele normative care reglementează sistemul propriu de asigurări, menționat la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 346/2002, aplicabile întregului personal militar, inclusiv personalului aeronautic, sunt Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare, Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciu/ui militar și Ordinul general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucțiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmașilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar ", Deși a constatat că există o reglementare specială, referitoare la despăgubirile ce se acordă și personalului aeronautic, cât și faptul că nu este necesară încheierea unui contrat de asigurare, Curtea de Apel apreciază eronat că prima instanță era în drept să considere că se aplică reglementarea generală în materie (art. 2199, art. 2200 și art. 2227 din C. civ.) și era necesară încheierea unui contract de asigurare. Mai mult, art. 21 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, statuează faptul că "Ofițerilor, maiștrilor militari și subofițerilor în activitate și celor în rezervă, concentrați sau mobilizați în unităti militare, li se acordă despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse ca urmare a unor acțiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul și din cauza serviciului militar sau a unor misiuni în cadrul forțelor internaționale destinate menținerii păcii ori constituite în scopuri umanitare. Cuantumul despăgubirilor ce se acordă cadrelor devenite invalide, respectiv urmașilor celor decedate, se stabilește prin hotărâre a Guvernului". Adică despăgubirile se acordă și pentru decesul produs ca urmare a unor accidente sau catastrofe, așa cum a fost și cea din 21.11.2014. Cuantumul despăgubirilor este stabilit prin Hotărârea Guvernului nr. 0435/1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar, despăgubiri exprimate printr-un anumit număr de solde lunare, similar practic cu prevederile din Legea nr. 1890/1932 și din Decretul Regal nr. 109/1936. Recurentul consideră că acea lege la care face trimitere teza a II-a a art. 49 din Legea nr. 35/1990 este Statutul cadrelor militare - Legea nr. 80/1995 și Hotărârea Guvernului nr. 0435/1992, iar noțiunea de "lege" trebuie interpretată lato sensu, având înțelesul de "act normativ", care poate fi și o hotărâre a guvernului, cu caracter normativ. Instanța de apel, deși face o interpretare corectă a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, face o aplicare contradictorie și forțată a acestora, cu trimitere forțată la asigurarea facultativă a persoanelor, prevăzută de C. civ. - În ceea ce privește încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488, alin. (1), pct. 8 din C. proc. civ., recurentul critică respingerea de către Curtea de apel Cluj a motivului prin care sentința primei instanțe este combătută pentru că nu s-ar fi reținut existența cazului fortuit, drept cauză exoneratoare de răspundere civilă. Pe lângă faptul că instanța de apel prezintă motive contradictorii, pe de o parte reținând că nu este necesară încheierea unui contract de asigurare, iar pe de altă parte reținând ca statul nu și-a îndeplinit obligația de a-l asigura (prin contract) pe tatăl reclamantului pentru deces, iar acest fapt este imputabil ministerului (nu statului), critică împrejurarea că, în cauză, nu s-a reținut existența unui caz fortuit exonerator de răspundere civilă, în condițiile în care, prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Cluj, s-a reținut, pe baza probelor administrate, că accidentul a fost consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută, intervenită intempestiv, nedatorându-se unor motive tehnice sau erori umane ale membrilor echipajului sau a oricărui alt militar care a asigurat și deservit zborul, astfel că nu elicopterul IAR 330 sau echipajul acestuia au fost cauza accidentului, ci factorii obiectivi, concretizați în condiții meteo nefavorabile întâlnite pe timpul zborului, a căror evoluție concretă nu a putut fi prevăzută, intervenția cazului fortuit fiind definitiv stabilit de instanța penală. Pe de altă parte, Curtea de Apel Cluj eronat a apreciat că plățile făcute în mod voluntar către urmașii lui C. combat exonerarea de răspundere civilă a părților prin intervenția cazului fortuit. Ministerul Apărării Naționale, Casa de pensii sectorială și U.M. 0169 Câmpia-Turzii au făcut plăți în temeiul art. 18 lit. a) din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2012 nr. 294/2011, în baza art. 23 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, în baza art. 24 alin. (1) din anexa nr. VII la Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în