ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2356/2023

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 20 noiembrie 2017, reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale și Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia Turzii, au solicitat ca prin hotărârea pronunțată să fie obligați în solidar pârâții la plata către reclamanți a următoarelor despăgubiri morale: 1. pentru A., soția decedatului E., despăgubiri morale în cuantum de 200 000 euro, în RON la cursul BNR din data plății; 2. pentru B., fiica decedatului E., despăgubiri morale în cuantum de 150 000 euro în RON la cursul BNR din data plății; 3. pentru C., fiul decedatului E., despăgubiri morale în cuantum de 265 000 euro, în RON la cursul BNR din data plății; 4. pentru D., mama decedatului E., despăgubiri morale în cuantum de 125 000 euro, în RON la cursul BNR din data plății. S-a mai solicitat obligarea pârâților, în conformitate cu art. 1489 C. civ., la plata către fiecare reclamant a dobânzii legale aplicate despăgubirilor morale, de la data înregistrării la instanță a prezentei acțiuni civile și până la plata executării efective a obligației de plată, precum și la plata de cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 450 din 15 octombrie 2018, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., prin reprezentant legal A. și D., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale și Unitatea Militară 01969 Câmpia Turzii și în consecință:

Pârâții au fost obligați în solidar, să achite în favoarea reclamanților suma de 80.000 euro în echivalent RON la data plății și dobânda legală aferentă calculate de la data introducerii acțiunii, 20.11.2017, până la momentul achitării sumei arătate și suma de 6.896 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 129 din 6 iunie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins ca nefondate, apelurile declarate de reclamanți și de pârâți.

Prin decizia civilă nr. 1604 din 15 septembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au admis recursurile declarate de reclamanți și de pârâți împotiva deciziei nr. 129 din 6 iunie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Cluj.

A fost casată decizia recurată și trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 110/A din 27 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâții Ministerul Apărării Naționale în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al Unității Militare nr. 01969 Câmpia Turzii împotriva sentinței civile nr. 450 din 15.10.2018 a Tribunalului Cluj, pronunțate în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții A., B., C. și D..

A respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj în rejudecare au declarat recurs reclamanții A., B., C. și D., criticând soluția pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea în detaliu a situației de fapt, reclamanții A., B., C. și D. au formulat următoarele critici:

- instanța de apel a admis apelul pârâtelor, invocând în mod nelegal acte normative care nu sunt incidente în pricina dedusă judecății, respingând astfel cererea de chemare în judecată a recurenților - reclamanți;

- în opinia recurenților, actele invocate nelegal de către instanța de apel sunt Legea nr. 80/1995, H.G. nr. 0435/1992 și Ordinul Ministrului Apărării nr. 36/1992;

- în privința prevederilor art. 49 din Statut solicită instanței de recurs să constate că nu au fost adoptate dispoziții legale speciale care să stabilească, în mod detaliat întregul regim juridic al asigurării de drept instituite de art. 49 din Legea nr. 35/1990;

- solicită instanței de recurs să constate că în cauză sunt îndeplinite cumulativ cele 4 condiții ale răspunderii civile delictuale;

- în cauză, instanța de apel nu a soluționat cererea în privința tuturor reclamanților - inclusiv a reclamantei recurente D. ce nu a primit nici un fel de sumă de bani - întemeiată pe răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucruri, reglementate de art. 1376 - art. 1377 C. civ. raportat la art. 1391 alin. (2) C. civ.

- în drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

- nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Intimații- pârâți au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii recurate.

Recurenții - reclamanți au depus răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea tuturor apărărilor formulate de pârâți prin întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 05 aprilie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A., C., B. și de reclamanta D., decedată și continuat de moștenitorii acesteia C., B., F. și G., împotriva deciziei nr. 110A din 27 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

A fixat termen de judecată la data de 21 iunie 2022, ora 9:00, în ședință publică, cu citarea părților.

La datele de 07.11.2022 și 08.11.2022, recurenții au invocat în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004 excepția de nelegalitate a actelor administrative cu caracter individual, emise în regim de putere publică de către intimați, în baza cărora aceștia susțin că și-ar fi îndeplinit obligația de reparare a prejudiciului nepatrimonial cauzat fiecărui recurent.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenții au invocat în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004 excepția de nelegalitate a actelor administrative cu caracter individual, emise în regim de putere publică de către intimați și în baza cărora aceștia din urmă susțin că și-ar fi îndeplinit obligația de reparare a prejudiciului nepatrimonial cauzat prin decesul autorului E..

În motivarea excepției, recurenții susțin în esență: că aceste acte ar fi fost emise cu exces de putere, în temeiul unor acte administrative cu caracter normativ abrogate implicit începând cu data de 20.07.1995, respectiv: H.G. nr. 0435/1992, Ordinul general al MAPN nr. 36/1992; că în mod nelegal și netemeinic intimații au inserat mențiunea "contravaloare despăgubiri" în cadrul lor; că plata a fost realizată exclusiv în contul recurentei A., ignorând astfel prejudiciul nepatrimonial direct, personal și netransmisibil suferit de fiecare recurent din cauză și fără să se realizeze dovada vreunei tranzacții în acest sens; că aceste acte administrative nu le-ar fi fost comunicate beneficiarilor și că au fost nereguli inclusiv din perspectiva procedurii bugetare.

