Decizia nr. 2656/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 294/2018 a Tribunalului Cluj

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată la data de 17 noiembrie 2017, pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., în contradictoriu cu pârâții Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia-Turzii și Ministerul Apărării Naționale, au solicitat: - obligarea pârâților, în solidar, la achitarea contravalorii în RON a sumei de 100.000 euro (la cursul de schimb al B.N.R. valabil în ziua plății), cu titlul de despăgubiri, către A. și B.; - obligarea pârâților, în solidar, la achitarea contravalorii în RON a sumei de 100.000 euro (la cursul de schimb al B.N.R. valabil în ziua plății), cu titlul de despăgubiri, către C., D., E., F., G. și H.; - obligarea pârâților, în solidar, la achitarea contravalorii în RON a sumei de 100.000 euro (la cursul de schimb al B.N.R. valabil în ziua plății), cu titlul de despăgubiri, către I. și J.; - obligarea pârâților, în solidar, la plata dobânzii legale aferente sumelor antemenționate, calculate de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective; - obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în proces.

Sentința pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, în primul ciclu procesual: Prin sentința civilă nr. 294/F din data de 21 iunie 2018, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis acțiunea formulată de către reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J., în contradictoriu cu pârâții și, în consecință, a obligat pe pârâți, în solidar, să achite: - în favoarea reclamanților A. și B. suma de 100.000 euro, în echivalent RON la data plății și dobânda legală aferentă, calculată de la data introducerii acțiunii, 17.11.2017, până la momentul achitării sumei. - în favoarea reclamanților C., D., E., F., G., H. suma de 100.000 euro, în echivalent RON la data plății și dobânda legală aferentă, calculată de la data introducerii acțiunii, 17.11.2017, până la momentul achitării sumei arătate. - în favoarea reclamanților I. și J. suma de 100.000 euro, în echivalent RON la data plății și dobânda legală aferentă, calculată de la data introducerii acțiunii, 17.11.2017, până la momentul achitării sumei arătate. - în favoarea reclamanților A., B. suma de 8.245 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru. - în favoarea reclamanților C., D., E., F., G., H. suma de 8.245 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru. - în favoarea reclamanților I. și J. suma de 8.245 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în primul ciclu procesual: Prin decizia civilă nr. 36/A din data de 27 februarie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de Ministerul Apărării Naționale, în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al UM 01969 Câmpia Turzii, împotriva sentinței civile nr. 294/F din data de 21 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârâți să plătească reclamanților suma de 80.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plății), în loc de 100.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plății). A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în primul ciclu procesual: Prin decizia nr. 1455 din data de 9 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale - în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al Unității Militare nr. 01969 Câmpia Turzii - împotriva deciziei nr. 36/A din 27 februarie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în al doilea ciclu procesual: Prin decizia civilă nr. 273/A din data de 26 noiembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de Ministerul Apărării Naționale, în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al UM 01969 Câmpia Turzii, împotriva sentinței civile nr. 294/F din data de 21 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârâți să plătească reclamanților suma de 80.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plății), în loc de 100.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plății). II. Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate în rejudecare de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs pârâtul Ministerul Apărării Naționale, în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al U.M. 01969 Câmpia Turzii. II.1. Motivele de recurs Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Ministerul Apărării Naționale, în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al U.M. 01969 Câmpia-Turzii, în esență, a susținut că decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, arătând următoarele: - motivarea instanței de apel este contradictorie, întrucât, pe de o parte, îi conferă Ministerului Apărării Naționale rolul de legiuitor și o obligație de rezultat în ceea ce privește adoptarea unui act normativ care să asigure punerea în aplicare a art. 49 din Legea nr. 35/1990, iar, pe de altă parte, evidențiază o obligație de diligență a ministerului de a întreprinde demersurile necesare adoptării unui act normativ care să reglementeze, în concret, domeniul de aplicare