ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1586/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18.07.2019, sub dosar nr. x/2019, reclamanții A., B., prin reprezentant legal A. și C., în contradictoriu cu pârâții Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia Turzii și Ministerul Apărării Naționale București, au solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună: - să fie obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri; - să fie obligați pârâții, în solidar, la plata dobânzii legale aferente sumei de 100.000 Euro calculată de la data de 21.11.2014 și până la data plății efective; - să fie obligați pârâții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată. Primul ciclu procesual:

Sentința pronunțată de Tribunalul Cluj Prin sentința civilă nr. 631 din 23 decembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Cluj, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamanții A., și B., ambii asistați de către mama lor, reclamanta A. și, în consecință: Au fost obligați, în solidar, pârâții să achite în favoarea reclamanților suma de 80.000 euro în echivalent RON la data plății și dobânda legală aferentă calculată de la data de 21.11.2014 și până la momentul achitării sumei arătate. Au fost obligați pârâții, în solidar, să achite în favoarea reclamanților suma de 13.550,14 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin decizia nr. 138/A din 03 septembrie 2020, a respins ca nefondat apelul pârâtului Ministerul Apărării Naționale, declarat în nume propriu și în calitate de reprezentant al U.M. nr. 01969 Câmpia Turzii, împotriva sentinței civile nr. 631 din 23.12.2019 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. x/2019, pe care a menținut-o. A dispus restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 3.738,5 RON către apelantul Ministerul Apărării Naționale. Apelantul a fost obligat să plătească intimaților A., B. și C. suma de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin decizia nr. 221 din 09 februarie 202, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2019, a fost admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale, în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al Unității Militare nr. 01969 Câmpia Turzii, împotriva deciziei nr. 138/A din 03 septembrie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. A casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Al doilea ciclu procesual:

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj Prin decizia nr. 231/2022 din 12 aprilie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de apelantul Ministerul Apărării Naționale, fiind schimbată în tot sentința civilă nr. 631 din 23 decembrie 2019, în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C. împotriva pârâților Ministerul Apărării Naționale si Unitatea militară nr. 01969 Câmpia Turzii.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj au declarat recurs reclamanții A., B. și C., prin reprezentant legal A., prin care solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și respingerea apelului pârâților Ministerul Apărării Naționale si Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia Turzii. În susținerea cererii de recurs arată recurenții că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei. Astfel, instanța nu a analizat conținutul adresei nr. x din 2018, care a fost depusă în probațiune la dosarul cauzei, și care ar reprezenta o recunoaștere a obligativității încheierii polițelor de asigurare. Totodată, în considerentele deciziei atacate se arată că "Nu se mai impune a se analiza în viziunea Curții nici răspunderea pârâților pentru lucrurile aflate în paza lor, invocată în subsidiar de către reclamanți". Or, nici în cererea de chemare în judecată și nici pe pacursul procesului aceștia nu ar fi invocat ca temei juridic răspunderea pentru paza lucrului, acest considerent fiind străin de natura pricinii. Prin cel de-al doilea motiv de recurs invocat prin cererea de recurs arată că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea normelor de drept material. Art. 49 din Legea nr. 35/1990, în forma prevăzută la data accidentului, prevedea că personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviație, urmate de deces sau invaliditate totală sau parțială. Condițiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege. În motivarea instanței de apel se reține că prin decizia de casare s-a statuat în sensul că textul art. 49 din Legea nr. 35/1990 nu prevede obligația de incheiere a unui contract/poliță de asigurare, iar personalul aeronautic este asigurat de drept, prin efectul legii. Însă, din cuprinsul adresei nr. C2-3243 depusă în probațiune de către pârâți rezultă exact contrariul, și anume că au încheiat, în temeiul art. 49 din Legea nr. 35/1990, asigurări facultative pentru personalul aeronavigant care execută misiuni internaționale până la data de 10.11.2015, iar după această dată au încheiat și asigurări pentru personalul care execută