baza art. 20 alin. (2) din anexa nr. VII la Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, potrivit prevederilor art. 55 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat și conform art. 85 din O.U.G. nr. 82/2006, nu conform prevederilor art. 21 din Legea nr. 80/1995, H.G nr. 0435/1992 și art. 49 din Legea nr. 35/1990. De remarcat este și faptul că atât în condițiile H.G. nr. 0435/1992, pentru militari, cât și în sistemul instituit de Legea nr. 346/2002 pentru ceilalți salariați, despăgubirile în caz de deces se acordă într-o sumă fixă, exprimată într-un număr de solde de bază lunare brute (H.G. nr. 0435/1992), respectiv salarii medii brute (art. 45 alin. (2) din Legea nr. 346/2002). Nici într-un caz, nici în celălalt, nu se face vorbire de plata vreunei indemnizații plătite conform unui contract/poliță de asigurare, sau la obligarea încheierii unui astfel act. Aceste despăgubiri se plătesc indiferent de existența sau inexistența cazului fortuit, deoarece nu sunt achitate cu titlu de daune morale, ce implică culpa. Analizând, inclusiv din perspectivă istorică, chestiunea asigurărilor personalului aeronautic, rezultă că întreg personalul aeronautic beneficia de asigurări de drept, obligatorii, pentru care nu se încheie contracte de asigurare (fiind asigurări obligatorii), simpla calitate de personal aeronautic, înscrisă în evidențele unităților militare fiind suficientă pentru ca persoana respectivă să fie considerată asigurată de drept, și pentru care se plătesc, direct din bugetul Ministerului Apărării Naționale, despăgubirile prevăzute în Hotărârea Guvernului nr. 0435/1992, exprimate într-un anumit număr de solde lunare. Așadar, Ministerul Apărării Naționale, prin U.M. 01969 Câmpia-Turzii și Casa de pensii sectorială și-au îndeplinit obligația legală de a despăgubi pe urmașii defuncților. În acest caz, asigurarea a operat de drept, ca efect al legii, fără să fie necesară încheierea unui contract sau a unei polițe de asigurare (nefiind o asigurare facultativă), iar despăgubirea s-a făcut în conformitate cu actele normative care reglementează cuantumul despăgubirilor și modalitatea de acordare a acestora, menționate mai sus. Prin urmare, fapta ilicită nu există, după cum nu există nici prejudiciu, acesta fiind acoperit în totalitate prin despăgubirile deja plătite ca urmare a asigurării de drept.

Apărările formulate în cauză: Recurentul reclamant a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 12 martie 2019, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârât, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată. La data de 1 aprilie 2019, s-a înregistrat la dosar întâmpinarea formulată de recurentul pârât Ministerul Apărării Naționale, prin care acesta invocă excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe fond, solicită respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 7 noiembrie 2019 completul de filtru a admis în principiu și a fixat termen de judecată a recursurilor.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt fondate, având în vedere următoarele considerente: Recurentul reclamant critică, în esență, încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului, susținând că, în mod nelegal, acesta a fost plafonat la limita minimă de asigurare facultativă. Recurentul pârât invocă, într-un prim motiv de recurs, existența unei motivări contradictorii cu privire la condițiile răspunderii civile delictuale reținute în sarcina sa, iar, pe fondul raportului juridic de drept substanțial, susține existența cazului fortuit ca circumstanță exoneratoare de răspundere civilă; că nu poate fi reținută vreo faptă ilicită în sarcina sa, dar și faptul că nu există faptă ilicită întrucât reclamantul a fost despăgubit pentru pierderea suferită, în baza unei legislații speciale, nefiind necesară încheierea unui contract de asigurare. Prin urmare, în procesul de verificare a aspectelor de nelegalitate ale deciziei atacate, enunțate anterior, primează cele din recursul pârâtului care pun în discuție existența faptei ilicite, în lipsa acesteia devenind inutilă analiza, în continuare, a celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale, inclusiv a prejudiciului. În acest sens, în baza art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pârâtul invocă două aspecte contradictorii ce ar rezulta din considerentele hotărârii. Pe de o parte faptul că, deși a constatat că asigurarea acționează de drept, prin efectul "legii" și a apreciat că lipsește o reglementare care să stabilească regimul juridic al asigurării de drept a personalului aeronautic, instanța de apel a considerat că acest fapt este imputabil autorităților române, deși