și condițiile de asigurare, inclusiv prin ordin al ministrului, cu toate că prevederile art. 49 din Legea nr. 35/1990, coroborate cu cele ale art. 2213 din C. civ. sunt de strictă interpretare și aplicare, condițiile de asigurare fiind cele prevăzute prin lege specială, nu prin orice alt act normativ, înțeles în mod generic; - interpretând prevederile art. 49 din Legea nr. 35/1990 privind statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, în forma în vigoare la data de 21 noiembrie 2014, rezultă că acestea impun două concluzii: prima, că personalul aeronautic este asigurat de drept, prin însăși voința legii, pentru situațiile în care s-ar produce accidente de aviație urmate de deces sau invaliditate totală sau parțială; a doua, că stabilirea, în concret, a condițiilor de asigurare, a raporturilor dintre asigurat și asigurator, precum și a drepturilor și obligațiilor părților trebuie prevăzute prin lege; - asigurarea de drept, fiind o asigurare obligatorie, se reglementează prin lege specială, conform art. 2213 C. civ. - făcând o aplicare greșită a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 și ale art. 2213 C. civ., prin raportare la art. 5 lit. c) din Legea nr. 346/2006, instanța de apel a considerat, fără niciun temei legal, că pârâta se află în culpă și a apreciat că aceasta este îndeplinită sub forma neglijenței, în concret a neîndeplinirii obligației de a întreprinde demersurile necesare pentru aplicarea dispozițiilor art. 49, iar în cauză există și un raport de cauzalitate între inacțiunea, omisiunea pârâților și prejudiciul suferit de reclamanți; - în lipsa unei obligații legale de diligență, apreciată de instanță ca omisiune, de a efectua demersurile necesare pentru adoptarea unei legi speciale, cu atât mai puțin, de adoptare a unui act normativ de punere în aplicare a unei legi speciale inexistente, motivele reținute de instanța de apel sunt nelegale și nu pot duce decât la casarea hotărârii; - în ceea ce privește forma vinovăției, potrivit art. 28 din noul C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o; - prin ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Cluj, s-a reținut, pe baza probelor administrate, că accidentul a fost consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută, intervenită intempestiv, nedatorându-se unor motive tehnice sau erori umane ale membrilor echipajului sau a oricărui militar care a asigurat și servit zborul, astfel că nu elicopterul IAR 330 sau echipajul acestuia a fost cauza accidentului, ci factorii obiectivi concretizați în condițiile meteo nefavorabile întâlnite în timpul zborului, a căror evoluție concretă nu a putut fi prevăzută; - prin încheierea nr. 80 din 10 noiembrie 2017, Tribunalul Militar Cluj a reținut că la originea catastrofei aeriene s-a aflat un factor obiectiv concretizat în condiții meteo nefavorabile întâlnite pe timpul zborului, după ce echipajul a trecut de localitatea Mediaș și a căror evoluție concretă nu a putut fi prevăzută; - în lipsa faptei și a persoanei care a săvârșit-o, nu există răspundere civilă delictuală; - instanța de apel nu și-a însușit opinia conform căreia stabilirea înțelesului exact al dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 trebuie să se facă și prin raportare la dispozițiile Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, cu modificările și completările ulterioare, act normativ care, deși nu se aplică și cadrelor militare, stabilește reperele și principiile în materia asigurărilor pentru accidente de muncă și boli profesionale; - excluderea personalului militar de la aplicarea prevederilor Legii nr. 346/2002, prin dispozițiile art. 5 alin. (2), are ca rațiune faptul că această categorie de persoane beneficiază de prevederi similare, mai favorabile, cuprinse în acte normative cu caracter special; - contrar celor reținute de instanță, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 2236 și 2230 C. civ., deoarece, pe de o parte, art. 2213 C. civ. prevede expres că asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale, adică nu sunt aplicabile, nici măcar prin analogie, nici prevederile C. civ. în ceea ce privește asigurarea de persoane, nici prevederile Legii nr. 14/1998 privind asigurarea facultativă, iar pe de altă parte, Ministerul Apărării Naționale corect a aplicat dispozițiile legale cuprinse în actele normative care reglementează sistemul propriu și a acordat toate despăgubirile prevăzute de acestea; - contrar considerentelor reținute de instanța de apel, întrucât în cauză s-a constatat existența cazului fortuit, pârâții sunt exonerați de răspunderea civilă delictuală, iar aceste dispoziții legale acționează în favoarea pârâților. Prin precizările depuse la data de 11 martie 2021, recurenții-pârâți au solicitat pronunțarea unei încheieri de admitere în principiu a recursului și stabilirea termenului de judecată, cu citarea părților, în ședință publică, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (7) C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. II.2. Apărările formulate în cauză În termen legal, intimații-reclamanți au depus întâmpinare, prin care au solicitat pentru motivele dezvoltate în cuprinsul acesteia, respingerea recursului ca nefondat. Recurenții-pârâți nu au depus răspuns la întâmpinare. II.3. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 26 octombrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale, în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al U.M. 01969 Câmpia Turzii, împotriva deciziei civile nr. 273 A din 26 noiembrie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 07 decembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale, în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al U.M. 01969 Câmpia Turzii, este fondat, pentru considerentele ce urmează. Se reține că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe instituția răspunderii civile delictuale solidare a pârâților, reclamanții solicitând antrenarea acesteia ca urmare a omisiunii culpabile a autorităților competente, reprezentate în cauză de către pârâtul Ministerul Apărării Naționale, de a adopta măsuri legale sau de a întreprinde demersuri în vederea adoptării unei legi speciale pentru a asigura punerea în aplicare a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României. Reclamanții au susținut că această conduită omisivă a pârâților reprezintă cauza care i-a pus în imposibilitate de a încasa suma asigurată (indemnizația) pentru producerea accidentului aviatic soldat cu decesul autorilor lor - căpitan K., maistru militar clasa I L. și comandor, instructor-șef de zbor M. care participau la o misiune de zbor, în cadrul unui exercițiu militar efectuat cu elicopterul militar x nr. x, aparținând U.M. 01969 Câmpia-Turzii, riscul sau evenimentul care ar fi trebuit să fie asigurat (decesul, în acest caz), producându-se la data de 21.11.2014, pe raza localității Mălâncrav, județul Sibiu. Intimații-reclamanți, în calitate de urmași ai autorilor lor, au solicitat cu titlu de despăgubiri (damnum emergens și lucrum cessans) suma de câte 100.000 euro, conform petitului cererii, echivalentul daunelor morale ca urmare a suferințelor psihice cauzate de pierderea soțului, fiului sau, după caz, a tatălui, precum și dobânda legală aferentă sumei de 100.000 euro, calculată de la data de 21.11.2014 (data producerii accidentului aviatic) până la plata efectivă a sumei; cuantumul despăgubirii pretinse de la pârâți a fost aproximat de aceștia, prin substituirea condițiilor de asigurare care ar fi trebuit, în aprecierea acestora, să fie reglementate prin lege, în sensul celor prevăzute de art. 49 din Legea nr. 35/1990. Înalta Curte constată că norma a cărei nerespectare au invocat-o reclamanții, la data 21.11.2014 (data producerii accidentului aviatic) prevedea astfel: "Personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviație, urmate de deces sau invaliditate totală sau parțială. Condițiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege." Instanța de apel, prin interpretarea acestei norme a stabilit două concluzii, anume: a) că personalul aeronautic este asigurat de drept, adică prin însăși voința legii, pentru situațiile în care s-ar produce accidente de aviație urmate de deces sau de invaliditate totală sau parțială; b) că stabilirea în concret, într-o măsură suficient clară și detaliată a condițiilor de asigurare, a raporturilor dintre asigurat și asigurător ori drepturile și obligațiile părților, trebuie realizate prin lege. În acest context, curtea de apel a reținut, în acord cu dispozițiile de principiu cuprinse în art. 49 din Legea nr. 35/1990, că se impunea existența unui act normativ care să prevadă în mod complet și clar condițiile și efectele asigurării de drept a personalului aeronautic. Totodată, s-a apreciat că recurentului-pârât Ministerul Apărării Naționale îi revenea obligația de a adopta un act normativ (ordin de ministru/norme) ori să întreprindă demersuri concrete pentru a iniția un proiect de lege în Parlament pentru a asigura punerea în aplicare a prevederilor art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, act normativ care, având caracter de lege specială, să determine, în afara oricărui echivoc, regimul juridic al asigurării la care norma invocată se referă, deci inclusiv drepturile celui asigurat sau, după caz, ale altor beneficiari. Așa fiind, rezultă că instanța de apel a apreciat că doar legiuitorul sau emitentul actului administrativ cu caracter normativ avea posibilitatea de a stabili că pentru existența valabilă a asigurării de drept, la care se referă art. 49 din Statut, nu era necesară și încheierea unui contract/poliță de asigurare, fiind suficientă numai calitatea de personal aeronautic. Curtea de apel a înlăturat susținerile pârâților care s-au raportat, în apărările formulate în cauză, pentru demonstrarea asigurării de drept, la perspectiva istorico-teleologică a reglementării cu acest obiect, întrucât o dispoziție corespunzătoare reglementărilor anterioare, respectiv art. 148 alin. (3) din Legea nr. 1890/1932 sau art. 151 alin. (1) din Decretul Regal nr. 109/1936, nu a fost inserată și