misiuni pe teritoriul național. Instanța de apel mai arată că, în raport de conținutul H.G.. nr. 0435/04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar, și O.G. nr. 36/1992 pentru aprobarea instrucțiunilor privind acordarea despăgubirilor sau urmașilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza serviciului militar, nu se poate aprecia că aceste acte normative nu ar fi în măsură să reglementeze condițiile asigurării de drept la care face referire art. 49 din Legea nr. 35/1990. Susțin recurenții că aceste acte normative se referă la toate categoriile de militari, iar art. 49 din Legea nr. 35/1990 se referă doar la personalul aeronautic din aviația militară. Nu există nici o certitudine juridică în a aprecia că despăgubirile acordate în baza actelor normative de mai sus reprezintă în mod cert o indemnizație de asigurare. Totodată, arată că, potrivit art. 5 lit. c) din Legea nr. 346/2006, Ministerul Apărării Naționale are atribuții în elaborarea de acte normative privind apărarea țării. Sub acest aspect, acest pârât avea prerogative de a iniția proiecte de acte normative care să instituie normele de aplicare ale art. 49 din Legea nr. 35/1990. Această omisiune a pârâtului de a întreprinde demersurile necesare în vederea aplicării prevederilor antemenționate sau de a adopta un asemenea act reprezintă faptă ilicită, ca primă condiție a angajării răspunderii civile delictuale. De asemenea, condiția culpei este îndeplinită sub forma neglijenței iar existența legăturii de cauzalitate rezultă din cele arătate anterior, prejudiciul cauzat acestora fiind provocat de omisiunea pârâtului de a adopta normele de aplicare ale art. 49 din Legea nr. 35/1990. În final, mai arată recurenții că aceștia au beneficiat de sume de bani cu titlu de despăgubiri, dar care nu au semnificația unei indemnizații în temeiul asigurării de drept instituite de art. 49 din Legea nr. 35/1990. Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză În data de 10 octombrie 2022, intimatul Ministerul Apărării Naționale, în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al Unității Militare nr. 01969 Câmpia Turzii, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În esență, a arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, și că motivele de recurs invocate sunt neîntemeiate. Astfel, referitor la primul motiv de recurs, prin care se critică faptul că instanța nu ar fi luat în considerare conținutul adresei nr. C2-3243, din care ar reieși faptul că au fost încheiate polițe de asigurare facultative pentru personalul aeronavigant, intimata arată că instanța de apel a avut în vedere statuarea din cuprinsul deciziei de casare, în sensul că nu exista obligația încheierii unui contract de asigurare/polițe de asigurare, personalul aeronautic fiind asigurat de drept, prin efectul legii. Referitor la motivul pretins străin de natura pricinii, s-a susținut de către intimat că acesta nu a influențat în nici un fel soluția pronunțată în cauză. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocă, de asemenea, puterea obligatorie a deciziei de casare, prevăzută prin dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., arătând că Înalta Curte a apreciat că nu pot fi incidente asigurării de drept prevăzute de art. 49 din Legea nr. 35/1990, precum și că H.G. nr. 0435/1992 și Instrucțiunile privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmașilor acestora au aptitudinea de a asigura punerea în aplicare a dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, printr-un mecanism legal echivalent celui reglementat prin Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale. Mai susține intimatul că asigurarea de drept, fiind o asigurare obligatorie, se reglementează prin lege specială, conform art. 2213 C. civ., precum și că Statului român îi incumbă obligația de a adopta, în aplicarea celor impuse prin art. 49 din Statutul personalului aeronautic, un act normativ care să determine regimul juridic al asigurării la care se referă textul legal, iar nu Ministerului Apărării Naționale. Arată că, în lipsa unor acte normative care să reglementeze sistemul propriu de asigurări aplicabil personalului aeronautic, acesta a aplicat dispozițiile Legii nr. 80/1995, H.G. nr. 0435/04.08.1992 și ale Instrucțiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmașilor acestora. În fine, mai arată că reglementarea invocată în susținerea apărărilor este cea aplicabilă în cauza pendinte, la art. 2 din H.G. nr. 0435/04.08.1992 fiind menționate despăgubirile pentru evenimentele asigurate de drept, prevăzute de Legea nr. 35/1990: deces sau invaliditate ca urmare a catastrofelor aeriene. Întâmpinarea a fost comunicată recurenților la 20 octombrie 2022, fiind depus răspuns la întâmpinare de către aceștia, prin care se reiau solicitările din cererea de recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin acțiunea introductivă, reclamanții C., prin reprezentant legal A., A. și B., prin reprezentant legal A., au solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților Ministerul Apărării Naționale și Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia Turzii, ca urmare a omisiunii culpabile a acestora de a adopta măsuri legale pentru a asigura punerea în aplicare a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României. Reclamanții au susținut că această conduită omisivă a pârâților reprezintă cauza care i-a pus în imposibilitate de a încasa suma asigurată (indemnizația) pentru producerea accidentului aviatic soldat cu decesul autorului lor D. (și al altor cadre militare), maistru militar, membru al echipajului elicopterului IAR 330 Puma Socat care participa la o misiune de zbor, în cadrul unui exercițiu militar, riscul sau evenimentul care ar fi trebuit să fie asigurat (decesul, în acest caz), producându-se la data de 21.11.2014. Apreciind neîndeplinită această obligație, au solicitat, cu titlu de despăgubiri, suma de 100.000 euro, echivalentul daunelor morale ca urmare a suferințelor psihice cauzate de pierderea soțului și, respectiv, a tatălui lor, precum și dobânda legală aferentă sumei de 100.000 euro, calculată de la data de 21.11.2014 (data producerii accidentului aviatic) până la plata efectivă a sumei. Cuantumul despăgubirii pretinse a fost aproximat de aceștia, prin substituirea condițiilor de asigurare care ar fi trebuit, în aprecierea acestora, să fie reglementate prin lege, în sensul celor prevăzute de art. 49 din Legea nr. 35/1990. Prin decizia nr. 231/2022 din 12 aprilie 2022, atacată cu recurs, instanța a reținut că, în conformitate cu statuările din decizia de casare nr. 221 din 09 februarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu exista obligația încheierii unui contract/polițe de asigurare, personalul aeronautic fiind asigurat de drept prin efectul legii. Astfel, a constatat că, în acest caz, drepturile și obligațiile părților sunt stabilite prin lege. Dezlegată fiind această chestiune, instanța de apel a avut a stabili dacă actele normative invocate de pârâți, respectiv Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, H.G. nr. 0435/04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar, Ordinul general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992 pentru aprobarea Instrucțiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmașilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar, precum și O.U.G. nr. 82/2006 pentru recunoașterea meritelor personalului armatei participant la acțiuni militare și acordarea unor drepturi acestuia și urmașilor celui decedat, au aptitudinea de a fi calificate ca reprezentând legea la care face referire teza a II-a a art. 49 din Legea nr. 35/1990. Conformându-se deciziei de casare, instanța de apel a solicitat actele normative a căror analiză se impune a fi făcută în cauză și, studiindu-le, a concluzionat în sensul că, în raport de conținutul Hotărârii Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 și Ordinului general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992, nu se poate aprecia că aceste acte normative nu ar fi în măsură să reglementeze condițiile asigurării de drept la care face referire art. 49 din Legea nr. 35/1990. În acest sens, a reținut faptul că despăgubirile stabilite de aceste acte normative, și care au fost plătite reclamanților, nu pot avea nicio altă justificare, reprezentând în mod cert o indemnizație de asigurare, chiar dacă nu este folosit în mod explicit acest termen în cuprinsul actelor normative. A subliniat, însă, că acest raționament este valabil doar în ceea ce privește suma reprezentând echivalentul a 50 de solde lunare, achitată în temeiul art. 2 din H.G. nr. 0435/1992, iar nu și în privința altor sumele plătite urmașilor defunctului D. de către pârâți, în temeiul altor acte normative. Prin motivele de recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, susținând, pe de o parte, că hotărârea atacată nu este suficient motivată și cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și, pe de altă parte, că este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii. În esență, se susține că instanța de apel nu a avut în vedere conținutul adresei x din 2018, prin care s-ar recunoaște de către pârâți obligativitatea încheierii polițelor de asigurare. Totodată, arată că din cuprinsul H.G. nr. 0435/1992 și a Ordinului 36/1992 nu reiese, cu certitudine, că despăgubirile acordate în baza acestor acte normative reprezintă contravaloarea indemnizației de asigurare. Analizând criticile din recurs, în raport cu dispozițiile deciziei din apel, Înalta Curte constată că ceea ce se tinde a se dezlega în prezenta cauză este dacă asigurarea de drept a personalului aeronautic, astfel cum este prevăzută prin art. 49 din Legea nr. 35/1990, se face prin efectul legii, astfel cum a reținut instanța de apel împotriva căreia a fost declarată calea de atac, sau dacă este necesară încheierea unor polițe de asigurare în acest sens, astfel cum pretind recurenții, precum