Au precizat de asemenea, că actele administrative cu caracter individual emise de intimați nu au fost și nu puteau fi emise în temeiul art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României adoptat prin Legea nr. 35/1990, întrucât condițiile de asigurare de drept a personalului aeronautic trebuiau prevăzute prin lege organică specială.

Au menționat și că această plată nu are ca obiect repararea prejudiciului nepatrimonial suferit de recurenți în calitate de moștenitori și ascendentă și nu puteau fi emise în temeiul dispozițiilor art. 1391 alin. (2) - alin. (5) C. civ.

Recurenții au susținut de asemenea, că prin emiterea actelor cu caracter administrativ cu caracter individual în baza Ordinului general al Ministerului Apărării Naționale nr. 36/1992 sunt încălcate drepturile militarului defunct cu statut de cadru militar prevăzute prin Legea organică specială și imperativă nr. 80/1995, prerogativele exclusive ale Guvernului României de stabilire a cuantumului despăgubirilor ce se acordă urmașilor și interdicția analogiei privind legile care derogă de la o dispoziție generală și care se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, fiind încălcat și principiul unicității reglementării.

Recurenții au mai arătat că prin opunerea actelor administrative cu caracter individual și a actului administrativ normativ al Ministerului Apărării Naționale nr. 36/1992 și despăgubirea unui moștenitor legal pentru un prejudiciu patrimonial succesoral, fără a se face dovada unei tranzacții între părți, au fost încălcate: dreptul de reparare a prejudiciului nepatrimonial suferit de fiecare recurent în parte, principiul puterii suverane a judecătorului de a stabili și acorda pentru fiecare recurent în parte despăgubirea cuvenită potrivit prejudiciului nepatrimonial suferit, corespunzător acestui drept de reparare și interdicția analogiei privind legile care restrâng exercițiul unor drepturi civile care se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, art. 21 din Legea nr. 80/1995 neavând îndrituirea de a restrânge drepturile de reparare a prejudiciului nepatrimonial al victimei mediate pentru prejudiciul de ricoșeu.

Recurenții consideră că Ordinul general al MAPN nr. 36/1992 și H.G. nr. 0435/1992 sunt lipsite de efecte juridice, fiind abrogate implicit și că obligația Ministerului Apărării Naționale ca organ administrativ central de specialitate în subordinea Guvernului României era aceea de a solicita Guvernului României să emită o hotărâre de guvern prin care să stabilească și să acorde despăgubiri urmașilor cadrului militar decedat, despăgubiri decurgând exclusiv din art. 21 din Legea nr. 80/1995.

Au susținut de asemenea, că în cauză, contrar aserțiunii intimaților - ce au precizat că nu au fost emise acte administrative prealabile instrumentelor de plată a sumei, condițiile de acordare și cuantumul fiind stabilite în temeiul Ordinul general al MAPN nr. 36/1992 și H.G. nr. 0435/1992 -, au identificat acte administrative cu caracter individual anterioare efectuării plății: propunerea de angajare a unei cheltuieli bugetare nr. 490, angajamentul bugetar individual nr. 490/2018, ordonanțarea de plată nr. x/2018 în baza angajamentului legal nr. 490/2018 și raportul nr. x/2018 către Șeful Statului Major al Forțelor Aeriene.

Față de excepția de nelegalitate invocată, intimații au răspuns în sensul că nu au fost emise acte administrative prealabile instrumentelor de plată a sumei, condițiile de acordare și cuantumul fiind stabilite în temeiul art. 19 alin. (1) din Ordinul general al MAPN nr. 36/1992 și al H.G. nr. 0435/1992. Intimații au precizat astfel, că nu a fost identificat nici un act administrativ pentru stabilirea și acordarea cuantumului, acestea fiind realizate conform actelor normative menționate.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că excepția de nelegalitate invocată de recurenți în aceste coordonate expuse sintetic, este nefondată din perspectiva următoarelor argumente.

Astfel, se observă că de fapt, nemulțumirea recurenților în privința acestei plăți efectuate, contestate în prezent, rezidă în acordarea sa în temeiul unor acte normative pe care recurenții le consideră abrogate implicit și oricum, neaplicabile: Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar și Ordinul general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucțiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmașilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar".

Recurenții au dezvoltat aserțiunea relativă abrogării actelor normative enunțate, prin așezarea accentului juridic pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare.

De asemenea, recurenții au arătat că acordarea sumei de bani în temeiul acestor acte normative nu poate fi considerată o plată realizată în temeiul art. art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României adoptat prin Legea nr. 35/1990, întrucât condițiile de asigurare de drept a personalului aeronautic trebuiau prevăzute printr-o lege organică specială. În plus, aceștia consideră că în temeiul art. 21 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, obligația Ministerului Apărării Naționale ca organ administrativ central de specialitate în subordinea Guvernului României era aceea de a solicita Guvernului României să emită o hotărâre de guvern prin care să stabilească și să acorde despăgubiri urmașilor cadrelor militare decedate.