în actul normativ care reglementează în prezent această materie - Legea nr. 35/1990. De asemenea, au fost considerate nerelevante susținerile pârâților prin care s-a arătat că stabilirea înțelesului exact al prevederilor art. 49 din Statut nu ar putea fi făcută prin raportare la dispozițiile Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, apreciindu-se că acest act normativ nu se aplică și cadrelor militare, astfel cum înșiși pârâții au recunoscut. În aceste condiții, s-a apreciat că în mod corect prima instanță a stabilit, în aplicarea regulii potrivit căreia în lipsa unei reglementări speciale, se aplică reglementarea generală în materie, anume că era necesară încheierea unui contract de asigurare, în sensul celor prevăzute de art. 2199 și 2200 C. civ., precum și, cu privire la asigurarea de persoane, de art. 2227 C. civ. Cum dispozițiile art. 49 din Statut impuneau un caracter obligatoriu asigurării la care ele se referă, instanța de apel a apreciat că în cauză sunt incidente și prevederile art. 2213 C. civ., potrivit cărora asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale. Înalta Curte constată că recurenții-pârâți, prin motivele de recurs se prevalează de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., susținând, în esență, că, pe de o parte, decizia recurată conține argumente contradictorii, iar pe de altă parte, că este dată cu aplicarea greșită a legii. Prioritar, însă, vor fi analizate criticile privind aplicarea greșită a legii, întrucât se apreciază că, în măsura în care curtea de apel nu a identificat și aplicat corect normele de drept incidente pentru soluționarea raportului juridic litigios, sancționarea unora dintre contradicțiile din cuprinsul motivării devine o chestiune subsidiară și, ca atare, lipsită de relevanță ori chiar lipsită de obiect. Din interpretarea prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, anterior citate, forma în vigoare la data producerii accidentului aviatic, soldat cu decesul mai multor persoane, între care și autorii intimaților-reclamanți, Înalta Curte reține că, în termenii acestei norme, intra sub incidența asigurării de drept personalul aeronautic, categorie profesională destinatară a acestei norme juridice. Având în vedere calitatea de căpitan, comandor și, respectiv maistru militar în aviația militară a autorilor intimaților-reclamanți, este fără dubiu că în privința acestora erau incidente prevederile Legii nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, dat fiind domeniul de reglementare al acestui act normativ, motiv pentru care, intimații, în calitatea lor de urmași ai celor decedați, sunt îndreptățiți a se prevala de dispozițiile art. 49 din acest act normativ. Din perspectiva chestiunilor ce interesează speța de față, Înalta Curte apreciază că relevante sunt prevederile art. 6 și 7 din lege, potrivit cărora: "Se consideră personal aeronautic cadrele militare, soldații și gradații voluntari, elevii și studenții din instituțiile militare de învățământ de aviație, militarii în termen, rezerviștii concentrați cu scoatere din producție și personalul civil din Ministerul Apărării Naționale, militarii detașați în economia națională, precum și personalul din alte instituții sau structuri care, în baza calificării deținute și a funcțiilor pe care le îndeplinește, desfășoară activități aeronautice militare." Iar art. 7 din aceeași lege prevede astfel: "Personalul aeronautic din aviația militară se compune din: a) personalul aeronavigant; b) personalul nenavigant (de sol)." Fiind vorba despre statutul personalului aeronautic din aviația militară, astfel cum însuși titlul Legii nr. 35/1990 indică, dar și cum în mod expres se arată prin dispozițiile art. 6 din lege, anterior citate, personalul aeronautic, între alții, este compus din cadre militare care "în baza calificării deținute și a funcțiilor pe care le îndeplinește, desfășoară activități aeronautice militare." Semnificația acestei observații privește concluzia caracterului Legii nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României de lege specială în raport cu prevederile Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, întrucât personalul aeronautic din aviația militară este, totodată, și personal militar. În acest sens sunt prevederile art. 1 și 2 din Legea nr. 80/1995, potrivit cărora: Art. 1: "Prin cadre militare, în sensul prezentei legi, se înțelege cetățenii români cărora li s-a acordat grad de ofițer, maistru militar sau subofițer, în raport cu pregătirea lor militară și de specialitate, în condițiile prevăzute de lege. Cadrele militare sunt în serviciul națiunii." Art. 2 stabilește astfel: "(1) Potrivit gradelor pe care le au, cadrele militare sunt constituite în corpul subofițerilor, corpul maiștrilor militari și corpul ofițerilor. (2) Gradele cadrelor militare, în ordinea lor ierarhică, sunt: (...) B. Maiștri militari: a) maistru militar clasa a IV-a; b) maistru militar clasa a III-a; c) maistru militar clasa a II-a; d) maistru militar clasa a I; e) maistru militar principal. (...) C. Ofițeri: a) ofițeri