pârâții nu au calitatea de legiuitori pentru a adopta un act normativ în acest sens. Pe de altă parte, deși face o interpretare corectă a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, instanța de apel le aplică în mod contradictoriu și forțat, cu trimitere la asigurarea facultativă a persoanelor, prevăzută de C. civ. Înalta Curte apreciază că aceste critici, susceptibile de încadrare în art. 488 pct. 6 C. proc. civ., sunt fondate. Astfel, analizând dispozițiile art. 49 din Legea nr. 35/1990 potrivit cărora: "Personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviație, urmate de deces sau invaliditate totală sau parțială. Condițiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege", instanța de apel reține, într-o manieră contradictorie, existența faptei ilicite în sarcina pârâților, sub aspectul modalității în care aceștia ar fi încălcat obligația legală, stabilită în sarcina acestora, prin textul de lege enunțat. În acest sens, într-o primă aserțiune, instanța de apel statuează că "aceste dispoziții legale (s.n. ale art. 49) impun, cu suficientă claritate, două concluzii: prima, că personalul aeronautic este asigurat de drept, adică prin însăși voința legii, pentru situațiile în care s-ar produce accidente de aviație urmate de deces sau invaliditate totală sau parțială; a doua, că stabilirea în concret, într-o măsură suficient detaliată, a condițiilor de asigurare, a raporturilor dintre asigurat și asigurător, precum și a drepturilor și obligațiilor părților, trebuie realizată prin lege. Noțiunea de "lege" la care se referă norma în discuție trebuie înțeleasă generic, ea putând îmbrăca atât forma unei legi propriu-zise, cât și a altui act normativ care să aibă vocația de a oferi reglementarea la care art. 49 se referă. Esențială este, așadar, nu categoria de act normativ, ci conținutul concret al reglementării cuprinse în acesta, astfel încât, în acord cu dispozițiile de principiu cuprinse în art. 49, aceasta să prevadă în mod complet și clar condițiile și efectele asigurării de drept a personalului aeronautic. Era, deci, obligația Statului Român de a adopta, în aplicarea celor impuse prin art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, un act normativ care, valorând lege specială, să determine în afara oricărui echivoc regimul juridic al asigurării la care evocatul text legal se referă, deci inclusiv drepturile celui asigurat și, după caz, ale altor beneficiari. Mai mult, tocmai în considerarea faptului că, de principiu, o lege specială este una care, cu privire la un obiect de reglementare limitat și determinat, derogă de la normele generale în materie, este necesar ca legea specială respectivă să prevadă în cuprinsul său, într-o manieră clară, care este domeniul său de aplicare și sub ce aspecte înțelege să deroge de la normele generale (comune), impunând unui tip particular de situație juridică o reglementare distinctă, deci ea însăși particulară." "Curtea mai observă, totodată, că dispozițiile art. 49 din Statut impuneau un caracter obligatoriu asigurării la care ele se referă, astfel că în cauză sunt incidente și prevederile art. 2213 C. civ. potrivit cărora asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale." Prin urmare, instanța de apel reține, pe de o parte, în sarcina statului român, fapta ilicită de a nu-și îndeplini obligația legală prevăzută de art. 49 din Legea nr. 35/1990 de a edicta o lege specială, care să stabilească condițiile în care operează asigurarea de drept, prin efectul legii, a personalului aeronautic, având în vedere că, potrivit art. 2213 C. civ., acest domeniu, al asigurărilor obligatorii, nu este supus prevederilor Cap. XVI "Contractul de asigurare" din C. civ. care reglementează asigurările facultative. Pe de altă parte, însă, instanța de apel consideră că, Deși Curtea este de acord că legiuitorul avea posibilitatea de a stabili că pentru existența valabilă a asigurării de drept la care se referă art. 49 din Statut nu este necesară încheierea unui contract de asigurare, fiind suficientă calitatea de personal aeronautic, o asemenea prevedere legală lipsește totuși în prezent, iar acest deficit de reglementare este de asemenea imputabil autorităților române, care nu au înțeles să determine în mod clar, la nivel normativ, regimul juridic al asigurării de drept al personalului vizat de art. 49. În aceste condiții, prima instanță era în drept să considere, în aplicarea regulii potrivit căreia în lipsa unei reglementări speciale, se aplică reglementarea generală în materie, că era necesară încheierea unui contract de asigurare, ca act juridic anterior evocat de art. 2199 și 2200 C. civ., precum și, cu privire la asigurarea