Or, toate aceste elemente invocate de recurenți ilustrează cu evidență faptul că în realitate, aceste părți procesuale înțeleg să conteste cele două acte administrative menționate: Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 și Ordinul general al Ministrului Apărării Naționale nr. 36/1992, acte administrative care însă, au caracter normativ, general, astfel încât ele nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În aceeași direcție se înscrie și susținerea intimaților în sensul că remiterea sumei respective către moștenitori s-a realizat în temeiul celor două acte normative care stabilesc procedura de acordare și cuantumul despăgubirii, fără a se emite vreun act administrativ. Este potențată astfel, concluzia expusă că în realitate, recurenții contestă prin mijlocul procedural al excepției de nelegalitate invocate cele două acte administrative cu caracter normativ care au stat la baza plății efectuate și nu vreun act administrativ cu caracter individual care să fi stabilit plata și cuantumul sumei.

Susținerea recurenților că au identificat astfel de acte administrative cu caracter unilateral în procedura efectuării plății către recurenta A., respectiv: propunerea de angajare a unei cheltuieli bugetare nr. 490, angajamentul bugetar individual nr. 490/2018, ordonanțarea de plată nr. x/2018 în baza angajamentului legal nr. 490/2018 și raportul nr. x/2018 către Șeful Statului Major al Forțelor Aeriene, nu este de natură a schimba datele problemei, atât timp cât se observă în mod cert că aceste acte indicate reprezintă în realitate, acte cu caracter prealabil, premergător, dreptul concret al beneficiarilor rezidând potrivit inclusiv conținutului unora dintre aceste acte indicate de recurenți și depuse la dosarul cauzei, în actul unilateral cu caracter normativ menționat anterior, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii și care a dat naștere raportului juridic dintre părțile procesuale.

De altfel, aceste două acte normative cu caracter normativ contestate, H.G. nr. 0435/1992 și Ordinul general al MAPN nr. 36/1992 nu sunt abrogate nici măcar implicit, astfel cum se va ilustra dezvoltat infra, în cadrul dezbaterii recursului.

Mențiunea contestată de recurenți, de "contravaloare despăgubiri", care apare în cadrul actelor depuse la dosar, derivă de asemenea, din Ordinul general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucțiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmașilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar", precum și din Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar. Drept urmare, din nou contestarea se translatează de fapt, din punct de vedere juridic, către aceleași acte administrative cu caracter normativ, împrejurare care determină incidența finelui de neprimire ilustrat anterior.

Concluzia se impune și în privința aserțiunilor recurenților arondate excepției de nelegalitate, aserțiuni relative împrejurărilor: că plata ar fi fost realizată nelegal atât din punct de vedere al procedurii bugetare, cât și ca urmare a virării sale exclusiv în contul recurentei A., nu și al celorlalți beneficiari, fără să se realizeze și dovada vreunei tranzacții în acest sens; că această plată nu ar avea ca obiect repararea prejudiciului nepatrimonial suferit de recurenți în calitate de moștenitori și ascendentă și nu ar fi putut fi emisă în temeiul dispozițiilor art. 1391 alin. (2) - alin. (5) C. civ. sau că prin realizarea acestei plăți, ar fi încălcate drepturile militarului defunct cu statut de cadru militar prevăzute prin Legea organică specială și imperativă nr. 80/1995, prerogativele exclusive ale Guvernului României de stabilire a cuantumului despăgubirilor ce se acordă urmașilor și interdicția analogiei privind legile care derogă de la o dispoziție generală și care se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, art. 21 din Legea nr. 80/1995 neavând dreptul de a restrânge drepturile de reparare a prejudiciului nepatrimonial al victimei mediate pentru prejudiciul de ricoșeu, principiul unicității reglementării sau principiul puterii suverane a judecătorului de a stabili și acorda fiecărui recurent în parte despăgubirea cuvenită potrivit prejudiciului nepatrimonial suferit, corespunzător dreptului nepatrimonial de reparare.

Toate aceste elemente expuse sintetic se grefează în realitate, în eșafodajul juridic al excepției de nelegalitate realizat de recurenți, tot pe cele două acte administrative cu caracter normativ enunțate, acte care au constituit temeiul acordării de despăgubiri de către intimați și care nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate, astfel cum s-a ilustrat supra.

În fine, aspectul invocat de asemenea, de recurenți, legat de necomunicarea actului administrativ, nu poate fi din punct de vedere juridic atașat excepției de nelegalitate, întrucât comunicarea unui act administrativ reprezintă o cerință extrinsecă, distinctă de legalitatea actului administrativ, excepția de nelegalitate reprezentând un mijloc procedural circumscris exclusiv cercetării legalității actului administrativ.

Pentru ansamblul acestor considerente, Înalta Curte apreciază că excepția de nelegalitate formulată este nefondată și o va respinge.

Deși recurenții au circumscris aceste noi critici formulate unor excepții procesuale de ordine publică, potrivit art. 247 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, fiind indicate a consta în esență, în încălcarea principiului superior al copilului C., în încălcarea dreptului la un proces echitabil și într-un termen rezonabil, în încălcarea principiului nediscriminării prin neacordarea despăgubirilor, în lipsa rolului judecătorului de apel în aflarea adevărului, în încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității, în încălcarea devoluțiunii apelului, reglementate de art. 477 și art. 478 C. proc. civ., precum și în încălcarea principiului fundamental al legalității procesului civil, toate aceste elemente, amplu dezvoltate de către recurenți, reprezintă de fapt noi motive de recurs, cuprinzând critici determinate ale recurenților împotriva modului concret de judecată al instanței de apel, unele fiind legate chiar de fondul raportului juridic dedus judecății, ele nefiind formulate prin cererea de recurs, deși nu exista nici un impediment în această direcție și, dat fiind conținutul lor concret, necircumscriindu-se sferei excepțiilor procesuale absolute la care se referă art. 247 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte mai constată și că potrivit art. 489 alin. (3) C. proc. civ., "Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședință publică", text procesual care îndrituiește așadar, doar instanța de judecată să invoce motive de recurs de ordine publică după împlinirea termenului legal de motivare a recursului, nu și părțile procesuale.