cu grade inferioare:- sublocotenent, respectiv aspirant pentru cei din marina militară;- locotenent;- căpitan; b) ofițeri cu grade superioare: - maior, respectiv locotenent-comandor pentru cei din aviația și marina militară;- locotenent-colonel, respectiv căpitan-comandor pentru cei din aviația și marina militară;- colonel, respectiv comandor pentru cei din aviația și marina militară; c) generali și amirali, prevăzuți la alin. (2) 1 paragraful B lit. c)". Odată stabilit acest raport lege generală - lege specială, Înalta Curte apreciază că se antrenează efectul aplicării reglementării din legea generală acolo unde legea specială nu prevede soluții proprii, derogatorii de la dreptul comun în materie, normele speciale, în acest caz, fiind adoptate în considerarea specificului activității aviației militare, sens în care sunt și prevederile art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă. Ca atare, față de caracterul special al reglementărilor în acest domeniu, rezultă că instanța de apel în mod nelegal a confirmat dezlegarea dată de prima instanță cu privire la caracterul de drept comun sau de reglementare generală pentru materia în discuție în privința dispozițiilor din C. civ. Înalta Curte apreciază că o astfel de dezlegare a instanțelor de fond ignoră actele normative cu care Legea nr. 35/1990 era în directă conexiune, în special, cu Legea nr. 80/1995, regulă de interpretare desprinsă din observarea dispozițiilor art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/1990: "Actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislației, scop în care: a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de același nivel, cu care se află în conexiune." Această premisă greșit stabilită a prilejuit instanței de apel, totodată, confirmarea concluziei tribunalului privind aplicabilitatea în cauză atât a prevederilor art. 2199 și art. 2200 din C. civ., cât și a art. 2213 din același cod, cea din urmă normă stabilind necesitatea existenței unei legi speciale în privința asigurărilor obligatorii. În acest context, este de precizat că incidența art. 2213 din C. civ., (referitoare la asigurările obligatorii pentru care este necesară adoptarea unor legi speciale), exclude aplicabilitatea concomitentă în privința aceluiași raport juridic obligațional a dispozițiilor art. 2199 și a art. 2200 din C. civ. privitoare la asigurarea facultativă (guvernată de regulile din C. civ.). Înalta Curte apreciază că în considerarea determinării raportului corect dintre lege generală - lege specială (Legea nr. 80/1995 - Legea nr. 35/1990) devin relevante referirile recurenților-pârâți la prevederile art. 21 din Legea nr. 80/1995, înlăturate în mod greșit de instanțe din ansamblul normelor de drept cu relevanță pentru soluționarea raportului juridic litigios; această normă stabilește astfel: "Ofițerilor, maiștrilor militari și subofițerilor în activitate și celor în rezervă, concentrați sau mobilizați în unitățile militare, li se acordă despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse ca urmare a unor acțiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul și din cauza serviciului militar sau a unor misiuni în cadrul forțelor internaționale destinate menținerii păcii ori constituite în scopuri umanitare. Cuantumul despăgubirilor ce se acordă cadrelor devenite invalide, respectiv urmașilor celor decedate, se stabilește prin hotărâre a Guvernului. (...)" Revenind la analiza art. 49 din Legea nr. 35/1990, Înalta Curte constată, contrar celor reținute de curtea de apel și criticate în mod fondat de către recurenți, că norma în discuție nu prevede obligația de a se încheia un contract/poliță de asigurare, ci stipulează că personalul aeronautic "se asigură de drept", adică automat, prin efectul legii, iar teza a doua a aceleiași norme ("Condițiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege") statuează modul în care se concretizează o asemenea asigurare, respectiv că efectele acestei asigurări de drept (drepturile și obligațiile părților din acest raport de asigurare sui generis) se stabilesc prin lege. Aceste constatări atrag concluzia că în domeniul de aplicare a acestei norme nu este necesară încheierea unui contract sau a unei polițe de asigurare. Dispozițiile anterior menționate sunt în concordanță cu cele din dreptul comun în materia asigurărilor, în vigoare la data adoptării Legii nr. 35/1990, respectiv cu Decretul nr. 471/1971 cu privire la asigurările de stat, care, la art. 4, reglementa două forme de asigurare: asigurările prin efectul legii și asigurările facultative. Art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 471/1971 stabilea că "drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite prin lege", spre deosebire de "asigurările facultative" pentru care "drepturile și obligațiile fiecărei părți se stabilesc prin contractul de asigurare", potrivit art. 6 alin. (2) din același decret. Acest act normativ a fost în vigoare până la 31 ianuarie 1996, fiind abrogat și înlocuit prin Legea 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cel