și dacă Hotărârea Guvernului nr. 0435/1992 și Ordinul general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992 reglementează sau nu condițiile asigurării de drept la care face referire art. 49 din Legea nr. 35/1990, și modalitatea în care urmează a se stabili despăgubirile. Astfel, potrivit prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, în vigoare la momentul producerii accidentului: "Personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviație, urmate de deces sau invaliditate totală sau parțială. Condițiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege". Potrivit art. 7 din aceeași lege, personalul aeronautic din aviația militară se compune din: personal aeronavigant și personal nenavigant (de sol), iar în virtutea art. 9 lit. c) din același act normativ prin personal navigant de aviație se înțelege și personalul tehnic ingineresc de exploatare în zbor a aeronavelor, motoarelor, instalațiilor, echipamentelor și sistemelor de bord, adică inginer, subinginer și tehnicieni de bord, radio telegrafist de bord, operator foto, specialiști cu încărcarea și centrajul, trăgători aerieni. Defunctul D. a fost încadrat ca maistru militar de aviație, având funcția de specialist II, formație întreținere elicopter motor, secția mentenanță linie, escadrila 713 elicoptere Socat, grupul 71, zbor la UM 01969 Câmpia-Turzii, conform procesului-verbal de cercetare a evenimentului. Sub un prim aspect, se constată, așadar, că, având în vedere calitatea de maistru militar în aviația militară a autorului recurenților, este fără dubiu că în privința acestuia erau incidente prevederile Legii nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, dat fiind domeniul de reglementare al acestui act normativ, motiv pentru care și urmașii celui decedat sunt îndreptățiți a se prevala de dispozițiile art. 49 din acest act normativ. Cum destinatarii Legii nr. 35/1990 sunt reprezentați de personalul aeronautic din aviația militară care are și calitatea de cadru militar, se fundamentează concluzia că aceast act normativ are caracter de lege specială în raport cu prevederile Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare. De aceea, legea specială se aplică cu prioritate, dar în tăcerea acesteia, se aplică legea generală, normele speciale, în acest caz, fiind adoptate în considerarea specificului activității aviației militare, sens în care sunt și prevederile art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă. Cu atât mai mult se impune observația că normele de drept substanțial cuprinse în C. civ., care reglementează contractul de asigurare, au natura unor dispoziții generale față de cele cuprinse în Legea nr. 35/1990. În considerarea determinării raportului corect dintre legea generală și legea specială (Legea nr. 80/1995 - Legea nr. 35/1990) devin relevante referirile intimaților-pârâți la prevederile art. 21 din Legea nr. 80/1995, reținute și de instanța de apel, potrivit cu care: "Ofițerilor, maiștrilor militari și subofițerilor în activitate și celor în rezervă, concentrați sau mobilizați în unitățile militare, li se acordă despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse ca urmare a unor acțiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul și din cauza serviciului militar sau a unor misiuni în cadrul forțelor internaționale destinate menținerii păcii ori constituite în scopuri umanitare. Cuantumul despăgubirilor ce se acordă cadrelor devenite invalide, respectiv urmașilor celor decedate, se stabilește prin hotărâre a Guvernului. (...)" Revenind la analiza art. 49 din Legea nr. 35/1990, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurenților, că această dispoziție nu prevede obligația de a se încheia un contract de asigurare sau o poliță de asigurare, ci stipulează că personalul aeronautic "se asigură de drept", adică automat, prin efectul legii, iar teza a doua a aceleiași norme ("Condițiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege") statuează modul în care se concretizează o asemenea asigurare, respectiv că efectele acestei asigurări de drept (drepturile și obligațiile părților din acest raport de asigurare sui generis) se stabilesc prin lege. Aceste constatări atrag concluzia potrivit căreia în domeniul de aplicare a acestei norme nu este necesară încheierea unui contract sau a unei polițe de asigurare, aspect constatat în speță, cu forță obligatorie, de instanța de casare, prin decizia nr. 221 din 09 februarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, și care, în temeiul art. 501 alin. (1) C. proc. civ., a fost preluat de instanța de apel. Astfel, dispozițiile art. 49 din Legea nr. 35/1990 anterior menționate sunt în concordanță cu cele din dreptul comun în materia asigurărilor, în vigoare la data adoptării Legii nr. 35/1990, respectiv cu Decretul nr. 471/1971 cu privire la asigurările de stat, care, la art. 4, reglementa două forme de asigurare: asigurările prin efectul legii și asigurările