Realizând aceste considerente cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că un prim motiv din cererea de recurs din data de 10.06.2021, respectiv cel încadrat în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., constă în faptul că instanța de apel ar fi pronunțat hotărârea recurată în baza unor acte normative care nu sunt incidente cauzei: Legea 80/1995, H.G. nr. 0435/1992 și Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. 36/1992, în condițiile în care pretențiile recurenților sunt justificate pe dispozițiile art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României din 04.12.1990, aprobat prin Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României.

Recurenții consideră în acest sens că la data producerii accidentului aviatic, autorul E. nu era asigurat de drept de către Ministerul Apărării Naționale, neexistând o lege sau un act normativ adoptat în acest sens, care să prevadă detaliat condițiile de asigurare de drept reglementate de art. 49 din Statut, conform căruia:

"Personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviație, urmate de deces sau invaliditate totală sau parțială. Condițiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege" (potrivit formei în vigoare la data 21.11.2014, data producerii accidentului aviatic).

Or, din interpretarea prevederilor art. 49 din Statutul aprobat prin Legea nr. 35/1990, anterior citate, în forma în vigoare la data producerii accidentului aviatic, soldat cu decesul mai multor persoane, între care și autorul reclamanților recurenți, Înalta Curte reține că, în termenii acestei norme, intră sub incidența asigurării de drept personalul aeronautic, categorie profesională destinatară a acestei norme juridice.

Întrucât autorul decedat avea la momentul producerii tragediei, calitatea de pilot căpitan comandor, este fără dubiu că în privința acestuia erau incidente prevederile Legii nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, dat fiind domeniul de reglementare al acestui act normativ. Așadar, dispozițiile art. 49 din acest act normativ pot constitui fundamentul despăgubirii urmașilor săi, respectiv recurenții A., B. și C..

În conformitate cu prevederile art. 6 din acest Statut aprobat prin legea enunțată: "Se consideră personal aeronautic cadrele militare, soldații și gradații voluntari, elevii și studenții din instituțiile militare de învățământ de aviație, militarii în termen, rezerviștii concentrați cu scoatere din producție și personalul civil din Ministerul Apărării Naționale, militarii detașați în economia națională, precum și personalul din alte instituții sau structuri care, în baza calificării deținute și a funcțiilor pe care le îndeplinește, desfășoară activități aeronautice militare".

Art. 7 din același Statut stipulează: "Personalul aeronautic din aviația militară se compune din: a) personalul aeronavigant; b) personalul nenavigant (de sol)".

Coroborând aceste prevederi legale rezultă că destinatarii Legii nr. 35/1990 care intră în categoria de personal aeronautic din aviația militară sunt concomitent și cadre militare.

Pe cale de consecință, fiind adoptată în considerarea specificului activității aviației militare, Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României devine o lege specială în raport atât cu normele de drept substanțial cuprinse în C. civ. care reglementează contractul de asigurare, cât și cu prevederile Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, astfel încât în respectul principiului juridic specialia generalibus derogant - legea specială derogă de la cea generală, ea se va aplica cu prevalență și se va completa cu legea generală, în caz de lipsă de prevedere, așa cum impun inclusiv prevederile art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Prin prisma acestui raport juridic decelat, rezultă că nu se poate susține în mod fondat împrejurarea că Legea nr. 35/1990 unită cu actele normative de punere a sa în aplicare, contestate în prezent de recurenți, ar fi fost abrogate expres sau tacit prin intrarea în vigoare ulterior, a Legii nr. 80/1995. O dovadă suplimentară în acest sens o constituie inclusiv Legea nr. 226/2015 de modificare a Legii nr. 35/1990.

Continuând, Înalta Curte constată că prin decizia civilă de casare nr. 1604/2020 pronunțată în primul ciclu procesual, s-a stabilit în mod definitiv și obligatoriu sub aspectul art. 49 ilustrat, că "Acest articol nu prevede obligația de a încheia un contract de asigurare/o poliță de asigurare, ci doar stipulează că personalul aeronautic "se asigură de drept", adică automat, prin efectul legii, iar teza a doua a acestuia ("Condițiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege") statuează în mod cert modul în care se stabilește o asemenea asigurare, respectiv prin efectul legii, nefiind necesară încheierea unui contract/polițe de asigurare".

Așadar, criticile recurenților relative faptului că autorul decedat nu era asigurat de drept la momentul producerii accidentului de circulație, întrucât nu era încheiată nici o poliță de asigurare, au un caracter nefondat.