din urmă act normativ fiind în vigoare la data producerii catastrofei aviatice soldate cu decesul autorilor reclamanților. Conform acestei reglementări, asigurările sunt de două feluri: asigurări obligatorii și asigurări facultative, ele fiind definite de art. 2 și 3 din lege în următorii termeni: "în asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat și asigurător, precum și drepturile și obligațiile fiecărei părți se stabilesc prin contractul de asigurare" iar "în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite prin lege." Ca atare, pentru asigurările de drept (noțiune care nu se suprapune celei de asigurare obligatorie), care operează prin efectul legii, dacă sunt îndeplinite cerințele premisă pentru incidența normei (în speță, calitatea de personal aeronautic), nu este necesară încheierea unui contract de asigurare, drepturile și obligațiile părților fiind stabilite prin "lege", iar noțiunea de lege trebuie să fie interpretată lato sensu, astfel cum a reținut și instanța de apel, aceasta putând fi reprezentată și de un act normativ adoptat de guvern ori un act administrativ cu caracter normativ (ordin de ministru). Or, atât în cazul asigurărilor obligatorii, cât și a celor facultative este necesară încheierea unei polițe de asigurare, în primul caz fiind vorba despre o obligație legală a destinatarilor legilor speciale, la care dispozițiile art. 2213 din C. civ. fac trimitere, pe când în ipoteza asigurărilor facultative, încheierea poliței de asigurare rămâne o opțiune, o facultate a subiectelor de drept civil, guvernată de principiul libertății contractuale, conform art. 1169 din C. civ. La rândul său, Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România a fost în vigoare de la 01 februarie 1996 până la 18 septembrie 2016, când a fost abrogată prin art. 40 din Ordonanța de urgență 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie și înlocuită parțial prin dispoziții din C. civ., aprobat prin Legea nr. 287/2009, în vigoare din data de 01.10.2011. Conform art. 2213 C. civ., reținute ca incidente de curtea de apel, în vigoare la data producerii evenimentului, asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale. Astfel de acte normative speciale sunt, de exemplu, Ordonanța de urgență 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, la care s-a făcut anterior referire, Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuințelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren și inundațiilor etc. Or, mecanismele descrise de aceste legi speciale presupun încheierea unei polite de asigurare, precum și participanții obișnuiți în raporturile juridice obligaționale de asigurare - asigurat și asigurător (societățile de asigurare), întocmai ca în cazul asigurărilor facultative, reglementate la nivelul normelor generale de C. civ. În aceste condiții, Înalta Curte, contrar celor reținute de instanța de apel, apreciază că nu pot fi incidente asigurării de drept prevăzute de dispozițiile art. 49 din Legea nr. 35/1990 niciuna dintre dispozițiile art. 2199 - 2241 ale Capitolului nr. XVI din C. civ., al cărui titlu este Contractul de asigurare și se referă în mod exclusiv la alte categorii de asigurări, anume la asigurările facultative; concluzia este similară în ceea ce privește aplicabilitatea prin analogie a prevederilor Legii nr. 15/1998 cu privire la asigurările facultative de bunuri, persoane și răspundere civilă în Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne și Ministerul Justiției, reținută de instanța de apel. Așa fiind, se constată că deși pârâții au susținut în mod constant pe parcursul soluționării cauzei că actele normative care reglementează un sistem propriu de asigurări sunt Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare (cu referire la art. 21), Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar și Ordinul general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucțiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmașilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar", instanța de apel nu a motivat în mod corespunzător înlăturarea acestora de la aplicabilitate și a recurs la aplicarea prin analogie a unui act normativ neincident în speță, anume Legea nr. 15/1998 referitor la categoria asigurărilor facultative. Potrivit celor arătate în considerente precedente, Legea nr. 80/1995 constituie legea generală în raport cu prevederile Legii nr. 35/1990, astfel încât, pentru lămurirea înțelesului art. 49 din Legea nr. 35/1990 (normă specială), instanța de apel era datoare să observe conținutul prevederilor art. 21 din Legea nr. 80/1995, în măsura în care considera că nu există un act normativ adoptat pentru asigurarea aplicării dispozițiilor art. 49 sau pentru aplicarea, în completarea dispozițiilor legii speciale, a unor norme din legea generală referitoare la același aspect. Înalta Curte apreciază că este lipsit de relevanță raportul temporal dintre legea generală (ulterioară, din anul 1995) și legea specială (anterioară, din anul 1990), în absența unei reguli în acest sens în