facultative. Art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 471/1971 stabilea că "drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite prin lege", spre deosebire de "asigurările facultative" pentru care "drepturile și obligațiile fiecărei părți se stabilesc prin contractul de asigurare", potrivit art. 6 alin. (2) din același decret. Acest act normativ a fost în vigoare până la 31 ianuarie 1996, fiind abrogat și înlocuit prin Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, act normativ în vigoare la data producerii catastrofei aviatice din care a rezultat decesul autorului reclamanților, 21.11.2014. Conform acestei noi reglementări, asigurările sunt de două feluri: asigurări obligatorii și asigurări facultative, ele fiind definite de art. 2 și 3 din lege în următorii termeni: "în asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat și asigurător, precum și drepturile și obligațiile fiecărei părți se stabilesc prin contractul de asigurare" iar "în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite prin lege." În acest context, este de precizat că incidența art. 2213 din C. civ., (referitoare la asigurările obligatorii pentru care este necesară adoptarea unor legi speciale), exclude aplicabilitatea concomitentă în privința aceluiași raport juridic obligațional a dispozițiilor art. 2199 și a art. 2200 din C. civ. De aceea, pentru asigurările de drept (noțiune care nu se suprapune celei de asigurare obligatorie), care operează prin efectul legii, dacă sunt îndeplinite cerințele premisă pentru incidența normei (în speță, calitatea de personal aeronautic), nu este necesară încheierea unui contract de asigurare, drepturile și obligațiile părților fiind stabilite prin "lege", iar noțiunea de lege trebuie să fie interpretată lato sensu, aceasta putând fi reprezentată și de un act normativ adoptat de guvern ori un act administrativ cu caracter normativ (ordin de ministru). Or, atât în cazul asigurărilor obligatorii, cât și a celor facultative este necesară încheierea unei polițe de asigurare, în primul caz fiind vorba despre o obligație legală a destinatarilor legilor speciale, la care dispozițiile art. 2213 din C. civ. fac trimitere, pe când în ipoteza asigurărilor facultative, încheierea poliței de asigurare rămâne o opțiune, o facultate a subiectelor de drept civil, guvernată de principiul libertății contractuale, conform art. 1169 din C. civ. Consecința tuturor acestor argumente este aceea că, pe de-o parte, de vreme ce asigurarea de drept operează și în absența unei polițe, nu se poate reține existența unei fapte ilicite cum este cea imputată de reclamant pârâților - de a nu încheia contractul de asigurare. Pe de altă parte, chiar dacă ar fi acceptată teza recurenților reclamanți în sensul că aplicarea concretă a art. 49 din Legea nr. 35/1990 presupune adoptarea unor acte normative care să se refere la condițiile efective ale indemnizării victimelor și urmașilor acestora, eventuala absență a unor atare reglementări nu poate fi imputată pârâților, ci legiuitorului. Cât privește mențiunile din adresa nr. x din 2018, referitoare la încheierea de către personalul aeronautic a unor polițe de asigurare facultativă, aceasta nu vine să infirme raționamentul redat anterior, părțile având posibilitatea ca, distinct de asigurarea de drept a personalului aeronautic, să încheie și polițe de asigurare facultative, care să completeze despăgubirile stabilite prin lege, în considerarea asigurării de drept obligatorii. Mai mult, curtea de apel nu mai avea prerogativa de a analiza valoarea probatorie a acestui înscris depus la dosar, prin aceasta tinzându-se tocmai la interpretarea art. 49 din Legea nr. 35/1990 cu privire la care deja s-a statuat în cauză, cu titlu definitiv, prin decizia de casare, în sensul că acest text de lege se referă la o asigurarea obligatorie, încheiată prin efectul legii, aspect care a dobândit putere de lucru judecat, nemaiputând fi repus în discuție, astfel cum reiese din dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată a fi nefondate motivele de recurs prin care se susține, pe de-o parte, obligativitatea încheierii unor polițe de asigurare în privința personalului aeronavigant care execută misiuni pe teritoriul național, iar pe de altă parte, că hotărârea este nemotivată, prin raportare la chestiunea neanalizării de către instanța de a apel a apărărilor reclamanților vizând mențiunile din cuprinsul adresei nr. x din 2018. Nefondată este și critica recurenților prin care se susține că nu ar exista nicio certitudine juridică în a aprecia că despăgubirile acordate în baza H.G. nr. 0435/04.08.1992 și O.G. nr. 36/1992 reprezintă, în mod cert, o indemnizație de asigurare. Din această perspectivă, au arătat că au beneficiat de sume de bani cu titlu de despăgubiri, dar acestea nu au semnificația unei indemnizații în temeiul asigurării de drept instituite de art. 49 din Legea nr. 35/1990. Prin decizia atacată s-a constatat, sub acest aspect, că familiei defunctului i