Tot astfel, Înalta Curte observă caracterul nefondat inclusiv al argumentului recurenților în sprijinul aserțiunii necesității încheierii unui contract de asigurare, relativ expunerii de motive a proiectului de modificare a art. 49 din actul normativ evocat, proiect adoptat prin Legea nr. 226/2015.

Astfel, opțiunea legiuitorului de a așeza pe baze parțial diferite un raport juridic (prin restrângerea doar la personalul aeronavigant a sferei persoanelor cărora un beneficiu legal li se aplică) care a fost explicată, inter alia, prin necesitatea limitării fondurilor alocate realizării acelui beneficiu legal care ar presupune încheierea de polițe de asigurare, nu poate determina reevaluarea acestui aspect deja dezlegat în cauză de instanța de recurs în primul ciclu procesual, dat fiind impedimentul procedural reglementat de art. 501 C. proc. civ.

Aceeași concluzie expusă este valabilă și în privința argumentelor recurenților rezidând în faptul că la dosarul cauzei, intimații au depus totuși, trei polițe de asigurare pentru personalul aeronavigant din minister încheiate pentru anul 2018, precum și un contract de asigurare.

Un alt grup de critici al recurenților, arondat aceluiași motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează alegata incapacitate juridică a Legii nr. 80/1995, a H.G. nr. 0435/1992 și a Ordinului MAPN nr. 36/1992 de a constitui cadrul normativ care era necesar pentru a pune în aplicare dispozițiile art. 49 din Statutul menționat, întrucât aceste acte normative nu ar cuprinde dispoziții din care să rezulte fără echivoc că au fost edictate în acest scop, ele nereferindu-se strict la categoria specială de personal aeronautic, ci la cea de militar în general și întrucât nu ar stabili în concret condițiile de asigurare de drept ale personalului aeronautic.

Înalta Curte nu apreciază fondat nici acest grup de critici.

Astfel, în privința Legii nr. 80/1995, am evidențiat supra caracterul de lege generală a sa în raport de Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României, caracter evidențiat de altfel, în mod corect și de instanța de apel.

Într-adevăr, conform prevederilor art. 21 din Legea nr. 80/1995: "Ofițerilor, maiștrilor militari și subofițerilor în activitate și celor în rezervă, concentrați sau mobilizați în unitățile militare, li se acordă despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse ca urmare a unor acțiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul și din cauza serviciului militar sau a unor misiuni în cadrul forțelor internaționale destinate menținerii păcii ori constituite în scopuri umanitare. Cuantumul despăgubirilor ce se acordă cadrelor devenite invalide, respectiv urmașilor celor decedate, se stabilește prin hotărâre a Guvernului".

În privința personalului aeronautic din aviația militară a României vor fi aplicabile însă, dispozițiile art. 49 din Statutul aprobat prin Legea nr. 35/1990, anterior citate, dispoziții care - potrivit deciziei de casare - nu prevăd obligația de a se încheia un contract de asigurare sau o poliță de asigurare, ci stipulează că personalul aeronautic "se asigură de drept", adică automat, prin efectul legii, iar teza a doua a aceleiași norme ("Condițiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege") statuează modul în care se concretizează o asemenea asigurare, respectiv că efectele acestei asigurări de drept (drepturile și obligațiile părților din acest raport de asigurare sui generis) se stabilesc prin lege.

În cadrul deciziei de casare nr. 1604/2020 a instanței supreme, s-a dezlegat deja cu caracter definitiv și obligatoriu, și următorul fapt:

"Ca atare, pentru asigurările de drept (noțiune care nu se suprapune celei de asigurare obligatorie), care operează prin efectul legii, nu este necesară încheierea unui contract/polițe de asigurare, drepturile și obligațiile părților fiind stabilite prin "lege", această noțiune fiind interpretată lato sensu, având înțelesul de "act normativ", aspect corect reținut și de instanța de apel".

Respectând potrivit art. 501 C. proc. civ. și această dezlegare a primei instanțe de casare, apare nefondată critica realizată de recurenți în sensul că ar fi trebuit emisă o lege organică în virtutea art. 49 din Statut sau că Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 și Ordinul general al ministrului apărării naționale nr. 36/1992, completate în lipsă cu prevederile Legii nr. 80/1995, nu ar avea vocația de a reprezenta cadrul normativ pentru punerea în aplicare a acestui art. 49.

Înalta Curte apreciază că este lipsit de relevanță raportul temporal dintre legea generală (ulterioară, din anul 1995) și legea specială (anterioară, din anul 1990, unită evident, cu actele normative de punere a sa în aplicare), în absența unei reguli în acest sens în conținutul prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, cu atât mai mult cu cât la data producerii accidentului aviatic (21.11.2014), ambele acte normative erau în vigoare în fondul activ al legislației.

De altfel, Hotărârea Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 reprezintă o hotărâre de guvern, fiind respectată așadar, în privința categoriei personalului aeronautic din cadrul aviației militare a României, inclusiv cerința impusă de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 80/1995:

"Cuantumul despăgubirilor ce se acordă cadrelor devenite invalide, respectiv urmașilor celor decedate, se stabilește prin hotărâre a Guvernului", critica recurenților sub acest aspect fiind așadar, de asemenea, nefondată.