conținutul prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, cu atât mai mult cu cât la data producerii accidentului aviatic (21.11.2014), ambele acte normative erau în vigoare în fondul activ al legislației. În ceea ce privește Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 și Ordinul general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992, se reține că aceste acte normative, astfel cum recurenții au susținut, conțin informații clasificate, fiind, prin urmare, supuse dispozițiilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte, ca și instanța de apel, raportându-se la acestea, în măsura și în limitele în care recurenții le-au invocat. Această instanță de recurs nu a fost însă în posesia acestora pentru a verifica dacă din conținutul lor rezultă sau nu că asigurarea de drept a personalului din care făceau parte autorii reclamanților a fost reglementată de unul din aceste acte normative, dată fiind calitatea acestora de cadre militare. Pe de altă parte, nici din conținutul hotărârii recurate nu reiese că aceste documente au fost la dispoziția instanței de judecată și că acestea au fost avute în vedere pentru pronunțarea soluției. Cu toate acestea, se constată că în analizarea apărării pârâților cu privire la sumele și indemnizațiile încasate sau aflate în curs de încasare de către intimații-reclamanți, în baza H.G. nr. 0435/04.08.1992, a Ordinului general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992, a O.U.G. nr. 82/2006 și a art. 21 din Legea nr. 80/1995, instanța de apel a concluzionat, fără o demonstrație juridică adecvată, că "acestea nu suplinesc actul normativ care era necesar pentru a permite aplicabilitatea efectivă a dispozițiilor de la art. 49 mai sus redat, câtă vreme aceste acte normative nu cuprind dispoziții din care să rezultate fără echivoc că au fost edictate în acest scop, al punerii în aplicare a art. 49 din Legea nr. 35/1990, respectiv că au fost achitate cu titlu de indemnizație de asigurare." Or, în condițiile în care pârâții au invocat încă de la prima instanță și au susținut în mod constant pe parcursul soluționării cauzei, în toate etapele procesuale, inclusiv prin motivele de recurs întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că aplicarea prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/21.11.1990 privind statutul personalului aeronautic este asigurată prin adoptarea H.G. nr. 0435/1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar, prin Ordinul general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucțiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmașilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar", precum și prin O.U.G.. nr. 82/2006 pentru recunoașterea meritelor personalului armatei participant la acțiuni militare și acordarea unor drepturi acestuia și urmașilor celui decedat, curtea de apel era ținută a verifica în mod real și efectiv aceste susțineri ale pârâților, făcând necesarele corelații cu prevederile Legii nr. 80/1995, în sensul celor arătate în cuprinsul prezentelor considerente. În plus, Înalta Curte apreciază că aceste acte normative au aptitudinea de a asigura punerea în aplicare a dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 printr-un mecanism legal echivalent celui reglementat prin Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, apărare a pârâților înlăturată, de asemenea, de curtea de apel. Cel din urmă act normativ în al cărui domeniul de aplicare, conform art. 5 alin. (2), nu intră personalul militar în activitate, personalul care își desfășoară activitatea în instituțiile din sectorul de apărare etc., descrie și reglementează un mecanism similar de asigurare prin efectul legii (de drept) care exclude încheierea unui contract de asigurare și nici nu presupune identificarea în calitate de asigurător a unei societăți de asigurare, precum în cazul asigurărilor obligatorii și al celor facultative. Mai mult, recurentul Ministerul Apărării Naționale a susținut că aceste despăgubiri se plătesc din bugetul său, iar nu prin intermediul unei societăți de asigurare, întocmai ca indemnizațiile ce se achită din bugetul asigurărilor sociale de stat, în caz de invaliditate cauzată prin accidente de muncă sau boli profesionale, suferite de angajații care nu au un statut stabilit prin legi speciale și, deci, în privința cărora sunt incidente prevederile Legii nr. 346/2002. Totodată, Înalta Curte constată că însuși titlul H.G. nr. 0435/1992 (dezvăluit ca atare de către pârâții înșiși) indică în mod explicit că acest act normativ reglementează despăgubirile acordate militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar. Prin urmare, se apreciază că instanța de apel avea suficiente elemente pentru a justifica în drept dezlegarea dată acestei apărări a pârâților, iar nu să rețină, nemotivat, că "aceste acte normative nu cuprind dispoziții din care să rezultate fără echivoc că au fost edictate în acest scop, al punerii în aplicare a art. 49 din Legea nr. 35/1990, respectiv că au fost achitate cu titlu de indemnizație de asigurare." O