s-au acordat ajutoare de deces în sumă totală de 52.178 RON, plăți compensatorii în sumă totală de 103.719 RON, precum și suma totală de 56.250 RON cu titlu de despăgubiri conform H.G. nr. 0435/1992. Totodată, Casa de pensii sectorială a Ministerului Apărării Naționale a acordat reclamanților, în calitate de urmași ai defunctului D., drepturile prevăzute de O.U.G. nr. 82/2006, și anume: pensii de urmaș, indemnizații lunare, burse de studii și drepturi de echipament pentru fiecare dintre copii. Chiar dacă drepturile bănești acordate reclamanților sunt prevăzute de acte normative distincte, în principiu ele au toate natura unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului autorului acestora, indiferent dacă unele dintre ele au natura unor sume achitate periodic pe perioada minorității urmașilor (sau a școlarizării, dacă ea continuă după majorat), iar altele îmbracă forma unor sume globale, toate acestea fiind menite a asigura repararea integrală a prejudiciului suferit, atât cel material cât și cel moral. De aceea, plățile efectuate în temeiul O.U.G. nr. 82/2006, H.G. nr. 0435/1992 (ce reglementează tocmai despăgubirile acordate militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar) și al Ordinului general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucțiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmașilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar" au scopul de a repara prejudiciul cauzat urmașilor victimei și reprezintă materializarea, concretizarea asigurării de drept în discuție în cauza de față, iar unele dintre acestea sunt acordate indiferent de starea materială a beneficiarului, împrejurare specifică asigurării de persoane, cum este asigurarea reglementată în beneficiul personalului militar aeronautic. Înalta Curte apreciază că aceste acte normative au aptitudinea de a asigura punerea în aplicare a dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 printr-un mecanism legal echivalent celui reglementat prin Legea nr. 346/2002 Cel din urmă act normativ în al cărui domeniu de aplicare, conform art. 5 alin. (2), nu intră personalul militar în activitate, personalul care își desfășoară activitatea în instituțiile din sectorul de apărare etc., descrie și reglementează un mecanism similar de asigurare prin efectul legii (de drept), care exclude încheierea unui contract de asigurare și nici nu presupune identificarea în calitate de asigurător a unei societăți de asigurare, precum în cazul asigurărilor obligatorii și al celor facultative. Mai mult, intimatul Ministerul Apărării Naționale a susținut că aceste despăgubiri se plătesc din bugetul său, iar nu prin intermediul unei societăți de asigurare, întocmai ca indemnizațiile ce se achită din bugetul asigurărilor sociale de stat, în caz de invaliditate cauzată prin accidente de muncă sau boli profesionale, suferite de angajații care nu au un statut stabilit prin legi speciale și, deci, în privința cărora sunt incidente prevederile Legii nr. 346/2002. Totodată, Înalta Curte constată că însăși denumirea H.G. nr. 0435/1992 indică în mod explicit că acest act normativ reglementează despăgubirile acordate militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar. Prin urmare, se apreciază că instanța de apel a constatat în mod corect că despăgubirile acordare reclamanților în temeiul acestui act normativ au fost achitate cu titlu de indemnizație de asigurare de drept obligatorie. Cât privește ultimul motiv de recurs, acela prin care se critică reținerea de către instanța de apel a unui motiv străin de natura cauzei, referitor la neanalizarea răspunderii pârâților din perspectiva art. 1376 C. civ., care se referă la prejudiciile cauzate de lucruri, și acesta urmează a fi respins ca nefondat. Astfel, în legătură cu aspectul în discuție, se constată că, într-adevăr, recurenții-reclamanți nu și-au întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile art. 1376 C. civ., acest motiv fiind străin de natura cauzei. Examinând, însă, raționamentul și argumentele pe care instanța de apel și-a fundamentat hotărârea pronunțată, Înalta Curte constată că soluția acestei instanțe nu a fost justificată din această perspectivă, întrucât însăși instanța de prim control judiciar a reținut că nu va proceda la analiza condițiilor privind atragerea răspunderii pârâților pentru lucrurile aflate în paza lor, asfel încât această frază inserată în cuprinsul hotărârii nu reprezintă un considerent decizoriu, care să fi concurat la sprijinirea hotărârii judecătorești, pronunțate în condițiile legii. Pe cale de consecință, văzând că reținerea motivului străin de natura cauzei nu a influențat soluția pronunțată în faza procesuală a apelului, instanța neanalizând pricina din perspectiva răspunderii pentru paza lucrului, menționând în mod expres că acest motiv urmează a fi înlăturat de la analiză, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate de recurenți sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.