Continuând, Înalta Curte notează că prin decizia atacată s-a constatat, că familiei defunctului i s-au mai acordat între altele - și distinct de suma de 109.050 RON remisă în baza H.G. nr. 0435 din 04.08.1992 și Ordinului nr. 36/1992 - și indemnizația lunară stabilită de art. 8

5

alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 82/2006 pentru recunoașterea meritelor personalului armatei participant la acțiuni militare și acordarea unor drepturi acestuia și urmașilor celui decedat și o bursă de studii reglementată de art. 8

5

alin. (1) lit. i) din același act normativ.

Chiar dacă drepturile bănești acordate reclamanților (mai puțin recurentei între timp decedate D., mama domnului E.) sunt prevăzute în acte normative distincte, în principiu ele au toate natura unor despăgubiri (lato sensu) pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului autorului acestora, indiferent dacă unele dintre ele au natura unor sume achitate periodic pe perioada minorității urmașilor (sau a școlarizării, dacă ea continuă după majorat), iar altele îmbracă forma unor sume globale și indiferent dacă ele repară componente diferite ale prejudiciului suferit, material sau moral.

De aceea, plățile efectuate în temeiul H.G. nr. 0435/1992 (ce reglementează tocmai despăgubirile acordate militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar), al Ordinului general al Ministrului Apărării Naționale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucțiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmașilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar" sau al O.U.G. nr. 82/2006, au scopul de a repara prejudiciul cauzat urmașilor victimei.

Pe cale de consecință, H.G. nr. 0435/1992 (ce reglementează tocmai despăgubirile acordate militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar) și Ordinul general al Ministrului Apărării Naționale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucțiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmașilor acestora, ca urmare a accidentelor" reprezintă din punct de vedere juridic, materializarea, concretizarea asigurării de drept reglementate de art. 49 din Statutul personalului aeronautic din aviația militară a României din 04.12.1990 analizat în cauza de față.

Potrivnic susținerii recurenților, Înalta Curte apreciază că aceste acte normative ilustrate au aptitudinea de a asigura punerea în aplicare a dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 printr-un mecanism legal echivalent celui reglementat prin Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale.

Astfel, la fel ca și Legea nr. 346/2002 ce reglementează prin art. 1 o asigurare de drept, prin efectul legii, H.G. nr. 0435/1992 și Ordinul general nr. 36/1992 configurează cazurile de acordare a despăgubirilor, indemnizația de asigurare, precum și procedura concretă de acordare a despăgubirilor.

Despăgubirea acordată în temeiul acestor acte normative a fost plătită din bugetul intimaților, iar nu prin intermediul vreunei societăți de asigurare, precum indemnizațiile ce se plătesc din bugetul asigurărilor sociale de stat în caz de invaliditate cauzată prin accidente de muncă sau boli profesionale, suferite de angajații care nu au un statut stabilit prin legi speciale și, deci, în privința cărora sunt incidente prevederile Legii nr. 346/2002, neputându-se repudia așadar - precum procedează recurenții -, echivalența constatată și de instanța de apel.

Însăși titulatura H.G. nr. 0435/1992 și a Ordinul general nr. 36/1992 indică în mod explicit că aceste acte normative reglementează despăgubirile acordate militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul și din cauza îndeplinirii serviciului militar.

Toate aceste elemente converg către concluzia justeței aprecierii instanței de apel în sensul că H.G. nr. 0435/1992 și Ordinul general nr. 36/1992, ca de altfel și O.U.G. nr. 82/2006 au aptitudinea de a asigura punerea în aplicare inclusiv a dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 35/21.11.1990 privind statutul personalului aeronautic. Împrejurarea că aceste acte normative de aplicare vizează o sferă mai largă decât personalul aeronavigant al aviației militare a României nu este de natură a determina vreun impediment în calea aplicării lor în privința acestei categorii restrânse de persoane, atât timp cât destinatarii Legii nr. 35/1990 se regăsesc în domeniul de aplicare al respectivelor acte.

Contrar susținerii recurenților, instanța de apel și-a motivat în mod coerent și suficient aprecierea în acest sens, respectând din acest unghi de vedere exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, curtea de apel a arătat că suma reprezentând 50 de solde lunare, achitată în temeiul art. 2 din H.G. nr. 0435/1992 a fost plătită conform legii, ca urmare a decesului unui militar, survenit în urma unei catastrofe aeriene, suma fiind plătită conform legii și indiferent de cauzele producerii catastrofei aeriene, singura condiție fiind aceea ca decesul să fi survenit în timpul și din cauza serviciului militar.

De asemenea, a ilustrat faptul că despăgubirile stabilite și acordate reclamanților în temeiul H.G. nr. 0435/1992 pot fi apreciate ca reprezentând indemnizația de asigurare stabilită în conformitate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 35/1990, apreciind mecanismul legal instituit prin respectivele acte administrative cu caracter normativ ca fiind similar celui reglementat prin Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, pentru motivul că nici în cazul acestui act normativ nu este identificată o societate de asigurare în calitate de asigurător.

Toate aceste elemente expuse ale deciziei recurate, elemente confirmate de altfel, de instanța prezentă de recurs potrivit celor expuse supra, configurează din punct de vedere logic raționamentul juridic al instanței de apel în dezlegarea problemei de drept a calificării juridice a despăgubirilor primite în temeiul H.G. nr. 0435/1992 și Ordinului nr. 36/1992 ca indemnizație de asigurare, astfel încât din această perspectivă, nu i se poate reproșa curții de apel, astfel cum greșit invocă recurenții, o motivare deficitară sub aspectul art. 488 pct. 6 C. proc. civ. sau o nerespectare a dispozițiilor art. 501 C. proc. civ. referitoare la obligațiile impuse instanței de rejudecare prin decizia de casare.