de persoane, de art. 2227 C. civ.." În acest sens, se referă la "necesitatea despăgubirii reclamantului prin aplicarea dispozițiilor privitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 1349 C. civ.) ca urmare a faptului că nu fusese încheiat un contract de asigurare cu tatăl reclamantului, în calitatea acestuia de personal aeronautic sau, mai generic, pentru că statul nu și-a îndeplinit obligația de a-l asigura pe acesta pentru deces." Din conținutul acestor considerente, rezultă că instanța de apel a apreciat că fapta ilicită este aceea de a nu se fi încheiat un contract de asigurare, dispozițiile C. civ. fiind aplicabile în cauză. Prin urmare, se constată că, pe de o parte, instanța impută Statului Român deficitul de reglementare, respectiv lipsa unui cadru legal care să instituie condițiile asigurării de drept, ce reprezintă o asigurare prin efectul legii iar, pe de altă parte, reține răspunderea civilă delictuală a Ministerului Apărării, fără a arăta care sunt acțiunile sau inacțiunile proprii prin care acesta ar fi încălcat o obligație legală stabilită în sarcina sa și care au determinat, dat fiind caracterul lor ilicit, prejudiciul pretins de reclamant. Răspunderea civilă delictuală se declanșează pentru o faptă proprie astfel că, raportat la propriile constatări, instanța de apel trebuia să motiveze în ce modalitate neîndeplinirea obligației de a legifera poate fi imputată pârâților obligați la despăgubiri, aceștia susținând, cu temei, că nu au calitate de legiuitor, întrucât nu dețin abilitatea necesară edictării unei legi speciale în materia asigurărilor obligatorii, astfel cum impune art. 2213 C. civ., Pe de altă parte, corect a susținut recurentul pârât că, deși a constatat că există o reglementare specială, referitoare la despăgubirile ce se acordă personalului aeronautic, astfel că nu se impune încheierea unui contrat de asigurare, Curtea de Apel a reținut că prima instanță era în drept să considere că se aplică reglementarea generală în materie (art. 2199, art. 2200 și art. 2227 din C. civ.) fiind necesară încheierea unui contract de asigurare, în condițiile în care statul nu și-a îndeplinit obligația de a-l asigura (prin contract) pe tatăl reclamantului pentru deces, iar acest fapt a fost imputat ministerului (nu statului). Înalta Curte constată, și sub acest aspect, maniera contradictorie în care au fost formulate aprecierile care au stat la baza identificării faptei ilicite în persoana pârâților. În acest sens, deși reține că o asigurare prin efectul legii nu ar presupune încheierea unui contract, instanța de apel a constatat că statul nu a încheiat un contract de asigurare cu victima catastrofei aviatice, invocând dispozițiile C. civ. cu privire la asigurări (respectiv art. 2199, art. 2200 și art. 2227), pe care, anterior, le-a apreciat ca fiind inaplicabile, în considerarea art. 2213 C. civ. În consecință, reținând că fapta ilicită constă în neîndeplinirea obligației de către Statul român de a legifera în materia asigurărilor prin efectul legii, domeniu în care a apreciat că nu era necesară încheierea unui contract de asigurare, instanța de apel nu motivează de ce i-a considerat pe pârâți responsabili de neîncheierea acestui contract și i-a obligat pe aceștia la acoperirea prejudiciului, acest raționament neputând explica, în mod coerent, cum funcționează mecanismul răspunderii civile delictuale imputate în sarcina pârâților și, astfel, nefiind în măsură să susțină soluția pronunțată. Prin urmare, în raport de aceste constatări, Înalta Curte va admite recursul în baza art. 488 pct. 6 C. proc. civ. raportat la art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Instanța de apel urmează, în rejudecare, se identifice fapta ilicită și pe autorul acesteia, reținând care sunt dispozițiile legale încălcate și modalitatea în care au fost nesocotite. Cu această ocazie va analiza și susținerile recurentului pârât în sensul că despăgubirile achitate în temeiul prin H.G. nr. 432/1992 ar fi constituit echivalentul executării obligației de indemnizare pentru deces, să identifice, raportat la fapta reținută, forma de vinovăție, precum și legătura de cauzalitate și să analizeze dacă există o cauză de înlăturare a vinovătiei astfel cum pretinde pârâtul, care a invocat existența cazului fortuit. La stabilirea cuantumului prejudiciului, urmează să fie avute în vedere și susținerile reclamantului din recurs, care nu mai pot fi analizate distinct în această fază procesuală, întrucât existența și întinderea prejudiciului constituie aspecte aflate în strânsă legătură cu constatarea îndeplinirii celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale. PENTRU ACESTE MOTIVE,