motivare corespunzătoare a acestei concluzii, ar fi presupus să se demonstreze de ce aceste sume calificate drept despăgubiri de către însuși emitentul actului administrativ normativ (indemnizația de asigurare având natura juridică a unei dezdăunări pentru producerea riscului asigurat) nu constituie modalitatea de despăgubire (fie a militarilor/personalului aeronautic, dacă accidentul sau catastrofa s-a soldat cu pierderea capacității de a continua serviciul militar, fie a urmașilor acestora, în cazul în care a intervenit decesul militarului sau a persoanei care se încadrează în noțiunea de personalul aeronautic) pentru producerea riscului asigurat - accidentul sau catastrofa aviatică - care a generat prejudiciul a cărui reparare se asigură - deces, în speță - în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar, chiar în condițiile în care riscul asigurat a fost cauzat de condițiile meteo nefavorabile. Aceste evaluări nu ar putea fi realizate direct în această etapă procesuală, având în vedere că instanța de recurs efectuează un control de legalitate a deciziei recurate, iar analiza instanței de apel din perspectiva celor anterior enunțate nu a fost realizată în mod efectiv. Drept urmare, în rejudecare, instanța de apel, în condițiile Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, cu modificările și completările ulterioare și cu respectarea procedurii prevăzute de Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 140/6 februarie 2014 pentru aprobarea Regulamentului privind accesul judecătorilor, procurorilor și magistraților-asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție la informații clasificate secrete de stat și secrete de serviciu, va proceda la consultarea celor două actele normative menționate care conțin informații clasificate și le va corobora și cu prevederile Legii nr. 80/1995, precum și, dacă va fi cazul, și cu cele ale O.U.G. nr. 82/2006, act normativ cu regim obișnuit de accesibilitate. Totodată, în măsura în care limitele devoluțiunii în apel și regulile de judecată în calea de atac o vor permite, curtea de apel, în rejudecare, va identifica, în termenii acestor acte normative, care sunt urmașii cărora li se recunoaște dreptul la dezdăunări, precum și modalitatea de stabilire a acestor despăgubiri (forfetar, pe cote-părți ori pe cote succesorale), în cazul în care categoria urmașilor la care acestea fac referire reprezintă o noțiune distinctă de categoria succesorilor celui decedat, specifică dreptului comun ori vizează chiar moștenitorii acestuia. Având în vedere cele anterior menționate, Înalta Curte apreciază că devin de importanță subsidiară celelalte critici ale recurenților-pârâți dezvoltate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., caracterul fondat al acestui motiv de casare fiind deja reținut (formal, având în vedere că prevederile C. civ. nu sunt incidente speței) în privința argumentelor contradictorii ale instanței de apel cu privire la constatarea aplicabilității concomitente a dispozițiilor art. 2199 art. 2200, art. 2227 și, respectiv a art. 2213 din C. civ., dar și al aplicării prin analogie a prevederilor Legii nr. 15/1998. Înalta Curte va înlătura însă ca nefondate criticile recurenților cu privire la împrejurarea că instanța de apel nu a reținut, în baza art. 28 din C. proc. pen., autoritatea de lucru judecat a soluției date în dosarul penal în care s-au efectuat cercetări după producerea accidentului aviatic, precum și cele referitoare la existența unei cauze exoneratoare de răspundere - cu referire la cazul fortuit - reglementată ca atare de art. 1351 alin. (3) din C. civ., ca fiind "un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs." În ceea ce privește primul aspect, se reține că prevederile art. 28 din C. proc. pen. au în vedere premisa pronunțării unei hotărâri definitive de o instanță penală, iar nu emiterea unor acte de procedură de către procuror, acestea nefiind acte de procedură înzestrate cu autoritate de lucru judecat (în speță, ordonanța de clasare din 23.06.2017 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Cluj). Referitor la invocarea unei cauze exoneratoare de răspundere (cazul fortuit), pe lângă împrejurarea că recurenții înșiși au susțineri contradictorii referitoare la această chestiune, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 49 din Legea nr. 35/1990 (lege specială) exclud fără echivoc posibilitatea reținerii unei astfel de apărări (posibil a fi valorificată în cazul asigurărilor guvernate de normele C. civ.), întrucât accidentul aviatic reprezintă însuși riscul asigurat prin efectul legii, independent de cauza producerii evenimentului asigurat (condiții meteo nefavorabile, în acest caz), astfel încât, despăgubirile, într-o asemenea situație, se acordă indiferent de existența sau inexistența cazului fortuit. Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., constatând întrunite cerințele cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8, va admite recursul declarat de pârât și va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.