Continuând, Înalta Curte apreciază prin prisma tuturor argumentelor reliefate în paragrafele anterioare, că neexistând fapta ilicită imputată de reclamanți pârâților - de a nu efectua demersurile impuse de art. 49 și 58 din Statut, dar și de art. 5 din Legea nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale, pentru ca exigențele de asigurare și cuantumul indemnizației de asigurare să fie prevăzute normativ, cu efectul invocat al neasigurării astfel, a autorului decedat -, soluția dată de instanța de apel din perspectiva cererii de despăgubiri fundamentate pe răspunderea civilă pentru fapta proprie este legală.

Din perspectiva aceleiași cereri de despăgubiri întemeiată pe răspunderea pentru fapta proprie, Înalta Curte mai constată că aprecierea instanței de apel relativă modului de defalcare a sumei primite în temeiul H.G. nr. 0435/1992 și Ordinului nr. 36/1992, între moștenitorii ("urmașii" în terminologia actelor normative respective) persoanei decedate, este într-adevăr cea configurată de regulile generale aplicabile în materie de moștenire. Concluzia se impune întrucât toate aceste acte normative cu caracter special nu instituie un alt mod de repartizare a sumelor între succesori, activându-se așadar sub acest aspect punctual, dreptul comun în materie de moștenire.

Devine așadar, irelevant faptul că suma s-a virat în contul unui singur moștenitor, atât timp cât aceasta reprezintă și rămâne un beneficiu al tuturor moștenitorilor, partajabil potrivit regulilor succesorale.

Nu poate fi reținut nici argumentul recurenților în sensul încălcării prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., referitor la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, efect invocat față de hotărâri judecătorești ce ar fi fost pronunțate în cauze privind solicitările altor reclamanți (urmași ai altor victime ale altor accidente aeronautice militare) formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale (fiind indicată în acest sens, decizia civilă nr. 4037/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal).

În conformitate cu art. 430 și art. 431 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat poate privi efectul negativ al lucrului judecat (nu se poate soluționa din nou o cauză între aceleași părți, cu același obiect și aceeași cauză) sau efectul pozitiv al lucrului judecat (chestiunile dezlegate cu caracter definitiv între părțile unui litigiu nu pot fi repuse în discuție într-un alt proces, dacă au legătură cu soluționarea acestuia din urmă).

Față de reglementarea actuală a autorității de lucru judecat, rezultă cu evidență că aceasta nu poate purta asupra unei hotărâri judecătorești purtate între alte părți, cu privire la un alt obiect, cum este cazul invocat de recurenți.

Este adevărat că principiile egalității în fața legii și dreptului la un proces echitabil au drept corolar, necesitatea asigurării unei practici uniforme a instanțelor în dezlegarea problemelor de drept similare, dar în situația cauzei prezente deduse judecății nu este lipsit de relevanță faptul că dezlegarea instanței de apel este conformă mai multor altor soluții ale instanței supreme în cauze ce privesc urmările chiar ale accidentului aviatic din 21.11.2014 (de exemplu: decizia nr. 221 din 09.02.2021, decizia nr. 1586 din 12.10.2023, ambele ale secției Civile).

Criticile recurenților relative răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de lucruri, reglementate de art. 1376 și art. 1377 C. civ. sunt fondate, pentru următoarele considerente:

În primul rând, Înalta Curte observă - în acord cu susținerile recurenților - că în decizia recurată, instanța de apel nu a făcut nici o distincție între moștenitorii victimei accidentului aviatic, recurenții A., B. și C. (soția și copiii domnului E.) și recurenta D., mama victimei, ce nu este moștenitor, potrivit certificatului de moștenitor nr. x/2016.

Întrucât beneficiarii despăgubirilor reglementate primar de art. 49 din Statutul aprobat prin Legea nr. 35/1990 sunt moștenitorii victimei decedate, rezultă că această asigurare de drept nu produce consecințe juridice în favoarea recurentei mamă (între timp decedate).

Drept urmare în privința recurentei D. nu putea fi exclusă de plano cererea în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucruri, reglementată de art. 1376 și art. 1377 C. civ., drept comun reactivat în lipsa unei reglementări speciale pentru astfel de persoane aparținând familiei extinse a victimei tragicului accident.

Potrivit art. 1391 alin. (2) C. civ., "Repararea prejudiciului nepatrimonial - (2) Instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu".

Așadar, în privința acestei recurente (prin moștenitorii săi în prezent, introduși în proces în această fază procesuală de recurs), soluția curții de apel de respingere de plano a cererii întemeiate pe răspunderea pentru prejudicii cauzate de lucruri, reglementată de art. 1376 și art. 1377 C. civ., este nelegală, aceste dispoziții fiind greșit îndepărtate din start din silogismul juridic al cauzei.

Fiind incident astfel, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se impune conform art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare a cererii formulate de reclamanta D. și fundamentate pe art. 1376 și art. 1377 și art. 1391 alin. (2) C. civ.

În privința criticilor din partea a doua a secțiunii din cererea de recurs referitoare la răspunderea pentru prejudicii cauzate de lucruri, reglementată de art. 1376 și art. 1377 C. civ., respectiv cele arondate recurenților moștenitori ai victimei accidentului aviatic, Înalta Curte constată că instanța de casare, pornind de la prevederile art. 2236 alin. (1) C. civ. ("Indemnizația de asigurare este datorată independent de sumele cuvenite asiguratului sau beneficiarului din asigurările sociale, de repararea prejudiciului de cei răspunzători de producerea sa, precum și de sumele primite de la alți asigurători în temeiul altor contracte de asigurare"), a impus prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual următoarele:

"trebuie ca instanța de apel să răspundă în concret dacă cele două răspunderi civile invocate de reclamanți se exclud reciproc sau nu, prin prisma faptelor ilicite reținute, a temeiurilor aplicabile și identificarea riscului asigurat, în contextul art. 49 din Legea nr. 35/1990 și a actelor normative care asigură punerea în aplicare a acestei norme".

Or, se observă că deși a decelat asigurarea consacrată de art. 49 din Statutul aprobat prin Legea nr. 35/1990 și actele normative care asigură punerea sa în aplicare, ca fiind una de drept, cu toate acestea instanța de apel nu a procedat la analiza minuțioasă a acestui tip de asigurare pentru a putea analiza mai departe, în temeiul art. 501 C. proc. civ., conform instrucțiunii date de instanța de casare din primul ciclu procesual, aspectul complementarității dintre cele două tipuri de răspunderi.

Aceasta se impunea întrucât în principiu, în cazul unei asigurări de persoane, indemnizația de asigurare poate fi cumulată cu despăgubirile datorate de autorul faptei ilicite, deoarece o asigurare de persoane se caracterizează de cele mai multe ori, și prin o funcție de prevedere, de economisire, asigurătorul neobligându-se să acopere o pagubă, ci să plătească, la realizarea riscului, suma asigurată, independent de orice idee de prejudiciu.

Dacă însă asigurarea de drept în discuție reprezintă o asigurare de bunuri, atunci indemnizația de asigurare nu se cumulează cu despăgubirile datorate de către cel responsabil, acesta din urmă putând fi obligat să plătească diferența dintre prejudiciul suferit și indemnizația de asigurare primită, deoarece asigurarea de bunuri este concepută ab initio pentru repararea prejudiciului, având deci un caracter indemnizator.

În consecință, într-o astfel de ultimă situație, nu ar putea fi știrbit dreptul părții vătămate printr-o faptă ilicită de a obține, potrivit legii, reparația integrală a prejudiciului suferit, iar, pe de altă parte, nici cel ce a provocat paguba nu poate găsi în plata unei astfel de indemnizații de asigurare, o cauză exoneratoare de răspundere.

Rezultă așadar, că analiza naturii juridice a asigurării de drept reglementate de art. 49 din Statut și actele normative de punere a sa în aplicare reprezenta punctul de pornire al dezlegării problemei de drept a complementarității impuse a fi rezolvate de către prima instanță de casare.

Or, acest jalon esențial al dezbaterii nu a fost decelat de către curtea de apel, din considerentele deciziei recurate rezultând exclusiv faptul că instanța de rejudecare a calificat asigurarea prevăzută de actele normative învederate ca fiind una de drept. Nicăieri în cadrul deciziei recurate, nu se regăsește vreo mențiune a curții de apel în sensul că asigurarea în discuție ar fi una de persoane sau - potrivnic - una de bunuri.

Mențiunea "din toate perspectivele" utilizată de curtea de apel în paragraful vizând înlăturarea răspunderii invocate a intimaților pentru lucrul aflat în paza acestora, este una nelămuritoare sub aspectul juridic menționat, ea nefiind idonee în a circumscrie asigurarea de drept constatată ca fiind una de persoane sau una de bunuri.

În plus, respectiva mențiune reprezintă din punct de vedere logico - juridic, doar o concluzie, fără însă, a fi prezentate argumentele concrete care au justificat aprecierea curții de apel în acest sens și care să configureze astfel, obiectul controlului judiciar al prezentei instanțe de recurs.

Procedând în acest mod deficitar expus, instanța de apel nu a respectat pe cale de consecință, în mod corespunzător obligația de cercetare impusă de prima instanță de casare și astfel, nici nu a soluționat integral fondul cauzei, fapt care determină și din această perspectivă, soluția de admitere a recursului și casare a deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, potrivit art. 497 C. proc. civ., urmând ca în rejudecare instanța de apel să stabilească în mod argumentat tipul asigurării de drept reglementate de art. 49 din Statut și de actele normative de punere a sa în aplicare și de-abia apoi, existența sau nu a caracterului complementar cu răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri. În cazul în care instanța de rejudecare va constata că nu se exclud reciproc, de-abia atunci va putea proceda la soluționarea concretă a cererii de despăgubiri fundamentate pe răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucruri, prin verificarea întrunirii sau nu în cauză a cerințelor acestui tip de răspundere civilă delictuală.

Întrucât cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți are un caracter unitar și întrucât soluția curții de apel asupra cererii de chemare în judecată nu a fost disociată în raport de fiecare din cel